Cabinetul ginecologic. Acolo e o lume. O lume în care, uneori, n-ai vrea să fii. Și totuși, o lume fascinantă. Desigur, dacă te poți detașa de lucrurile mai puțin plăcute. Acolo, se înfruntă viața și moartea, conviețuind, de cele mai multe ori, în mod pașnic, fiecare pe drumul său, neatacându-și reciproc „clienții”. Uneori, se întâmplă și lucruri hazlii. Cum a fost atunci când asistenta, după ce mi-a recoltat probă pentru test, holbându-se la „obiectul” expus de mine pe masă cu atâta grație, a exclamat: „Vai, ce frumos!” Am crezut că am dat în halucinații, dar individa a continuat pe același ton exaltat, adresându-se doctoriței: „Veniți, doamna doctor, trebuie să vedeți și dumneavoastră neapărat!” Aceasta, o profesionistă desăvârșită, nu putea rata ocazia semnalată de asistentă; și-a îndesat mai bine ochelarii pe nas și a privit atent, minunându-se, la rândul său, ca la vreo operă de artă: „Da, într-adevăr, foarte frumos!” În momentul acela, am regretat că n-am și vreo pereche de ochi pe la coadă, să mă pot bucura și eu de capodopera care tocmai li se descoperise. Dându-și seama că le priveam consternată, au izbucnit în râs și mi-au explicat: „Știm că pare ciudat. Odată, când am făcut o astfel de remarcă, o pacientă ne-a întrebat, toată o indignare: „Dar ce vedeți, doamnelor, atât de frumos la o p...?” Ceea ce noi numim frumos, explică doctorița academic, are, de fapt, o cu totul altă conotație în limbaj medical, decât cea din sfera esteticului. Frumosul, la noi, înseamnă, de fapt, normalitate, curățenie, sănătate.” Mă mai liniștisem, chit că mă simțeam expusă ca la Luvru. Singura dorință arzătoare pe care o aveam în momentul acela era să-mi pot aduna picioarele mai repede. Și speram din tot sufletul să nu le vină ideea să cheme tot corpul medical în „pelerinaj” pe la chestia în cauză. Scăpasem ieftin, doar cu două vizionări.
Astăzi, m-am dus după rezultate. În antecameră, pacientele, în număr mare, erau furate de explicațiile a două dintre ele. Erau țigănci, tinere, dar nu foarte, frumușele, curățele și cu bun simț. Vorbeau în șoaptă, să n-o deranjeze pe doamna doctor care avea nevoie de liniște dincolo de ușă. Le-am numit în sinea mea Mirande, nu Pirande, așa cum se obișnuiește, oarecum peiorativ, căci mi-au câștigat respectul mai ales pentru motivul pentru care se aflau acolo. Deși mame a cinci, respectiv trei copii, Miranda 1 – patru fete și un băiat, Miranda 2 – trei fete, veniseră la control, cu speranța că sunt însărcinate. Două tinere, mai încolo, stăteau bosumflate pentru că testul de sarcină le ieșise pozitiv, iar acum veniseră pentru confirmare și pentru programarea avortului, deși se aflau la primul copil. Comparând cele două situații, mi-am amintit un personaj celebru și violonist care, la o emisiune televizată, a pus întrebarea: „V-ați gândit cum o să arate România peste 20 de ani? Că, în timp ce noi facem câte zece, voi abia dacă mai faceți unul.” Da, probabil că peste 20 de ani România va arăta puțin mai... tuciurie.
În special Miranda 2 era disperată, că era musai să fie însărcinată și musai cu băiat. Ne explică: „La noi, oricâte fete ai avea, dacă nu ai băiat, nu ești bună de nimic. Te râde lumea, bărbatul te bate și toți zic că, dacă nu-l faci, atunci trebuie măcar să-l înfiezi. Și eu nu vreau să înfiez, vreau să fie al meu, făcut de mine. Toți vorbesc, și eu sufăr.” A ieșit foarte supărată din cabinet, că doctorița îi spusese nu doar că nu este însărcinată, ci și că are o problemă medicală, ceva pe la „trompete”, care o împiedică să mai rămână. I-a spus că s-ar putea rezolva cu o operație, dar riscurile sunt foarte, foarte mari. Miranda era dispusă să-și asume orice risc. Celelalte paciente au încercat s-o încurajeze – „Lasă, dragă, să fii sănătoasă, să ți-i crești pe ceilalți!” – dar ea nu și nu. Se lansează într-o explicație cu umor, nu știu dacă voluntar sau nu: „Și dacă mor, ce? Abia o să mă simt și eu regină. La noi, când mori, îți așterne covor roșu, te-mbracă frumos, îți aduce fanfară... Cât trăiești, nu ești bună decât de muncă și de făcut copii. Pe când așa...” Divagația i-a fost întreruptă de asistentă care, văzându-mă la ușă, a ieșit cu rezultatul analizei, arătându-mi-l. I-am spus că n-am ochelarii, să-mi citească ea. „O să-l citiți acasă. Oricum, mai bine de atât nu se poate!” Mirandele, care auziseră, au ținut să mă felicite: „Bravo ție! Ai văzut ce-a zis asistenta? Că mai bine de așa nu se poate. Asta înseamnă că ești însărcinată cu băiat. Ori te pomenești că ai doi?” Răspund încurcată: „Nu, e vorba de testul Papanicolau.”
- Păi vezi! – triumfă Miranda 2, sigură pe sine și cu o urmă de invidie în glas. Am zis eu că-i băiat. Văd că i-ai dat și nume: Nicolau.
Miranda 1 are o nelămurire pe care încearcă s-o elucideze, strigându-mi în timp ce prinsesem viteză:
- Auzi, da’ de unde știi c-are s-ajungă Papă? Þi-a ghicit vreo soră de-a noastră?