S-a întâmplat aseară, nu ajunsesem de mult acasă, încercam să fac ordine în gânduri, să înțeleg ce a fost cu ziua de ieri... În fine, pe aragaz chinuiam un ou care parcă se încăpățâna să nu fiarbă, tocmai oprisem apa care curgea în cadă, când am auzit-o! Mi s-a părut un strănut, apoi un mieunat prelung, apoi un plâns de copil. Da, era un plâns de copil. Prin întunericul de pe scară am observat o geană de lumină albă, am auzit iarăși oftatul acela... Era Dia, fata vecinilor de la patru. Am aprins lumina. Stătea ghemuită pe scări. Și-a dus arătătorul la buze și mi-a făcut semn să tac.

Ești bine? Vorbește mai încet, nu vreau să audă ai mei! Te-a auzit tot cartierul, îi spun, dacă până și surdul de mine te-a auzit. Un zâmbet a trecut repede peste chipul ei. Și-a revenit și s-a pornit pe plâns. M-aș descurca mai ușor cu un taur în arenă, decât cu un copil care plânge! Haide, vino înăuntru să povestim. Nuu, nu se cuvine, mi-a răspuns. Așa e, nu se cuvine să intri în casa unui bărbat singur. E mult mai cuviincios să stai între zeci de oameni și să suferi fără să știe nimeni. Bine, hai afară pe bancă, să povestim.

Cred că așa frig am mai întâlnit la Crăciunul din ’93... I-am dat haina mea și a început să povestească. Nici nu știu cum să încep. Uite, citește ăsta. Și-a deschis telefonul și mi-a dat să citesc un mesaj de pe FB-ul ei: Dia, nu știu dacă ai să poți să mă ierți vreodată. Între noi nu a fost nimic serios. Totul a fost un experiment. Așa sunt băieții. De fapt, nici nu trebuie să mă ierți. Poți să mă urăști toată viața. Al tău, GeeKii! Huh! Am recitit mesajul.

Nu știu cine calculează complicațile de felul ăsta, cine le pune la cale. Îmi venea să râd, să o bat ușor pe umăr și să îi spun povestea cu „stai liniștită, și eu am trecut pe acolo...”, să îi povestesc marea mea primă dragoste, să îi explic că tocmai de-aia se numește prima, pentru că după ea urmează un șir nenumărat... Nenumărat am zis? Aiurea! Nu e nenumărat! E primul simțământ, nu e niciun calcul acolo, e doar dăruire, ești gata să dai tot ce ai, chiar dacă nu prea ai mare lucru, dar socotești curăția sufletului tău ca fiind o valoare după care tânjește toată lumea! Așa se crează un reper, chiar dacă uiți numele primului/primei, acolo o să te întorci mereu. Apoi speri toată viața că vei mai trece măcar o dată pe-acolo. Iar eu am spus nenumărate... La 40 de ani ești mai pregătit să sari din avion fără parașută, decât să...

Ambiguu, șoptesc mai mult pentru mine. Ãsta când zice că e experiment, când e pentru totdeauna al ei... Dia, cred că te înțeleg. Îhî, spuse tristă, și cu o mișcare de om obosit alungă o șuviță din părul castaniu... Ai dreptate, nu prea știu ce să zic. L-ai sunat? Da, de 3 ori și nu mi-a răspuns. Ultima dată când am pățit asta, sunasem de vreo cincisprezeci ori. Până când am primit un mesaj extrem de sincer: ești cretin? Dia, o să vă întâlniți mâine la școală. Nu e de la școala mea, îmi răspunse. Cum pot să te ajut, continui eu ca o moară stricată, fără să calculez ce spun. Mi-era un frig de înghețase cămașa pe mine. Sper că am oprit apa la cadă! În caz că... o să mă anunțe doamna Mioara! Asta în timp ce domnu’ Mircea urcă scările bolborosind. Vrei să mergem la „Magdi”? „Magdi” e cafeneaua de pe colț, are o canapea verde și pereți roșii. Da, mi-a răspuns. S-a ridicat și a pornit spre cafenea. Asta se cuvine?, m-am întrebat în gând...

Mă simt ciudat, mi-a spus pe drum spre cafenea. Aha, nici eu nu am mai făcut așa ceva. Așa ceva ce? Credeam că te referi la faptul că mergem la cafenea, o să mirosim a fum mai ceva ca două bucăți de slană... Nu, nu înțelegi! Mă simt ciudat în legătură cu asta! Am pus pariu cu Helga că o să-l țin lângă mine până săptămâna viitoare. Era experimentul meu! O, God, unde am nimerit? Stai să îmi reconfigurez traseul, i-am spus râzând. Tu râzi, dar ce mă fac eu acum? Aha, păi ce să faci, o să plângi mai departe, dacă ți-a trebuit experiment. Mâine o să știe toată școala, înțelegi? Și asta nu voi putea suporta! Prima iubire... Ce tot zici acolo?

În cafenea mai nimeni. Mă scotocesc prin buzunare... lipsă. Ce bei? Un cola, a răspuns. Cola, pe crivățul ăsta! Bine, ia-mi o ciocolată caldă. Două ciocolate calde, îi spun Magdei. Albe sau negre? Neagră, răspunse Dia. Cea mai neagră, îi transmit Magdei.

E ora două, iar eu nu reușesc să adorm. Cineva bate încet la ușă. Bun, sper să fie FBI sau ceva de genul ăsta. Întredeschid ușor și în fața ușii stă Dia în capotul maică-sii, judecând după lungime. Ce cauți aici? Cred că mi-am uitat telefonul la Magdi. Hehe! Și ce crezi că pot face eu la ora asta? Ești sigură că l-ai uitat? Cred că da... Lasă că îl iau dimineață când merg să plătesc și ciocolatele alea. Sigur? Foarte sigur! Da’ tu cum ai plecat așa la ora asta? M-am trezit să îmi verific mesajele și nu am mai găsit telefonul. Bine, dar ai tăi? Dorm. Noapte bună, să nu uiți de telefon, please!

Azi dimineață m-am trezit fericit și străin. Fericit că nu e chiar așa cum am crezut eu, străin din același motiv. Magdi m-a primit zâmbind. Ce faci, amorezule? Hai, prostește-te! Cât îți dau pe alea? Zece lei. Nu ai găsit pe aici un telefon? Aha, mi-a răspuns și mi-a dat telefonul. Am apăsat o tastă la întâmplare. Nooo, exact cincisprezece apeluri! Cum să dau eu de băiatul ăsta?