agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 2007 .



Cartea lui Rafael XIX
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [acionut ]

2015-01-05  | [This text should be read in romana]    | 



XXIV

Sebastian se năpusti spre trecut, negând viitorul. Sebastian surprinse tăcerea în vidul neutru, zâmbi și porni în expediția care-i putea oferi răspunsuri detaliate...

Surprins, Sebastian se regăsi pe sine în amintirile celorlalți, în viziunea prezentă a trecutului. Sebastian ceruse ghemul destinelor, dar opțiunile nu-i ofereau decât fire disparate, extinse dincolo de cele trei turnuri singuratice. Chiar dacă ascunsese, între paginile cărților, evenimentele, șoaptele, emoțiile, tot amalgamul trecut al unor vieți haotice, Sebastian recepționa, încă, mirosul particular al fricii dincolo de orice răspuns chimic la o problemă oarecare. În această situație, și pentru că mirosul devenea tot mai puternic, tot mai agasant, Sebastian decise să acționeze. Nu dorea ca izul nebuniei altor oameni, dintr-o altă lume, să-l sufoce, să-i distrugă planul reconstituirii acestui tărâm.
Sebastian avea propriul birou în Biblioteca Liniștii Absolute, pe care-l folosea mai puțin pentru lectură și mai mult pentru planificări urbane. De data aceasta, Sebastian își pregăti biroul pentru o lectură, însă o altfel de lectură. Cutreieră întreaga bibliotecă cu un cărucior pentru cărți și adună toate volumele în care strânsese amintiri de natură evenimențială sau emoțională. La un moment dat, se ciocni de Cezara, care citea ghemuită la baza unui raft cu romane de limbă franceză.
– Ce faci, surioară? De ce nu mergi la biroul tău să citești? O să răcești aici.
Cezara îl privi, surprinsă. Din momentul în care Sebastian se hotărâse să reconstruiască tărâmul, Cezara își văzuse fratele destul de rar în bibliotecă, strecurându-se ca o fantomă, luând cărți la întâmplare, mirosindu-le sau făcând ceva de genul ăsta, apoi părăsind clădirea, abia salutând-o fugitiv. O singură dată luase un volum pe care-l „mirosise” Sebastian, dar nu găsi nici un iz distinct de celelalte cărți, numai un sentiment vag de deșertăciune, ca o briză de tristețe pasageră. Iar acum îi vorbea. Cei doi nu mai vorbiseră de două săptămâni.
– Mi-a plăcut cum începe romanul și m-am pierdut în lectură, ca de obicei. Dar tu ce faci cu mormanul ăsta de tomuri? Începi o lucrare științifică?
– Ha ha, surioară. Nu, am pornit un proiect mai special. O să-ți povestesc la un moment dat, dacă te oprești din hilizit.
– Sigur, sigur. Nu vreau să te rețin.
Cezara se ridică și porni spre un birou aleatoriu din bibliotecă. Sebastian o privi cum se-ndepărtează, zâmbi, apoi luă o carte din raftul cu romane în limba franceză.
Of, surioară, tu nu știi nimic, tu nu simți nimic. Ești atât de scufundată în miile de lumi pe care le lecturezi, încât ai pierdut noțiunea realității, ideea de timp și spațiu. Nu-i nimic, încă suntem legați de celălalt tărâm, încă suntem oameni. Dar nu știu pentru cât timp vom continua această farsă, nu știu când vom fi prinși. Atunci vom fi nevoiți să ștergem ce-am scris și să o luăm de la capăt...
Odată ajuns în birou, Sebastian împrăștie cărțile pe trei mese unite, deschizând fiecare volum la pagina 80, acolo unde se regăseau metafore, alegorii și epitete, toate imaginare, dar încadrate de fapte și sentimente trecute, dar reale. Sebastian rămase în picioare în centrul volumelor, mirosind chemarea, atingând paginile, anticipând senzațiile, percepând valul temporal strecurându-se prin piele, prin vene, prin celule, alergând spre centrul minții.
– Bine. Să începem.
Sebastian închise ochii. Sebastian alungă din minte orice avea legătură cu realitatea actuală, cu realitatea proprie. Sebastian deveni imediat percepția lui Rafael, privind lumea prin ochii lui Rafael, cunoscând stări specifice lui Rafael. Prin imagini răzlețe, fulgerătoare, asociate cu tunete apocaliptice, Sebastian întrevedea universul interior al omului pe nume său Rafael. Sebastian reuși să-l cunoască pe Rafael mai mult decât Rafael se cunoștea pe sine, alergând prin ravagii de gânduri, ca într-o taifun secular. Sebastian deschise ochii și descoperi peretele cenușiu, dezordinea isterică, ibricul de cafea și candoarea absentă, dar atât de cerută de eternul subconștient. Apoi reprezentările se succedară cu repeziciune, ca și cum Rafael încerca să scape de un virus care-i infectase mintea: sanatoriu, alei rătăcite, animale în primejdie, cer albastru, mult prea albastru, o lume superbă, încastrată în acel albastru pur, sentimente reprimate, pesimism și sute de emoții adiacente care-i deformau psihicul, alte alei, alte locuri diluate... Fiecare eveniment, oricât de infim, părea însoțit de o emoție, oricât de mică, dar întotdeauna negativă. Fiecare gest era lovit de zeci de reflexii stranii ale infinitului, care-i strângeau conștientul într-o menghină a suferinței voite, căutate...
Sebastian primi toate acestea ca și cum i-ar fi aparținut, ca și cum vechiul, noul, nimicul, totul reprezentau nucleul propriei ființe. Sebastian se plasă dincolo de frică, dincolo de subconștientul încă imberb. Sebastian așteptă un declanșator, un stimul extern care să-i ofere o altă perspectivă a trecutului, un loc decent în care vrabia speranței să aterizeze în pace. Nu-l găsise încă, până când o alee familiară, prea familiară, îi conferi un joc al minții stupefiant. Dar Sebastian realiză că nu era aleea potrivită când demonul cu ochi verzi spulberă răbdarea și ucise factorul pozitiv care se afla la colțul străzii...
Sebastian interveni, rupse conexiunea, strânse puternic de marginea unei mese și se avântă în privirea ei, în subconștientul normal al Ariei, subconștient ca o floare în plin avânt. Dar Sebastian se înșelase amarnic. Lumea Ariei era minunată numai la suprafață, ca un iceberg care se afundă puternic în noaptea fără de sfârșit a oceanelor. Optimismul, căldura, fericirea, toate erau ingrediente insipide dintr-o perdea transparentă, dar care acoperea o întindere nesfârșită a unui dezastru uman al nesiguranței. Sebastian înțepeni îngrozit între valuri de demoni, haos și sfâșieri necontenite între primele două și încercă să părăsească trecutul, să iasă în spațiul aerisit al propriei conștiințe, mult mai normale. Dar nu reuși. Zgâriind colțul mesei, Sebastian se avântă, nelămurit și curajos, spre genunea care era Aria: copilărie, dragoste rătăcită, bunici și turte calde, râuri infinite, emoții reprimate, copaci înalți, căzături fulgerătoare, spitale, alte emoții reprimate, adolescență, optimism retrograd, aparență, tot mai multă aparență, sentimente ratate, relații ratate, sanatoriu pentru o perioadă oarecare, nebunii indecise, perioade scurte de euforie, întâlniri cu noaptea, sărutări cu dimineața, reverii fără noimă, analiză corporală retroactivă, roșu de sânge, decepție. Apoi beznă totală, sfârșit aparent...
Sebastian se opri undeva între lumi, încercând să dezlege alegoria. Aici se oprise totul, aici se termina trecutul, metamorfozându-se în prezent. Sebastian nu mai putea trece de zidul noilor reflecții. Sebastian nu mai simțea nimic, nu mai vedea nimic. Sebastian deschise ochii și privi volumele răsfirate pe mese. Cărțile erau acum golite de trecut, golite de emoții, erau simple cărți, metafore simplificate ale scriitorilor la fel de trecuți. Dar Sebastian întrevedea o briză senină a altor vremuri, briza percepțiilor încă neexplorate. Sebastian închise ochii din nou și se rătăci spre decizii aflate, încă, în coconul incertitudinii...
Era lumină. Sebastian se afla pe un culoar luminat care ducea spre clasă, spre grupa mijlocie de la grădiniță. Mama lui îl ținea de mână dreaptă, iar la stânga ei era Cezara. Mergeau tustrei spre clasă, dar Sebastian nu reușea să reconstituie atât chipul mamei, cât și al surorii sale. Își imaginase de multe ori chipul maiestuos al mamei, căldura emanată de îmbrățișarea ei din fiecare seară, când pleca la culcare, brațele ei albe, de înger matern. Însă niciodată nu ajunsese la o recompunere facială satisfăcătoare, doar la impresii, linii subtile și priviri anonime...
Apoi amintirile se rătăceau pe câmpia de cenușă, pe pajiștile incinerate dintre cele trei turnuri, cu viziunea îndepărtată a unui apus fără sfârșit, fără noimă. Aici, el și Cezara erau umbrele metaforice, mâzgâlite pe hârtie ieftină de către un copil de șapte-opt ani. Aici, Sebastian și Cezara erau la cheremul Omului în umbră, la îndemnul sfaturilor sale neînțelese. Aici, cei doi erau incertitudini conturate în reflecții pasive într-o lume care avea nevoie de constructori activi. Iar Sebastian și Cezara au fost nevoiți să devină constructori activi...
Aceeași priveliște luminată. Același culoar luminat, însă fără imaginea maternă. Erau doar ei doi, Sebastian și Cezara, capabili să meargă singuri la grădiniță, însă ținându-se, încă, de mână. Erau deja la grupa mare, copii de șase ani, conștienți de propria importanță, de propriul aspect intrinsec. La grădiniță, Sebastian se apuca imediat să construiască diverse clădiri din piese Lego, iar Cezara se așeza într-un colț și o sâcâia pe doamna educatoare să o învețe literele. Cezara era obsedată de litere, de cuvinte, de forma cuvintelor și, mai presus de orice, de sensul acelor cuvinte, transformate în propoziții, metamorfozate în fraze, schimbate în figuri de stil, reconstituite în mesaje subtile. În schimb, Sebastian nu dorea decât să construiască, el voia o lume proprie, pe care să o rezidească după matricea minții sale. În momentul în care au descoperit carnețelul ascuns în sertarul de jos al doamnei educatoare, Sebastian și Cezara l-au aflat și pe Omul în umbră și tărâmul căutat. Sebastian și Cezara și-au găsit destinul între rândurile unei lumi uitate...
Aceleași amintiri, însă picurând dincolo, neștiute, în acea lume uitată. Chiar dacă Sebastian și Cezara au trecut de un anumit nivel, disipându-se în globul de sticlă, nu au uitat proiectul inițial. Cezara îmbrățișase ideea centrală a existenței sale – cuvântul, cu multiplele sale utilizări, iar Sebastian își materializase proiectul, devenind stăpânul propriei creații, maestrul propriului stil, primarul propriului oraș, reconstituit din cenușa luptei intestine. Dar Sebastian se încăpățână să meargă mai departe, să pășească pe urmele încă neformate. Sebastian cunoscu ascensiunea tărâmului, creșterea fizică și spirituală, a sa și a Cezarei, maturizarea și îmbătrânirea. La final, când crezu că ultimii pași erau cei ai unui bătrân care-și trăia ultimele clipe de glorie, Sebastian se opri în fața unui bărbat puternic, dar înaintat în vârstă. În acea clipă zdrobitoare, Sebastian realiză că se înșelase. Nu,nu el evoluase, ci altcineva îl înlocuise în această dezvoltare aparentă. Sebastian se trezi în corpul unui copil de șapte-opt ani, înfruntând un... Sebastian la o vârstă adultă.
– Nu ți se permite să avansezi. Aici este popasul tău. Momentan.
Sebastian tresări. Sebastian nu trebuia să fie aici. Sebastian închise ochii, dar egalul său mai în vârstă se opuse plecării sale intempestive.
– Orice ai gândi sau ai face, eu știu deja. Eu sunt păstrătorul trecutului meu și al viitorului tău. Să nu faci nimic din ce ai putea să regreți mai târziu.
Sebastian își reveni. Realiză că ajunsese prea departe, că se îndepărtase de scopul inițial. Sebastian inspiră adânc și reuși să vorbească.
– Am ajuns aici pentru că am vrut să ajung aici. De fapt, amândoi am vrut să ajungem aici. Dacă s-a întâmplat asta, înseamnă că vrei să-mi dai un sfat.
– Ai dreptate. Dar orice sfat vine cu o doză de responsabilitate și de vină inerente. Sper că știi asta și vei urma pașii ca atare. Altfel...
– Am înțeles. Te ascult.
Sebastian ascultă un discurs scurt, dar clar ca o picătură de rouă pe marginea frunzei, la marginea pădurii întunecate. Sebastian știa ce avea de făcut și nu era surprins de nici un cuvânt din întregul monolog.
– Deci? Ai înțeles totul sau vrei varianta scrisă?
– Văd că nu mi-am pierdut simțul umorului în viitor. Accept sarcina, de fapt se pliază pe planul început deja. Dar în privința Cezarei?...
– Deocamdată, ea este unde trebuie să fie. Firul ei existențial are deja un sfătuitor de încredere. Tu continuă ce ai început. Apoi vom vedea...
– Bine, dar restul...
Sebastian deschise ochii, forțat, și se trezi singur cu zecile de volume împrăștiate pe birou. Sebastian zâmbi, iar în surâsul cald al clipei indefinite, trecutul, prezentul și viitorul cunoscură pacea dorită...

Cezara își privea fratele intercalând cărțile din cărucior pe rafturile prestabilite. Cezara observă că fratele ei nu mai mirosea cartea de fiecare dată când o așeza la loc, ci doar surâdea, visător. Acest lucru o molipsi și pe Cezara, iar sufletul ei, încălzit de miliardele de cuvinte îmbinate într-un mod plăcut, explodă de zâmbet și lumină. Cezara ridică din umeri, își așeză ochelarii pe nasul mic, delicat, apoi reveni la lectură obișnuită. În jurul ei, haosul își țesea pânza nemuririi, în timp ce Cel Invizibil urla imprecații surde după rafturi invizibile.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!