A ajuns pe seară la unitate. Sergentul de la corpul de gardă l-a legitimat și, aflând despre ce este vorba, i-a făcut loc să se culce, când o dori, pe patul de scândură, un fel de prici lung, fără niciun așternut, alături de soldații ce-i avea în subordine și care, în noaptea aceea, asigurau posturile de santinelă. Se va prezenta dimineață ofițerului de serviciu care îi va da îndrumările cuvenite.
A dormit ca vai de lume, îmbrăcat, cu dese treziri. Nu era destul că așternutul format doar din scândurile acoperite de o pătură aspră, subțire îl înghioldea tot timpul, dar și sforăiturile colegilor de prici nu-i dădeau pace. Din două în două ore se aprindea lampa atunci când santinelele intrau în post. Numai după câteva minute soseau să se culce cei ce au ieșit din schimb.
Dimineața, odată cu primele raze ale soarelui, a ieșit afară la aer. S-a așezat pe valiză și, într-o poziție destul de nefirească, a ațipit din nou. Pentru câteva clipe, ori poate mai mult, a intrat în lumea viselor în care se simțea atât de bine. Calul Cezar al bunicului îl purta lin pe spinare, iar cățelul Leu fugea înaintea lor parcă arătându-le drumul. În depărtare se zărea, în lumina soarelui blând de toamnă, via din Rusu. Auzi apoi strănutul atât de cunoscut al bunicului. S-a bucurat la gândul că în curând îl va și vedea. Simți apoi că totul se cutremură în jurul său. O arătare sub forma unui schelet l-a apucat de umăr și a început să-l tragă spre fundul unei prăpăstii. Lasă-mă-n pace! Pleacă de aici! strigă din toate puterile.
Într-o fracțiune de secundă, și-a dat seama că a fost trezit brusc și că cel ce a făcut-o l-a despărțit atât de brutal de ființele și locurile atât de dragi lui. Prima reacție ar fi fost să-l spulbere dintr-o lovitură. Dar tot în acea clipă a văzut că este în fața unui ofițer necunoscut.
- Ce-i, soldat? Uite la el, îi și fruntaș. Ți s-a urcat civilia la cap? Dormi în cizmele statului? Drepți!
A crezut, până atunci Nuțu că ce a fost mai greu din armată a trecut. Și-a dat acum seama că nu este așa. Va mai avea de îndurat capriciile unor oameni ca acest căpitan între două vârste. Și era căpitanul Almariei parcă fericit, ochii îi iradiau o bucurie pe care nu și-o putea ascunde, când găsea pe cineva în defect. De multe ori, sta după perdeaua de la fereastra biroului său și cerceta curtea. Ieșea cu viteza fulgerului dacă vedea vreun soldat mergând, cine știe unde, încet, cu copca de la veston descheiată ori cu paftaua centurii mai într-o parte și-i comanda zeci de culcări. S-au învățat militarii în termen, chiar și unele cadre reangajate, să ocolească la distanță clădirea unde acesta își avea biroul. Se gândea Nuțu și, poate, și alții ca el, oare n-are nimic de făcut acest ofițer decât să caute mereu motive de a-i pedepsi pe cei care și așa erau destul de năpăstuiți? Ceea ce se vedea că face era primirea în fiecare dimineață a raportului dat de ofițerii celor două plutoane și darea lui mai departe către locotenent colonelul comandant al depozitului și acum și al cursurilor ce se țineau în cadrul lui.
S-a acomodat repede Nuțu cu noua sa postură de cursant. În fiecare dimineață, după ceremonialul raportului și masă, se intra la sala de curs. Câțiva ofițeri avizați predau, ca la carte, electrotehnică, exploatarea mijloacelor de transmisiuni, cu fir și fără fir, depanarea de urgență a acestora. Înaintea predării noului material, militarii erau interogați din cel predat anterior. Toți și-au însușit, unii exprimându-se mai ușor, alții mai cu greutate, legea lui Kirchoff și aplicațiile ei în nodurile, ramurile și ochiurile de rețea. Analogia cu apa ce curge prin tuburi a reușit să-i facă și pe cei care n-au studiat nici un fel de fizică în școală să înțeleagă. La fel a fost explicată și, mereu repetată, legea lui Ohm. Odată stăpânite acestea și mai ales unitățile de măsură ale curentului continuu, s-a trecut ușor la explicarea și, apoi, la construcția celor mai simple montaje de radioreceptoare și apoi de radio emițătoare. Nu era unul, indiferent de pregătirea școlară anterioară, care să nu fie interesat de radio comunicații. Toți știau să folosească multizetul, acel aparat care, printr-o simplă întoarcere a unui buton, putea arăta de câte ori doreai intensitatea, tensiunea sau rezistența unui conductor ori ale unui circuit. Și modul de funcționare a tuburilor electronice diode, triode, pentode, heterodine, a început să nu mai aibă secrete. Cât privește telefonul portabil de campanie, cu descrierea modului de funcționare, exploatare și întreținerea lui, părea floare la ureche. Chiar a doua zi, Nuțu și-a dat seama de ce tocmai acolo, pe lângă acel depozit, a fost organizat cursul. Pentru că acolo a sosit termenul ca cele mai multe materiale și mijloace de transmisiuni să fie clasate. Cele două plutoane, aproape zilnic, câteva ore după masă, demontau aparatură nouă, atunci scoasă pentru prima dată din cutia în care sosise cu câțiva ani mai înainte. Se deșurubau de zor din carcasele lor aparate de emisie recepție de diferite tipuri, aparate de măsură, lămpi de radio, telefoane de companie, baterii anodice și mai te miri ce. Când șurubelnița nu putea face față, era admisă și folosirea ciocanului. Atât doar că trebuiau sortate separat piesele din cupru, bronz, aluminiu și chiar piese extrem de mici din argint și aur. Tot, absolut tot, trebuia dezasamblat, sortat, împachetat, etichetat. În scurt timp depozitul va fi din nou umplut cu aceleași materiale, unele îmbunătățite, din industria autohtonă ori importate din țările Tratatului de la Varșovia. Asta nu era un secret, li s-a spus și lor celor ce trebuiau să elibereze depozitul.
Tot umblând cu astfel de materiale și începând la cursuri să înțeleagă tot mai bine montajele radio, nu se știe care soldat, dar, mai apoi, aproape toți au început să se folosească doar de câteva piese pentru a asculta programul emis de Radio București prin antena montată la Bod, lângă Brașov. Căști noi se găseau de la dezasamblări, la fel și câteva miligrame de germaniu care nu lasă curentul de înaltă frecvență să treacă decât într-un singur sens, iar restul montajului era completat de gardul de sârmă întins pe stâlpii de lemn ce înconjura depozitul, pe post de antenă. Nu mai trebuia decât ca o bornă de la căști să facă legătura cu pământul și, iată, gata montajul care făcea posibil ascultarea celui mai apropiat post de radio. Pentru cei ce frecventau cursurile de transmisiuni, această „descoperire” n-a avut o importanță deosebită. Și-au verificat doar cunoștințele de la cursuri. Da, dar ea a fost vândută, nu se știe de către cine, celor de la Corpul de Gardă. Stăteau cei de santinelă în post îmbrăcați în șubă groasă și sub căciula trasă pe urechi, să nu se vadă, era casca. Cei mai norocoși prindeau muzică populară. E drept, ascultau astfel de muzică și la difuzoarele montate în fiecare dormitor, sală de mese, club și chiar pe câte un stâlp, dar parcă altfel treceau orele cu căștile pe urechi. N-a trecut, însă, mult timp și căpitanul Almariei a început să bănuiască ceva. Prea nu se mai plimbau câțiva pași, ca mai înainte, cei din post, nici atunci când frigul aproape îi obligau să se miște. S-a uitat timp de câteva minute căpitanul la un astfel de soldat nemișcat. S-a dus și la celelalte posturi și a privit de la distanță. Din cinci, trei erau nemișcați, numai doi făceau câțiva pași încolo și câțiva încoace. S-a apropiat la vreo zece metri de unul ce nu se mișca.
- Soldat, înaintează spre mine!
Acesta sta în aceeași poziție.
- Soldat, tu nu auzi?
Același rezultat. S-a apropiat și mai mult și a strigat și mai tare:
-Soldat!
Acesta s-a întors la repezeală, dar, în aceeași secundă, i-a zburat căciula din cap și, odată cu ea, căștile.
- Ce-i chestia aia? Dă să văd!
Soldatul s-a aplecat și i-a întins căștile. Căpitanul a simțit în mâna în care le ținea ca un fel de tremurătură și parcă și un bâzâit ca de muscă. Dar de unde muscă acum la început de decembrie? A ridicat mâna să le arunce, cât colo, dar, când era cu ea în apropierea urechii, a auzit o voce clară de femeie La cererea ascultătorilor am transmis emisiunea din muzica popoarelor. I-a trebuit aproape un minut căpitanului să-și dea seama despre ce este vorba. Și parcă nici atunci nu era complet lămurit.
- De unde ai drăcia asta?
- Era aici, agățată în cuiul ăsta de pe stâlpul care ține ciupearca.
- Ești nebun? Ce ciupearcă? Ce-i aia?
- Asta de lemn sub care stăm noi, santinelele, când plouă tare, să trăiți!