Treceau zilele ca mânate din urmă. Pe caietul cel roșu cu spirală, creșteau zilele bifate că s-au dus, dar și cele nebifate erau, încă, destul de numeroase. Delta cu păsările și stuful ei, cu Pădurea Letea și caii ei sălbatici, cu pichetele de grăniceri în care soldații păreau noaptea, la lumina lămpilor cu petrol, ființe desprinse din întunericul înconjurător, cu locuri și oameni, care parcă ascundeau taine de nepătruns, părea că va rămâne ascunsă undeva în amintirea lui. Nu-și închipuia că va reveni destul de curând în existența sa. N-a trecut decât o toamnă și o parte din iarnă, până în apropierea Crăciunului și va trebui să ia din nou drumul Deltei. De data aceasta, nu ca depanator care nu va sta mult, ci va veni aici, pentru mai mult timp, probabil până la terminarea armatei. Ordinul comandantului de regiment era ferm și nu putea fi nicidecum ocolit, toți militarii în termen cu funcții mai importante, furieri, bucătarul-șef, asistentul medical de la cabinetul uman, precum și de la cel veterinar, cei patru operatori de la centrala telefonică, trebuiau înlocuiți pe măsură ce li se găseau înlocuitori și trimiși la companii ori pichete din frontieră, dacă se poate, pe posturi compatibile cu pregătirea lor militară ori, dacă nu, integrați în formațiunile de pază. Aceștia, după părerea comandantului, au început să formeze o castă închisă, profitau de faptul că sunt singurii în specialitatea lor și nu se mai încadrau, așa cum ar fi trebuit, în rigorile vieții militare. Știa aceasta chiar dintr-o experiență a domniei sale ce a avut loc pe la începutul lui decembrie. Nimeni nu se așteptase ca el să ajungă în unitate foarte devreme, imediat după ce se dase deșteptarea trupei. La acea oră, dintre cadre, se afla în unitate doar ofițerul de serviciu și ajutorul lui. Ceilalți ofițeri soseau între șapte și treizeci și șapte patruzeci și cinci de minute. Ultimul venit era colonelul comandant. Când, după intrarea lui cu mașina pe poarta principală, gornistul începea să sune onorul la comandant trupa, în frunte cu ofițerii și subofițerii, era aliniată pentru raport. De data aceasta, doar ofițerul de serviciu a fost anunțat, de la poartă, de sosirea atât de matinală a comandantului. Faptul ar fi trecut neobservat dacă tovarășul comandant ar fi putut pătrunde imediat în biroul lui. Dar n-a putut. Cheia de la yală, scoasă dintr-un buzunar, nu vroia să intre nicidecum în broască. S-o fi stricat yala, își zise, dar să încerce și cu cheia de rezervă despre care știa că trebuie să fie la centrala telefonică. Aici, centralistul de serviciu i-a raportat că cheia a fost luată, imediat după deșteptare, de cei care aveau sector acolo, deci de cei ce trebuiau să facă curățenie în birou.
- De câți e nevoie să deretice acolo? Fă-mi legătura cu biroul meu!
În receptor se auzi cum cineva a ridicat telefonul din birou ca apoi imediat să-l lase, cu zgomot, pe furcă. Deci cineva, chiar în momentul acela, era în biroul său.
Acolo nu era unul ci patru militari în termen, un furier de la statul major, unul dintre bucătari, un magaziner de la magazia centrală și un șofer de la camionul, ce făcea aprovizionarea. Aceștia trebuiau să întrețină curățenia de acolo, să spele dușumelele, să șteargă praful, să scuture, din când în când, covoarele, să spele geamurile. Ori lucrurile acestea nu se făceau toate în aceeași zi. Cei ce aveau sector aici, două ore dimineața, mai mult stăteau pe canapeaua învelită în piele fină ori pe cele două fotolii, continuându-și odihna întreruptă de goarna ce anunțase deșteptarea, sau spuneau bancuri și fumau. Cei mai mulți au văzut clanța mișcându-se, dar n-au auzit bătăile în ușa capitonată. Și-au da, însă, seama că cineva vrea neapărat să intre când au auzit și soneria telefonului. Ofițerul de serviciu nu putea fi și nici ajutorul său, la ora aceea erau sigur la bucătărie, ca să asiste la cântărirea alimentelor. Aproape la toți le-a trecut prin minte ce putea fi mai rău, în fața ușii ar putea fi comandantul căruia ei i-au încuiat pe dinăuntru biroul. Ca la o comandă, s-au apropiat de fereastră și au sărit unul câte unul de la mai bine de doi metri, împrăștiind-se la repezeală spre dormitoarele companiei lor. Un soldat a trebuit să aducă o scară de la remiza de pompieri pentru a intra pe geam și a descuia ușa pe dinăuntru
În câteva minute, comandantul i-a aflat pe cei ce se baricadaseră în biroul său, dar n-a făcut mare caz, doar comandantul companiei „spate” a ieșit de acolo roșu la față. Cei patru militari și comandantul lor de companie, mai bine de o săptămână, au trăit cu frica-n suflet gândindu-se la urmări. Cu toate că Nuțu, ca și alții vreo câțiva, n-avea sectorul de făcut curățenie în vreun birou, a primit și el o foaie de drum pentru Pasagerul spre Sfântu Gheorghe. S-au mirat și unii ofițeri, dar niciunul n-a îndrăznit să atragă atenția colonelului comandant.
Și iată-l din nou pe Pasager. Până la Tulcea se vedeau fulgi duși de vânt în toate direcțiile, apoi, din când în când, de sub cala vasului, se auzeau zgomote ca niște gemete de uriaș. Marinarii spuneau că sunt bucăți de gheață ce se freacă de fundul navei. A ajuns la Tulcea unde trebuia să schimbe pasagerul ce-l va duce spre Sfântul Gheorghe. Vântul bătea puternic îngreuind manevrele de acostare. După ce a coborât pe chei, și-a dat seama de asprimea vântului care împingea gerul pe sub mantaua-i necăptușită și care trecea foarte ușor și prin mânușile neîmblănite. După ce foștii tovarăși de călătorie s-au îndepărtat grăbiți de port, a rămas singur în bătaia vântului. A aflat apoi de la un marinar, singurul om ce a trecut pe acolo, că toate cursele spre Sfântu au fost anulate, podul de gheață făcând imposibilă navigarea oricărui vas. Știa și el că acel braț are cele mai multe meandre și cel mai mic debit de apă. Va trebui, totuși, să se descurce cumva, dar cum? A simțit că nu mai poate să-și stăpânească tremuratul. Trebuie, deci, să se miște, să se miște cât mai mult. A început să facă mișcări repezi cu mâinile și să sară cât mai sus. Și-a dat seama curând că nu aceasta este soluția. Să se miște căutând un adăpost! Sigur există pe undeva comenduirea garnizoanei, numai de ar găsi-o cât mai curând. N-a trebuit să meargă mult că întâmplarea i-a scos în față un militar. De abia, într-n târziu, și-a dat seama că era tot grănicer și purta gradul de plutonier. Părea un om în vârstă
- Ce-i cu tine, soldat, pe o vreme ca aceasta, cine te-a scos din casă?
- Vin de la regiment de la Brăila și trebuie să ajung la Sfântu Gheorghe, dar mi s-a spus că nu mai circulă vapoare într-acolo.
- Sigur că nu mai circulă. Of, of,... ar trebui pedepsit cel ce ți-a dat un astfel de ordin. Hai cu mine, să te adăpostesc!
Pe drum a aflat că plutonierul este comandantul unui punct de aprovizionare pentru pichetele din deltă, că are sub ordinele sale trei soldați care ajută la încărcarea alimentelor pe cuterele fluviale grănicerești.
Au ajuns la ultima casă a unei străzi ce cobora spre portul de mărfuri. De fapt, era o baracă construită din scânduri, dar înăuntru, în camera în care au intrat, era cald. O sobă de tuci, destul de mare, dogorea. Pe lângă pereți erau împrăștiați cărbuni și lemne. Trei paturi de fier, acoperite cu pături murdare care lăsau pe la capete să se vadă cearceafuri aproape negre, așezate spre mijloc, cât mai aproape de sobă, apoi o masă de lemn negeluit și câteva scaune de metal erau singurele obiecte de mobilier.
Acolo a stat Nuțu nu o săptămână, ci aproape două. Mâncare era destulă. Plutonierul le da de la magazie conserve, pâine, brânză, macaroane, ceai, făină de mălai. Cei trei, băieți de la țară, din Moldova, erau pricepuți în a pregăti macaroane cu brânză, în a face mămăligă vârtoasă. Mai făceau rost, câteodată, de ouă, lapte și chiar carne de pasăre, de la femeile văduve și bătrâne cărora le tăiau lemne sau le mai cârpea gardurile ce stăteau să cadă. Aici a petrecut și Crăciunul acelui an. Cei trei, în ajun, au plecat la colindat, și s-au întors cu bani de țigări, dar și cu câteva ouă, o sticlă cu lapte, bucăți de cârnați și carne friptă de porc. A doua zi de Crăciun, a venit plutonierul, i-a dus în port pentru a încărca alimente pentru pichete. A dat o mână de ajutor și Nuțu. După ce au revenit în camera lor, a început să miroase și acolo a Crăciun. Plutonierul le-a lăsat o oală destul de mare cu varză fiartă , în care se găseau și câteva sarmale, pregătite de soția lui. Au încălzit-o pe sobă și unul din ei a dres o mămăligă aurie. A fost bună, cu toate că din loc în loc se mai aflau și gomoloațe mici de mălai. Au scos băieții, de unde au pitit-o, cine știe când, și o sticlă de vin roșu. Bând din vinul dulceag-acrișor, l-au lăudat pe bădica plutonierul care se purta atât de frumos cu ei. Putea să-i alerge și dumnealui așa cum i-a alergat acolo la Brăila acei neisprăviți, dar nu, el se poartă frumos și, iată, acum le-a adus și varză ca să se simtă, bieții de ei. ca acasă. Au hotărât apoi ca de anul nou să meargă cu uratul că sunt și pe aici oameni buni care o să-i primească.
N-a mai apucat și anul nou Nuțu pe acolo. În fiecare zi mergea până în port să vadă dacă nu s-a dat drumul vapoarelor pe brațul Sfântu Gheorghe. Acolo a dat nas în nas cu un maior de grăniceri. A trebuit să-i raporteze cum de se află acolo. S-a lămurit după câteva fraze.
- Ai fost dat dezertor! O să vezi liberarea când o să înceapă să ți se facă părul alb! Într-o jumătate de oră te prezinți, cu tot echipamentul de care dispui, pe pontonul numărul trei. Acolo găsești un cuter gata de plecare spre Sulina.
- Dar vă raportez, eu trebuie să ajung la Sfântul Gheorghe.
- Gura, soldat, executarea!
- Am înțeles, să trăiți!