Poetul se așeză tacticos la masă, își aprinse o țigaretă, sorbi zgomotos din cafea și începu să citească din jurnal:

10 octombrie a.c. „Am visat că mergeam cu mașina personală și, la intrarea în comuna Dracea, imediat după tăblița pe care scria „Bine ați venit în comuna Dracea. Dumnezeu să vă binecuvânteze!” am făcut pană de cauciuc. Am scos cricul din portbagaj și cheia de prezoane și am dat roata jos ca s-o schimb cu aia de rezervă. Stând eu așa, pe ciuci, deodată se aude un zgomot, ca un murmur, exact ca în poezia lui Eminescu. Ridic ochii și ce văd”?
- Căminul cultural? interveni Profesorul. Că acolo se fac sindrofii. Adică nu știu dacă Dracea are cămin cultural, dar ar trebui să aibă, nu? Toate comunele au câte un cămin cultural, altfel unde s-ar mai culturaliza localnicii la sindrofii?
„Era o manifestație de protest, continuă să citească Poetul. Vreo treizeci de oameni și alți vreo douăzeci de copii de școală, cu învățătoarele din dotare, veneau în coloană cu pancarte în mâini, scandând. Adică doar unii scandau, mai mult femeile și copiii, bărbații erau ocupați să sufle în vuvuzele și să bea votcă din niște sticluțe mici, verzi. În tot vacarmul acesta, nu prea înțelegeam ce scandează, dar m-am lămurit citind lozincile făcute din cearceafuri. Aveau mai multe „revindecări”, dar nu le-am reținut decât pe cele mai importante:

Opriți plăcile tectonice!
Un NU hotărât cutremurelor!
Nu vrem nimic!
Jos cu chestiile astea!
Dacă nu ACUM atunci CINE?
ÞINEÞIV-Ã ORGASMUL PENTRU VOI!
Votcă DA, Rachetă NU! Și VICEVERSA!”

- Ce e aia rachetă? întrebă Micăle.
- Un amestec, proporții nedefinite, de lichior de mentă Arctic și votcă, de regulă, Săniuță, explică Săndel. Când nu ai ingredientele astea, poți folosi spumă de ras, cafea, scrum de țigară și distilat din pastă de dinți, cum fac pușcăriașii.
- Interesant, zise Bicuță. Și nici nu pare scump. V-ar tenta?

11 octombrie a.c. „Am visat că eram la o petrecere și cântam în duet cu Grigore Leșe Cântă cucul bată-l vina. Eram amândoi îmbrăcați tradițional, el în costum țărănesc, eu în costum mexican, cu poncho și pălărie sombrero. Eu cântam mai tare decât el și-l acopeream, iar el crăpa de invidie. Apoi, el mi-a zis: Băi, Leo, ești un papagal! Și după aia mi-a luat microfonul din mână și a început să cânte singur Nu-i lumină nicări pe muzica din Maramureș plai cu flori, ceea ce m-a mirat foarte tare. Cred că de aia m-am și trezit la 4 dimineața și era întuneric beznă. Ceasul meu se oprise, era pană de curent. Nu puteam face nimic, calculatorul nu funcționa, nici să scriu nu puteam pe întuneric, așa că m-am culcat la loc, dar n-am mai putut adormi. La ora 8 m-am ridicat din pat, m-am îmbrăcat, am mâncat un ou rece rămas de ziua trecută și am ieșit cu bicicleta. După ce am strâns toți câinii din cartier în urma mea m-am întors acasă. M-am suit în mașină și am plecat spre B.”.
- Că veni vorba de muzica populară, interveni Săndel, acu’ ceva timp, să tot fie trei săptămâni, merg la București cu nepotu’ Alexandru, avocatul, să-și cumpere un costum de ginere. Avea nevoie de un sfat sau, mai degrabă, de un însoțitor, să nu se plictisească. Da’ nepotu’, cum e cam fițos, se duce la Zara, un magazin al dracu’ de scump, pentru cocalari, și cumpără un costum la prețul la care mi-aș lua o bicicletă nemțească. După aia, mergem să-l udăm cu o bere, adică doar eu, că el era șofer. Și mergem tot în zonă, la Hanul lui Manuc. Acolo, ce să vezi? Filma Sofia Vicoveanca un videoclip, chiar în apropriere de masa noastră. „O știu p’asta, îmi spune Alexandru. E cântăreață de muzică populară, am văzut-o la televizor, e vedetă”. De parcă n-am fi observat asta cu toții. La un moment dat, a luat o pauză femeia și a cerut un pahar cu apă. Și, deodată, se scoală nepotu’ de la masă și se duce glonț la ea, cu o sticlă de apă. „Săru’ mâna, doamna Veta Biriș, zice el. Sunt un admirator și am toate mp3-urile dumneavoastră de pe net. Îmi dați, vă rog, și mie, un autograf?” Femeia a rămas mască, a dat autograful și și-a reluat filmarea, dar parcă nu mai era în apele ei, că a întrerupt de câteva ori. Eu cred că mă învinețisem rău la față, că nepotu’ mi-a zis: „Unchiule, arăți nașpa, hai, dracu’ să plecăm, până nu faci infarct”. I-am zis: „Nepoate, ai confundat cântăreața, Veta Biriș e alta”. „Ei, na!” mi-a răspuns el. „Acu’ că mi-ai spus, văzui și eu că e Floarea Calotă.”

12 octombrie a.c. În sfârșit, am reușit, să ajung la medicul șef după ce Mirela a dat niște telefoane. Spitalul este într-o clădire veche zugrăvită în albastru. Medicul, vărul lui Ică, m-a primit cu amabilitate și m-a invitat la o cafea. L-a chemat și pe Ică în birou și am discutat pe mai multe teme: literatură, medicină, afaceri, corupție... La un moment dat, Ică îmi propune să rămân câteva zile cu el, tot sunt în concediu și n-am ce face. ‹‹Și mâncarea e bună, avem acces și la băutură fină...Văru-meu nu cred că ar avea ceva împotrivă, și, ca să fiu sincer, mă cam plictisesc singur, mai ales că am terminat cartea, doar o frază-două de final și e bună de tipar. Și chiar mi-ar trebui o părere avizată››. Propunerea era tentantă, tot nu aveam nimic de făcut acasă, aveam și posibilitatea să citesc manuscrisul și, de ce nu? să-l copiez în liniște sau, mai bine, să-l fac dispărut. Cu mici modificări, nimeni nu și-ar fi dat seama că nu e scris de mine. Era o ocazie rară, dar mai aveam nevoie și de acceptul medicului. „Se rezolvă, trebuie doar să aduceți o trimitere de la medicul de familie, dar asta poate veni și mai târziu. Voi trimite asistenta să aducă lenjerie și vă puteți instala în liniște. Masa o veți servi în salon, e mai bine să păstrăm o oarecare discreție și nu veți avea nevoie de socializare cu alți pacenți. Dacă vreți de ceva din oraș, vă aduc eu. În privința tratamentului, stați liniștiți, nu facem trepanații și nici nu vă punem în cămașă de forță”, zise el zâmbind. „Am să vă prescriu totuși un calmant ușor, mai mult pentru dormit. Îl iau și eu uneori”. M-am instalat în salon și mi-am ascuns jurnalul sub saltea, ferit de ochi indiscreți. Apoi am luat două cărți din biblioteca medicului motivând că trebuie să fac niște recenzii pentru ziarul local.

va urma