deschid ușa. nu, întâi cuprind ușor clanța, de la foarte ușor spre ușor. dacă aș mai insista puțin aș deveni o prelungire a metalului... apăs, îmi strecor cele o sută de kilograme ca pe o foiță extrem de fragilă printre ușă și cadru... iată-mă! sunt gata să înfrunt nenorocirea. cu două minute în urmă sunase telefonul. indiferent care ar fi melodia aleasă pentru alarmă, la trezirea din somn ea se transformă într-o piesă a ălora de dau cu flexu în butoi și alte chestii asurzitoare! acum... sunt dincoace. eu și el. adică el și cu mine. prin mine! e friptură, suculentă, alb-roz, într-o crustă crocantă, carne-condimente-abur... mă țin de perete și încep să cobor. speriat peretele se mișcă juma de metru spre stradă, mă așez pe scară, chinuit, mă preling, mulțam, ăstai cuvântul, curg pe scară, pe nenorocita de scară, cu teama că în curând va trebui să mă ridic pe picioare, durereoasele mele picioare cu celulele lor apoase pline de mirosul fripturii... ajung jos, parcă am urcat douăzeci de etaje, nu am coborât două! prind unul din stâlpii de susținere ai blocului înainte să apuce să o ia la goană, mă arunc spre ușa de la ieșire... da, bineînțeles că trebuia închisă și cu cheia pe lângă cele trei yale! acum discutăm despre complot, despre premeditare, datorită complexității operațiunii sunt nevoit să dau drumul aerului din plămâni și să mai inspir o dată nenorocirea
și în sfârșit, ies din scara blocului ca dintr-o piscină fără fund...

în 30 de secunde s-a rezolvat ce era de rezolvat. trebuie să mă întorc. trebuie!

deschid ușa, cu pieptul umflat de aerul de afară și cu gulerul apăsat dureros peste buze și nas, îmi iau avânt, urc primele zece trepte din doi pași... nu, nu se poate, pachetul alunecă, mâinile fără să-mi ceară părerea se întind prostește după pachet... unele întâmplări nu pot fi scrise. pur și simplu. nu avem acces la dimensiunea aceea. am simțit, știu, nu ai cu ce simți așa ceva, cum fața mi se luminează, venele se umflă ușor, mușchii zvâcnesc, ah, cum nu e aici un cal de curse să-l fac de râs, să mă întorc spre el și să-i arunc un rânjet cabalin cu buza de sus tremurând întocmai unei petale în bătaia vântului! înțelegeți? am urcat râzând nebunește, din trei în patru trepte, litera doi nu există în cursa asta, pereții s-au adunat pe lângă mine, s-au mulat pe mine chiar, soarele trecea prin beton așa cum trece într-o zi liniștită printre frunzele copacilor, am ajuns în fața ușii, arătătorul a împins clanța, policele, degetul meu înțelept a ridicat-o înapoi închizând ușa în urma mea, fiindcă deși degetele erau pe clanță șa etajul doi eu nechezam într-un trap nebun undeva pe la etajul unu, blocul ăsta e locul meu de joacă! de ce, de ce nu am trei, patru perechi de plămâni? în sfârșit, inima mea cuprinsă de liniște mă roagă șoptit să ne întoarceam acasă. mă așez pe canapeaua moale din living și adorm. prin ușa larg deschisă mirosul de carne arsă pătrunde ca un învingător, vălătuci, vălătuci...