Cum au putut trece atât de repede acei ani?
În primele săptămâni, totul i se părea ireal. Avea libertatea de a ieși oricând în oraș și de a face ce vrea cu timpul său. I se părea că un ordin putea veni de la responsabilul de grupă, cel ce purta catalogul cu prezența, de la vreun profesor întâlnit pe holurile facultății ori, de ce nu, de la vreun milițian ori de la vreun ofițer sau subofițer ce trecea întâmplător pe stradă. I-a trebuit zile bune până a-i dispărea aceste temeri ce-i veneau instantaneu ca, apoi în câteva clipe, să dispară. Au dispărut cu totul temerile doar după primele seminarii. Acum se putea pune cu oricine. După ce și-a făcut abonamentul la Biblioteca Universitară, a început cu seriozitate să citească și să conspecteze pagini din Capitalul lui Marx ori din Originea familiei, a proprietății private și a statului a lui Fr. Engels așa cum se cerea la indicațiile bibliografice. A conspectat, cu sârguință, și din ”Ce-i de făcut”, „Un pas înainte și doi înapoi” și din Tezele din din aprilie precum și din Noua Politică Economică ale lui V.I.Lenin. Știa să folosească în contextul potrivit numele proprii ale lui Zinoviev, Kamenev, Buharin ori Krupscaia. Abia într-un târziu, și-a dat seama că n-avea rost să studieze atât de mult pentru Socialismul științific ori pentru Economia politică. Era destul doar cursul pe care, de cele mai multe ori, profesorii îl citeau cu mai multă ori mai puțină dicție. I-au prins bine, și-a dat seama, lecțiile de stenografie de la Școala medie tehnică de comerț. Câteva semne extrem de scurte țineau locul unor cuvinte și chiar propoziții. Mult mai atractive i se păreau Crestomațiile de istorie antică și medievală, culegerile de texte pe o anumită tematică. Stătea ore în șir cu ele în față. L-a ajutat mult obișnuința lui de a nota, schematic, texte lungi și de a-și activa memoria datorită unor semne grafice, doar de el știute, ce le punea la marginea filei ori în interiorul ei.
L-a impresionat în mod deosebit acele cursuri ale fiului academicianului, necitite, spuse în mod curgător prin cuvinte alese, nu de la înălțimea catedrei ci din sală, plimbându-se printre bănci. Cei mai mulți dintre auditori ascultau ca vrăjiți, uitând să mai ia notițe. Într-una din aceste ore când nu se auzea decât vocea blândă a profesorului, cu inflexiuni ce marcau schimbarea unor situații din povestire, și din când în când foșnetul unor file de caiet, se auzi sunetul strident al unui stilou căzut de pe o bancă. Cei mai mulți și-au întors capul spre fundul sălii, să vadă ce s-a întâmplat. Acolo, singură la o masă, Rodica, una din fetele frumoase din an, adormise având capul sprijinit pe mâna stângă. Tot spre acolo privea și profesorul care, însă, nu s-a oprit din expunere, ci doar și-a micșorat volumul vocii până aproape de șoaptă, apoi mai mult pe vârful picioarelor s-a îndreptat spre ea. Toți ochii erau ațintiți spre Rodica adormită și spre profesor. Ce o să se întâmple oare? Nu s-a întâmplat nimic deosebit doar că profesorul a ridicat încetișor stiloul, i l-a pus Rodicăi pe bancă și s-a retras, pe diagonală, în celălalt colț al sălii, păstrându-și vocea expunerii cât mai scăzută.
A luat cât mai serios și practica pedagogică. A avut posibilitatea, ca și ceilalți de a-și alege clasa la care va preda și lecția. Toți se fereau de clasele mici. El a ales o clasă a cincea formată din băieței cărora le mersese vestea că sunt neastâmpărați și greu de stăpânit. Și-a zis, în sinea lui, că-i va stăpâni dacă va reuși să-i captiveze printr-o povestire logică împănată cu amănunte cât mai interesate, așa cum proceda și profesorul lui. Pentru asta a trebuit să se pregătească. În două nopți a citit romanul lui Giovagnoli Spartacus. Multe amănunte captivante a găsit aici. Să le poată doar reda elevilor în cuvinte pe care aceștia să le înțeleagă. A cerut voie profesorului, ce preda la clasă, și i s-a dat, să asiste la câteva lecții. Nu erau chiar așa de zurbagii acei elevi și aveau un vocabular care lui i s-a părut că este peste vârsta lor. Puteau înțelege, deci, ce avea să le comunice. A mai găsit în fișierul de la bibliotecă și lucrarea profesorului său „Programul de luptă a lui Crixos în cadrul răscoalei lui Spartacus” publicat în aprilie 1960 în Studia Universitatis Babeș- Bolyai Deci, își zise Nuțu, tocmai în anul când el își începea armata. N-au trecut decât doi ani de atunci, iar profesorul este doar cu cinci ani mai mare ca el, a dedus aceasta din scurta notă autobiografică de la începutul comunicării, inserată în broșură. Și bine a făcut că a citit lucrarea deoarece la lecție a asistat și profesorul lui, iar unul dintre „zurbagiii” dintr-a cincea atunci când el a amintit numele lui Crixos, ca tovarăș a lui Spartacus, a și dorit să afle amănunte despre el. Apoi, de aici o întreagă discuție. Cine a avut oare dreptate?, cei ce voiau să părăsească Italia, sau cei care voiau să rămână acolo pentru a veni de partea lor toți sclavii, nu doar gladiatorii. Care dintre planurile celor doi conducători era mai realist și de ce?
Era limpede că au înțeles acei prichindei, tot ce li s-a spus. Și li s-a spus într-un mod atrăgător, nu numai ceea ce era în manual ci și unele idei originale dintr-un studiu apărut într-o revistă de specialitate. Profesorul lui zâmbea mulțumit de ce auzea, ba, ca să fie sigur că într-adevăr elevii au înțeles, a pus și el câteva întrebări clasei obținând răspunsuri mulțumitoare.
Discuțiile pe marginea lecției au durat mai bine de două ore. Primul a luat cuvântul colegul Răduleț. Era și el mai în vârstă cu câțiva ani decât ceilalți. Se lăuda că a fost recomandat pentru facultate de Comitetul de partid raional Agnita și că peste câteva luni îi va expira stagiul de doi ani cât trebuie să fie candidat P.M.R. și va deveni membru cu drepturi depline. Nimeni până atunci nu l-a auzit vorbind la vreun seminar, dar participa la toate ședințele organizației pe facultate unde, se pare, lua cuvântul în probleme de care n-avea habar. Sigur pe el, a început:
- Tovarăși, eu cred că cel care a predat această lecție are grave carențe ideologice, deoarece, deși trebuia să prezinte elevilor citatul din opera marelui Lenin, care se găsește în manual, citez, și-l cită silabisindu-l , a fost unul din cei mai mari eroi ai uneia din cele mai mari răscoale ale sclavilor. Așa ceva nu-i admis tovarăși. Să fie numai o greșeală, sau a făcut-o intenționat? Dacă a făcut-o intenționat e grav. De unde să știe acești copilași despre lupta de clasă, care este motorul ce împinge societatea înainte, dacă nu de la orele de istorie? Atâta am avut de spus!
E drept că doar atâta a avut de spus. De aici înainte nimeni nu l-a mai auzit vreodată luând cuvântul pe marginea unei lecții. Dar nici n-a mai stat mult prin facultate, s-a retras după cea de a doua sesiune de examene. A primit notă de trecere doar la educație fizică și la cursul facultativ de foto-cinematografie.
Lecția ținută de Nuțu a fost a fost, totuși, apreciată cu un calificativ de foarte bine, spre surprinderea lui Răduleț.
Succesele, însă, se obțineau destul de greu. În sesiune sala de lectură de la cămin era plină. Însă puțini călcau pe aici când examenele erau departe. Nuțu o făcea aproape zilnic. Vechea lui metodă de a rezuma texte lungi, făcându-le să încapă pe o pătrime sau chiar optime de pagină, l-a ajutat. Și pentru ani a găsit o metodă simplă pentru a-i memora. Primele două cifre erau la fel pentru toți anii unui secol, ultimele două le nota la repezeală printr-o literă. Astfel 15 p devenea automat 1639. p era numărul lui de la pantofi 39. Ultimele două cifre putea fi și c. adică numărul casei lor 14, sau ag. numărul autobuzului spre gară adică 32 sau n.a. numărul lui de ani. Și-a întocmit chiar și un opis cu astfel de prescurtări. În curând nu mai era o problemă memorarea anilor sau a oricăror alte cifre care puteau fi cotele munților, dealurilor, etc sau numărul populației. Toate acestea îmbinate cu semne stenografice îi făceau caietele cu notițe de la cursuri de neînțeles pentru alții.
Numai așa a putut promova, din prima, examene la care unii profesori picau trei sferturi, sau chiar mai mulți dintre studenți, în prima sesiune, iar la ultima, din an, treceau doar câțiva, la reexaminare și mai puțini, noroc că se aprobau mai multe.
Bucurie mare pe Nuțu și pe Ion Bota. Amândoi au trecut un astfel de examen, e drept cu nota cinci, dar au trecut. Trebuia cinstit evenimentul și l-au cinstit. Ion tocmai primise de acasă cincizeci de lei. I-a pus pe masa unde s-au așezat de la subsolul restaurantului de la Casa armatei și s-a adresat chelnerului:
- Bere, de banii ăștia!
Le-a adus două halbe, iar după o vreme încă două. Timpul trecea, și, cu de la el putere, chelnerul le-a adus și șase mititei, iar într-un târziu încă două halbe. S-au sculat de la masă aproape clătinând-se.
Chelnerul s-a prezentat și i-a pus lui Ion în mână zece lei. Acesta vru să-i respingă zicându-i:
- Eu am zis că de toți!
- Lasă, domnule, să fim mulțumiți amândoi. Ce-a rămas i-am împărțit cu dumneata pe din două.
- Al dracului de cumsecade omul ăsta, zise Ion în timp ce urcau scările spre ieșire.
Au traversat apoi parcul din spatele Teatrului Național și s-au îndreptat spre poarta masivă de stejar a clădirii în care era sediul armatei a treia. Aici, în câteva camere de la etajul doi și trei era căminul lor despărțit de cazarmă printr-un zid mai nou.
Poarta era încuiată, deci era după ora 23. Au apăsat prelung pe butonul soneriei. Într-un târziu a deschis Gheza-baci portarul.
- Ho, mă, ce atâta cenghete la poartă, că nu vă mână hunii de la spate.
Au intrat, portarul a urcat cele câteva trepte spre cabina sa, apoi a scos capul pe ferestruică.
- No, spuneți cum cheamă la voi să vă trec în reghistru.
- Eu sunt Ion Botezător, zise Bota
- Eu, Arhanghel Gavril, completă Nuțu
-Stăi, stăi, nu pot scrie așa iute. Haidați mai bine aici și scrieți voi.
Au urcat în cabina portarului. Acesta avea pe măsuță o carte cu titlul Atila. Probabil în ea citea când a fost deranjat de sonerie. Acum avea chef de vorbă, de fapt ca și cei doi.
- No, băieți, spuneți voi la mine cum o chema pe nevasta lui Atila?
- Păi nu știu, zise Ion, că avea mai multe.
- Ighen, ighen, dar pe toate le-o pușcat și și-o luat pe una mult mai tinără.
- Păi cum le-o pușcat? că n-avea pe vremea aia pușcă și gloanțe.
- No, dake n-o avut pușke, pușcat la ele cu cuțitu, da le-o pușcat! O luat-o pe aia tinără, pe aia cum o chema?
- Nu știu că nu eu i-am fost nănaș.
- No, vezi că nu știi? Ce vă învață pe voi? O chema Ildiko.
Apoi:
- Da știți voi cum a fost îngropat Atila?
- Nu știu chiar precis, dar sigur fără popă, nici de-al nostru dar nici de-al vostru.
- Aici scrie că în trei copârșauo, unul de aur, unul de arghint și unul de fier.
Au mai comentat o vreme pe seama lui Atila, apoi s-au semnat în condica întârziaților, Ion Botezător și Gavrilă Arhanghel.
După două zile în tot căminul se știa că doi studenți s-au iscălit în registrul lui Gheza Baci cu nume de sfinți. S-a aflat și la rectorat. A fost trimis să facă anchetă, pentru a-i depista pe făptași, lectorul Teodor Tacu, îndrumătorul lor de an.
Ion Bota era de-a dreptul speriat.
- Ce ne facem, Nuțule? Ãsta dacă ne află nu ne iartă, va fi vai de noi, știi doar ce al dracului este, tot timpul umblă încruntat.
Lui Nuțu nu i s-a părut că omul este mereu încruntat dar, e drept, nici nu l-a văzut zâmbind vreodată. Cum deschidea ușa sălii de curs, începea să vorbească. Și tot așa continua până ajungea din nou la ea, fix când suna, apoi pleca. Unii ziceau că l-au auzit spunând câteva vorbe
și după ce ieșise pe coridor.
- Eu zic să-i spunem exact cum s-a întâmplat, că doar n-am făcut mare lucru.
- Așa să facem.
A ascultat domnul lector declarația spusă de Bota și, culmea, i-au văzut un zâmbet înflorind frumos pe chip, în timp ce Ion imita la perfecție spusele lui Gheza-baci desprinse din lecturile lui nocturne.