„L’errore piu grande: rinunsciare. „
„L’ostacolo piu grande:
la paura"

“Fără să-mi dau seama ne-a apucat noaptea pe meleagurile astea”, îmi vine în minte, în timp ce stau în curte, în fața ușii deschise, unde, în prag stă bătrâna care așteaptă sa vadă ce hotărâm; intrăm în casă, vom dormi aici peste noapte, sau plecăm la drum.
Nici nu știu când s-a înnoptat, doar constat că e întuneric. Un întuneric de nepătruns, adânc. În care nu văd nimic, nu aud nimic. Îmi simt doar respirația cum se izbește de peretele nopții.
- Ce zici nașule mergem pe jos până la șosea, sau dormim aici și plecăm mâine dimineață?
- Dar cât e ceasul?
- În jur de unsprezece.
- Nu e târziu. Numai că e întuneric de-a binelea și nu avem nici lanternă.
- Asta nu’i e o problemă. Cunosc bine drumul. L-am făcut de multe ori și ziua și noaptea și iarna și vara.
- Bine finule, atunci să mergem!
Ieșim din curte, intrăm în noapte. Nu vedem drumul. Nici nu-i nevoie să-l vedem. Îl simțim sub tălpi.
Dacă nu ți-e teamă de întuneric, un duh al luminii te poartă de mână. Dacă nu ai teamă de pământ, un duh al văzduhului te poartă prin cele mai grele prăpăstii. Dacă nu ai teamă de singurătate, un duh al mulțimii te ține în legătură cu cei asemenea ție. Cu oamenii - ca o singură ființă.
Drumul este lipit de tălpi și ne îndreaptă singur pașii.
Deasupra capului, cerul își aprinde toate stelele. Nu lipsește nici una. Sunt toate până la ultima. Nu luminează calea ci o arată, o revelează, o ghidează. Nu ne vedem unul cu altul la o jumătate de metru. Simțim doar că suntem împreună. Printr-un simț ce apare atunci când toate celelalte simțuri au fost suspendate. Se deschide un nou canal de percepție, intri într-un acord fin cu întregul, cu celălalt, cu natura din jur. Această, acordare, punere în acord, este călăuza perfectă. Nu trebuie să te mai preocupe nimic. Doar trebuie să te încrezi în ea. Și să mergi.
Ajunsesem la bunica lui Aurel înaintea amiezii. El venea o dată sau de două ori pe lună să-i aducă zahăr, ulei, făină și ce mai trebuia prin casă. Lua în schimb, ca să ducă la oraș, lapte, ouă proaspete, mere, pere, țuică de prună curată.
De la șosea până aici sunt doar câțiva kilometri, nu mai mult de patru, nu mai puțin de trei. După ce am trecut câteva coame de deal m-am trezit dintr-o dată mergând pe o uliță. Ulița unui sat pe care nu-l vedeam. Imediat după casa bătrânei ulița se întorcea după un alt deal. Presupuneam doar că într-acolo se întinde satul, iar noi ne-am oprit la marginea lui.
„Aici nașule, am ajuns”, l-am auzit pe Aurel la un moment dat. “Hai să intrăm. Poți să intri fără nici o frică. Cinele este legat în grădină. Câinii sunt aici ca să sperie ursul, nu pentru oameni. De fapt din sat au mai rămas doar câteva case care nu au nici lumină electrică. Tinerii au plecat, au rămas doar bătrânii.”
- Sărut mâna mamaie, bine te-am găsit ! Uite am venit așa cum ți-am promis. Am venit și cu nașu’ pentru că ai zis că vrei să-l cunoști. Lui îi place să meargă din când în când la țară.
„Să trăiți,” spune simplu bătrâna.
- Bine ați venit, poftiți înăuntru!
Îi sărut mâna, intru în cameră, mă așez pe un scaun lîngă masa de la fereastra ce dă spre curte.
Cei doi, bunica și nepotul, vorbesc despre ce s-a mai îmtâmplat de la ultima lor întâlnire cu oamenii care au mai rămas în sat și cu cei care au plecat și trăiesc acum la oraș. Oameni ce trăiesc în docuă lumi diferite. Oameni cobai ai unui proces de transfer dintr-o lume care se sfârșește lent într-o alta care....
- Da’ Sandu ce mai face? L-am văzut la Buzău. Lucra ca zidar la construcția unui bloc.
- Păi ce să facă, a plecat. Aici au rămas părinții lui. Mai suntem puțini. Așteptăm să murim. Noi nu mai plecăm nicăieri. Ne ducem unul câte unul.
Nu particip la discuție, doar ascult.
Oamenii trăiesc în mai multe lumi în același timp.
Unii într-o lume în care vin și pleacă. În care un loc se golește în timp ce altul se umple. Printr-o mișcare aparent logică, aparent ordonată. Pentru că de fapt în mintea oamenilor ce o populează este haos.
Trăiesc de o parte și de alta a unui șir de dealuri.
Alții într-o altă lume egală și calmă. În care toate rămân egale cu ele însele. Se schimbă nu prin migrație, prin trecere ci prin renaștere prin regenerare.
Mă uit pe fereastă. Încerc să deslușesc în imaginație conturul satului pe care nu-l văd. Satul ca o corabie care se scufundă.
Coca Antimirești... este un nume alături de mii pe o hartă a județului și a țării care nu mai spun nimic, nimănui. Într-un anonimat ca o tablă indicatoare fără nimic scris pe ea. Anonimat ce atrage după el tristețe și “fără de rost”.
„Îți place la țară?”, mă întreabă Aurel, și fără să mai aștepte răspunsul, continuă.
Dacă vrei, mergem pe dealul ce urcă dincolo de grădină. De acolo se văd bine împrejurimile până departe.”
Răspund simplu “Da” fără să știu prea bine la care dintre întrebări. Satul mă atrage. Nu pot să spun dacă îmi place sau nu. Mă atrage. Este o stare ce dincolo de rațiune. Este prezent în spiritul meu dincolo de libertatea de opțiune.
Ieșim din curte și o luăm înapoi pe drumul pe care am venit. După o sută de metri părăsim drumul și urcăm dealul. Dealul rotund, singuratic, în plin soare și lumină, ca o insulă în largul mării.
Privesc pomii. Cresc de-a valma caiși, meri, peri, pruni, cireși ce rodesc de la începutul verii devreme, până toamna târziu.
Nu știu de ce îmi vine în minte întrebarea “pentru cine ?”. În multe locuri pe care le-am văzut în țara asta, am trăit sentimentul că suntem absenți de la darurile pe care ni le oferă pământul. Pământ care ne îmbie și ne spune “Luați, toate astea sunt pentru voi !”.
Dar n-are cui vorbi. Nu suntem prezenți în dialogul cu pământul care ne iubește, ne hrănește și vrea să ne spună ceva.
Iarba încinsă de cuptorul molcom al lui august foșnește uscat sub pașii noștri și sub smuciturile vântului ce se rostogolește din când în când de pe munții din depărtare.
- Uite, de aici poți vedea toate împrejurimile până departe. Cum urci, încep pădurile pe unde se ascundea haiducul Radu.
- A, deci pe aici a trăit Radu. Uite dom’le n-am știut. Interesant!
Aurel zîmbește ușor. Cred că e intrigat de faptul că manifest interes pentru o istorioară banală a locului.
Îi răspund tot printr-un zâmbet. Așa mi se pare cinstit. Orice comentariu în plus ar fi fals pentru că, în realitate pe mine nu m-au pasionat niciodată povești cu haiduci. Nu am citit aventuri sau literatură stiințifico – fantastică. Realitatea în care exist este ea însăși o poveste fantastică. Și o trăiesc ca atare.
Privesc în zare, încerc să cuprind cu privirea pădurile, nu văd decât o margine de pădure ce se pierde după coama dealului.
- Dincolo de pădure vezi dealurile care urcă până la Varlaam. Satul este la poalele Penteleului. Pe coamele dealurilor, trece Drumul Haiducilor. E greu de mers pe el cu căruța sau cu mașina.
- Da știu, l-am făcut acum nu mai știu câți ani cu mașina. E drum de pământ. Trebuie să nu te prindă ploaia pe el.
- Și nici noaptea. Era ziua, când ai mers pe acolo ?
- Nu tocmai. Soarele se lăsa spre apus. Trăiam însă o stare de siguranță. Simțeam că nu ni se poate întâmpla nimic rău.
- Nu erai singur?
Eram cu Diana. Când s-a terminat asfaltul și am intrat pe drumul de pământ, m-am gândit să renunț și să mă întorc. M-am apropiat de marginea din dreapta ca să încep manevra de întoarcere. Am oprit și în loc să mă întorc, i-am spus Dianei: “Ia să vedem unde duce drumul ăsta. Sper să ajungem la Varlaam”.
Am continuat să merg fără să mă mai preocupe starea drumului.
Era ceva atît de atrăgător în cerul limpede și înalt! În pădurile din depărtare! În lumina soarelui ce se îndrepta spre apus!
- Da știu. E frumos aici la lăsatul nopții.
Am simțit că și Diana era de acord cu decizia mea. Eram ușor intrigat, mă așteptam să spună ceva, orice. Nimic ! Tăcea și mergeam împreună mai departe într-un soi de solidaritate mută și calmă.
„Am intrat la un moment dat pe Drumul Haiducilor cum îi spui tu. Nu știam că așa se cheamă. Locurile emanau o stare, un sentiment i-aș spune “de acasă”, de cunoscut. De lipsit de pericol. De ce ne-ar fi fost teamă !? ...Până la întâlnirea cu câinele. Un câine ciobănesc. Era atât de rău și de pornit împotriva noastră, că dacă nu aș fi închis geamul la timp ar fi intrat în mașină..... Iti imaginezi! De câte ori îmi vin în minte acele locuri retrăiesc și starea de spaimă. Amândouă trăirile sunt prezente. O stare sublimă de libertate și de părtaș la frumusețea locurilor. Și o altă stare de încrâncenare, de luptă nevăzută cu un câine care ar fi putut să mă răpună. Amândouă adunate într-o nedumerire. Că ceva nu înțeleg. Că ceva îmi scapă. „
- Dar ce s-a întâmplat, ați oprit la o stână? Aici câinii ciobănești sunt într-adevăr foarte răi. Se bat în parte cu urșii. De regulă sunt mai puternici și reușesc să-i alunge.
- Nu, nici vorbă, stâna era departe. Drumul este cumva pe sub creasta dealului și imediat în stânga se lasă tăpșanul pe care pășteau oile. Mergeam încet, cu viteza a doua. M-am pomenit cu căinele gata să se repeadă la mine deși nu mă îndreptam spre stână. Nici azi nu știu ce-a fost în mintea lui. Nici în mintea mea nu știu ce-a fost, pentru că lăsasem geamul deschis și îl priveam liniștit cum vine spre mașină. Doar în ultimă clipă, ca trezit dintr-o vrajă, am ridicat geamul, l-am închis și am accelerat. A făcut un salt și s-a izbit cu labele și botul în geam. După care, furios, a alergat pe lângă mașină și s-a aruncat în fața ei. Nu-i venea să creadă că m-a ratat. Că nu m-a înhățat. O fi crezut probabil că într-o luptă față în față doboară dihania ce i se opunea. În secunda aceea am accelerat, am avut satisfacția că îl pot înfrânge că sunt mai tare decât el. Imediat după asta m-am îngrozit la gândul că l-aș fi putut omorâ.
- Uneori câinii se comportă ca niște nebuni. Trebuie să fii prudent față de câinii ciobănești. Și să nu te apropii de stână sau de turmă.
Tăcem amândoi și ne uităm în zare. E pace, e liniște. Auzi cum curge timpul și cum se coc prunele în pomii din jur.
Nu știu la ce se gândește Aurel.
Eu continui să mă gândesc la întâmplarea de pe Drumul Haiducilor. Constat că atunci fiecare secundă o simțeam altfel.
Am luat piciorul de pe accelerație cu inima strânsă. Am răsuflat ușurat când am văzut în oglinda retrovizoare câinele alergând spre stână. Șchiopăta, dar era viu.
Ciobanul, în vale, lângă turmă, rezemat în bâta înaltă, asista la scena care se derula mai presus de puterea oricăruia dintre noi. Unde se manifestă instincte și energii. Din noi și din afara noastră. În care suntem cuprinși ca într-o matrice. Pe care nu o putem cunoaște sau gândi. Doar o simțim sau o pre-simțim. Dacă suntem treji. Dacă suntem atenți la existență. Existența noastră și a tot ce este în jurul nostru.
În timp, mi-am dat seama că accidentele vin sau mai bine zis intră în viața noastră ca urmare a unei izolări în închisoarea egoului nostru. Ni se pare că ne apărăm dar de fapt devenim vulnerabili. Când nu mai suntem atenți la viață. Este ca și când, plutim într-o corabie pe mare și nu suntem atenți la valuri, la stele, la vânt.
Nu suntem atenți și în clipa ceea vine un val care ne duce în adânc.
Mi-o aduc aminte pe Diana. Stătea pe scaunul din dreapta și tăcea.
Privea în zare, căuta cu privirea ivirea munților. O simțeam nu atât speriată cât tulburată. Am mai trecut împreună, în timp ce mergeam cu mașina pe șosele, prin situații în care ne-am speriat. Se întâmpla, treceam prin întâmplări, și apoi începeam să vorbim despre cele întâmplate. Treptat, în timp ce vorbeam unul cu celălalt, emoția se atenua, învățam cum să procedăm pe viitor. Mai făceam o glumă, apărea un râs eliberator, continuam drumul. Am fost speriați și ne-a trecut. După întâlnirea cu câinele, nimic din toate acestea !
Cred că fiecare, în partea lui de tăcere, încerca să înțeleagă prin ce a trecut.
Nici eu nu puteam să vorbesc. Simțeam că ar fi sunat fals. Că nu aș fi rezolvat nimic. Nu știu ce a fost în mintea și în inima ei. Nici atunci, nici mai târziu.
Uneori le spuneam prietenilor că am avut o întâmplare cu un câine. La care...în mod ciudat, reacționau diferit. Deși relatam în câteva propoziții doar scurta secvență, ca o relatare seacă de jurnal, reacționau diferit. Ca la un test de personalitate. Unii râdeau. “Păi numai unora cu capu’n nori ca voi putea să li se întâmple asta” . Alții tăceau duși pe gânduri. Un timp nu mai puteai vorbi cu ei. Așa cum ni s-a întâmplat nouă, în timp ce mergeam pe Drumul Haiducilor, spre Varlaam.
Ne–am revenit cu adevărat când am ajuns la Varlaam. Am coborât din mașină ca să întreb un bărbat ce tocmai trecea pe lîngă noi, unde stă nea Iordache pădurarul. Mi-a răspuns, și în clipa în care am auzit vocea omului am simțit o bucurie imensă. Ca și când ne-am fi întors de pe lumea cealaltă. El era dovada că suntem vii și reali aici pe pământ.
Acum, pe coama pârjolită de soare, în liniștea și miasmele amiezii, cu un om lîngă mine, întins pe spate, cu ochii la cer, retrăiesc fiecare nuanță a stării de atunci. Este ca și cum privesc un film sau ca în teatrul lui Brecht, urmăresc cu oarecare detașare încercând să înțeleg mai mult. Să știu acum ce era în trăirile pe care le-am avut atunci.
Printre altele, mă bucuram. Mă bucuram pentru că nu l-am omorât. Odată în copilărie mi-am propus să nu mai fac nici un rău animalelor. Pe vremea când, aruncam cu pietre în pisicile pe care le întâlneam. O pisică mi-a ieșit în cale și am lovit-o în cap. A început să sângereze. Nu știu nici azi dacă a murit sau nu. Acum mă cutremur la gândul că ar fi murit.Dar atunci am luat hotărârea să mă lepăd de jocul “ia să văd dac-o ochesc”.
De aici venea bucuria. Din faptul că îmi înfrângeam violența. Care este în adâncul nostru și pe care ne străduim să o strunim în fel și chip. Prin glume, dansuri, jocuri. Și mai câte!
Mai simțeam și ciudă. Îmi era ciudă că am lăsat geamul deschis, că am lăsat deschisă calea prin care să pătrundă în viața mea o întâmplare rea.
Eram revoltat. Că nu mă puteam bucura de frumusețea ce, credeam eu, mi se oferea și mi se cuvenea. Acum realizez că eram de fapt un străin. Un intrus; așa mă privea locul acela prin ochii câinelui; ca pe un intrus.
Eram confuz. Nu mai auzeam lătratul câinelui ci ecoul avertismentelor din copilărie “Nu mai fi cu capul în nori. Ai să ajungi să-ți mănânce câinii din traistă”.
Diana era și ea cuprinsă de vraja locului. O auzeam vorbind continuu ceea ce îmi întărea sentimentul că totul este în regulă, că totul este perfect. Căinele alerga spre noi. “Uite-l ce mare și frumos este! “ Tot admirându-l nu mi-am dat seama că a parcurs o distanță incredibil de lungă de la turmă până la mașină. M-am trezit cu el că se repede la mine.N-am înțeles de ce a plecat de lângă oile lui. Nu cred că motivul a fost doar faptul că l-am privit ca pe un cățeluș oarecare ba chiar cu prea multă simpatie.
Sau poate am încurcat eu lucrurile. Trăind în orașe, alergând mult dintr-o parte în alta a țării sau a lumii nu mai simțim că fiecare loc își are regulile lui ascunse pe care trebuie să le știm sau să le intuim. Altminteri, printr-un șir de evenimente pe care noi le numim întâmplări, mai devreme sau mai târziu, locul ne răpune. Aceste evenimente-întâmplări-situații iau chipul unui câine, a unei boli, a unui accident.
Călcasem un consemn și câinele nu doar își făcea datoria de a apăra turma ci voia să mă răpună. În ultimele secunde ale fugii lui ceva m-a trezit. Tăcerea înspăimântată a Dianei. Dacă ar fi țipat cred că m-aș fi pierdut cu firea, mâna mi-ar fi tremurat sau ar fi înțepenit și nu s-ar fi dus spre mâner ca să rotească geamul în sus... de care să se lovească și să oprească botul înfuriat al câinelui.
Când te sperii și-ți este frică... trece. Dacă te tulburi însă, imaginea ce a pătruns astfel în conștiință te urmărește pănă la sfârșitul vieții. Nu trece. Râmâne. Dacă nu cauți să te vindeci vei duce cu tine frica în eternitate.
Uneori mă întreb dacă te poți vindeca. Cred că da. Cu condiția să ai curaj de a merge mai departe. Să nu rămâi pe loc, prins în spaima pe care ai trăit-o. Așa facem de cele mai multe ori. Ocolim. Nu mai mergem pe drumul unde am putea întâlni din nou câinii ce ne-au speriat odată.
Deși drumul în sine este sublim!
- Ne întoarcem nașule?
- Da finule ne întoarcem. Minunată este priveliștea asta!
Revenim la drumul spre casă. Simt că satul există nu prin dovezi materiale ci printr-un soi de atmosferă, de hologramă. Un contur nevăzut al satului ce reunește ecouri, șoapte, miasme de fân și fructe o anumită lumină a soarelui în care se decupează copacii, câteva case .... din care oamenii lipsesc.
A trecut ziua, întunericul a venit dintr-o dată ca și când s-ar fi închis o poartă în urma soarelui. Toate câte sunt, atât cele care se văd cât și cele care nu se văd, au rămas intacte.
Este un moment în care simți că timpul are două fețe.
Una în care ești bântuit, alungat, sclav al trecerii lui.
Cealaltă în care ești deodată cu el, liber de somațiile lui.
Una trăită de țigani, de nomazi, de oamenii ce trăiesc în natură sau navighează pe mări.
Cealaltă trăită de homo faber, omul ocupat, omul mecanic și programat de facturi, de profit, de nevoile casei pe care o slujește.
Prins, încorsetat, închingat, ești ca un cal pe care timpul te călărește după voia lui. Pentru „omul – cal” amurgul este o zi trecută, un pas spre moarte, o trecere în neființă, o lipsă de prezent. În logica acestui „om – trecere”, prezentul este doar un punct pe care nu-l percepe. Clipa prezentă îi alunecă printre degete. Ca un pește. Ca un țipar.
Prezentul este un gol în care viitorul este înghițit mereu de trecut. Este gura fântânii prin care curge timpul. De aceea ne e teamă să privim în adâncul unei fântâni. Ca să nu se ivească pe suprafața apei chipul timpului. Adâncul fântânii este golul lumii noastre.
Pentru că ne este frică, am acoperit acest gol cu ceasul. Cu el legat de mână ca niște cătușe ne-am făcut sclavii trecerii, a curgerii.
De cele mai multe ori suntem pe versantul spăimos al timpului. Timpul ca o nuia ce îți dă peste mână când o ridici spre cer și strigi “sunt viu”. Singurele brațe pe care nu le-a mai putut lovi au fost cele ridicate spre cer în formă de cruce. Golul prezentului a fost umplut și trecerea a fost controlată, stăpânită.
În rare clipe, atunci când ne înfrângem teama de timp, contemplăm celălalt versant al timpului în care apusul soarelui este o pictură pe cer la vederea căreia chiar te poți bucura
Sub acest cer timpul este rămânerea perpetuă în receptorii săi; trandafirul care înflorește în fiecare an în același anotimp, la aceeași oră, în același minut. Da ! Trandafirul aduce timpul înapoi, îl face să rămână. Dacă nu ești atent la trandafir, aluneci și cazi în apele timpului ce curge.
Mărul care înflorește, dă roade, se coace în același anotimp, la aceeași oră, în același minut. Împreună dor cu trandafirul, cu mărul ești pe versantul etern al timpului. Ești liber, identic, egal. Nu trebuie să-ți mai fie teamă. Nu trebuie să intri într-o casă în care să te adăpostești de cer. Unde, pe unul din pereți vezi obligatoriu un ceas. Și ți se face frică !
Rămâi în casa cu un singur perete: cerul! Nu intri, nu pleci, nu vii, nu ieși. Ci stai. Locuiești în timp. Nu treci prin prezent ci ești în prezent. Viețuiești prin comunicarea eliberată de teamă într-un continuum ființă – timp. Cerul începe de la picioarele tale.
- “Dacă nu aș fi ales să plecăm din sat nu aș fi cunoscut noaptea asta” gândesc în timp ce-l urmez în tăcere pe Aurel. Noapte în care „cerul – fântână” a coborât pe pământ. Întind mâna și ating stelele. Cerul e jos, aproape, la o lungime de braț. Pământul, Drumul Haiducilor, pădurea, copacii, prind ca într-o plasă de pescari timpul din trecerea lui prin lume și-l aduc în rămânerea lui în lume.
- Am ajuns la șosea nașule. Ai văzut ce ușor a fost drumul?
În câteva minute vine și autobuzul. Până la Buzău, putem trage un pui de somn. Ca să nu zicem că am pierdut noaptea.

Mircea Rotaru