agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Românesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 3640 .



străbătând ceața 74
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [inocentiu ]

2016-02-28  | [This text should be read in romana]    | 



I se părea că-i va fi lung concediul, de șaizeci și două de zile, ce coincidea cu vacanța elevilor. De-abia aștepta să se scoale, în fiecare dimineață târziu, fără nicio grijă, să meargă fie la ștrand, fie la vreun film de la ora unsprezece, iar seara să dea până târziu ture pe "Corso" cu vechii prieteni.
Cu banii pe concediu se va duce, poate, până în Deltă, la Sfântu Gheorghe, că, parcă, în timpul liber a început să aibă nostalgii copleșindu-l amintirile acelor locuri. De multe ori, înainte de a adormi, vedea, cu ochii minții, ca prin ceață, maiestosul drum de ape ce, de multe ori, dădea impresia că s-a oprit. Doar ușorul clipocit, când se lovea îcet de stâlpii pontonului, și ușoara mișcare în sus și în jos a bărcilor legate de mal, te asigurau că fluviul nu stă pe loc, ci înainta spre a se uni cu marea abia, abia, văzută, dar, în caz de furtună, auzită de parcă ar fi la doi pași. Își aducea aminte de efortul pe care-l făcea pentru a vâsli spre celălalt mal, de stropii mari de apă stârniți de vâsle care, câteodată, se uneau cu transpirația ce-i curgea pe frunte. Îi era dor și de mare, dar de marea ce scălda plaja de la Sfântu unde, oricât te-ai fi uitat, nu vedeai țipenie de om ci doar pescăruși ce se odihneau după zborul îndelungat pe deasupra valurilor.
În curând, aceste planuri i s-au năruit, dar, până la urmă, nu i-a părut rău. La școală a sosit o adresă pe numele lui. I se punea în vedere, din partea Secției raionale de învățământ și a Comitetului raional de cultură să se prezinte la Școala Populară de Artă de pe Strada Al. Odobescu pentru a participa la Cursul de regie teatru, în vederea instruirii formațiilor artistice de amatori. Specificația prezența este obligatorie era subliniată cu creionul roșu.
Trecuse de nenumărate ori pe lângă școala populară de artă, acea clădire care, pe vremuri, adăpostea Gimnaziul Ev. C.A, de pe strada Pempflinger, acum Odobescu, aproape vizavi de vechea primărie de unde se vedea, în toate detaliile lui, turnul Bisericii Evanghelice, dar nu fusese niciodată înăuntru. A intrat, cu oarecare sfială, printre cele două coloane, parcă de templu grecesc, ce susțin un fronton de aceeași factură, și a deschis cu greu uriașa ușă. Iată-l într-o sală cu o lumină plăcută, aproape naturală, pe jos cu lespezi de marmură lucioasă. De abia, după un timp, și-a dat seama că de fapt era într-o curte interioară acoperită cu un luminator din sticlă încastrat în fâșii discrete, metalice. În dreapta și în stânga, scări monumentale urcau spre pridvorul ce înconjura în trei părți edificiul. Pe acolo se vedeau uși, probabil ale sălilor de clasă. Dintr-o parte se auzea o melodie săltăreață și tropăituri regulate însoțite de comenzi: mai sus, sus piciorul, la stânga, la dreapta. Desigur, era o repetiție la dansuri.
O femeie între două vârste, îmbrăcată într-un halat roz, strâns pe talie, își făcu apariția.
- Ați venit pentru cursurile de vară ale Școlii populare de artă?
- Da.
- La ce specialitate ?
- Regie teatru.
- Poftiți pe scări în sus, intrați pe ușa pe care scrie "Amfiteatru" și veți găsi acolo pe profesor împreună cu elevii.
Na, c-am întârziat! își zise Nuțu. Nu puteam pleca mai iute de acasă? Că m-am sculat destul de devreme. De fapt, ar fi trebuit să vină de ieri, din trei iulie, dar și-a zis că, fiind ziua lui de naștere, ar putea să stea acasă că or veni, poate, musafiri, cum veneau pe vremuri. De fapt, mama i-a pregătit nu o prăjitură, ci două, cum îi plăcea lui, acoperită cu marmeladă amestecară cu nucă și coajă de lămâie, printre niște grătare făcute din bastonașe de cocă din același aluat. A avut într-adevăr câțiva musafiri, dar mai pe seară, așa că ar fi putut veni.
A bătut la ușă dar, probabil, prea încet, pentru că n-a auzit niciun răspuns. A intrat totuși. Vreo cincisprezece-douăzeci de tineri, băieți și fete, dar și câțiva mai în vârstă, stăteau cu caiete în față, pe băncile amfiteatrului. Jos, la catedră, era profesorul. Da, îl cunoaște, și parcă îi vine să intre în pământ de rușine c-a întârziat, este el, marele actor pe care îl văzuse pe scena teatrului interpretându-l pe Hagi Tudose a lui Delavrancea, pe Rică Venturiano a lui Caragiale, pe Chirică a lui G. Ciprian, pe actorul din Azilul de noapte a lui Gorki. Da, este el, actorul Costel Rădulescu lângă al cărui nume, pe afiș scrie, "Artist emerit, Laureat al premiului de stat". Probabil că la început s-a prefăcut că nu l-a aude ca, dintr-odată, să-și întoarcă fața spre el și să zică cu vocea-i, de neconfundat, ce avea inflexiuni metalice:
- De unde vii, slăvite, și care-i al tău nume?
Nuțu nu și-a lăsat replica așteptată, și-a spus numele și localitatea de unde vine.
Profesorul-actor s-a uitat pe lista ce ținea loc de catalog apoi a rostit răspicat:
- E-n regulă, slăvite! Ia-ți locul cuvenit căci, precum vezi, sunt multe!
Cursanții au început să râdă, la început pe înfundate, apoi, când profesorul le-a urmat exemplul, hohotele s-au generalizat.
A fost o plăcere în ziua aceea, dar și în altele care au urmat, să-l urmărească pe actorul-profesor. Fiecare căuta, ca la lecțiile de dicție, să spună cât mai repede și cât mai clar: Pila-n pungă, punga-n pilă, pilalău cu pila lungă pilește pila pilii cu pila lungă pe dunga pilii până când punga-n pilă a pilit pila pilită-n dungă sau altele precum: Până când a cărămidărit cărămidarul pe cărămidăriță, a cărămidărit cărămidărița pe cărămidar la fel cum ar fi vrut cărămidarul să cărămidărească pe cărămidăriță. Mai ușoare decât acestea păreau a fi: Capra neagră-n piatră calcă,/Cum o calcă-n patru crapră!/Crapă capul caprii-n patru,/Cum a crăpat piatra-n patru!/Capra neagră calcă-n clinci,/Crapă capul caprii-n cinci,/Cum a călcat capra-n clinci. Foarte puțini puteau a repeta, cât de cât, după domnul Costel, aceste exerciții, dar amuzamentul, de cele mai multe ori, ajungea la cote maxime. Preda domnul Costel, care, probabil, era titularul cursului de regie, dar și alți actori și actrițe, pe rând, lecții de Istoria Teatrului Universal și Național. Și Arta Actorului era predată de mai mulți, care încă nu plecaseră în concediu, la mare ori la munte, odată cu închiderea stagiunii.
Au început apoi să repete o scenetă destul de hazlie scrisă de Mircea Crișan, renumit în toată țara
ca umorist și actor de revistă. Reprezentarea acestei scenete într-un cămin cultural din mediul rural ar fi trebuit să încheie cursul de regie a acestor artiști amatori. Sceneta se numea "Ședință în scara
blocului". Apăreau aici fel de fel de tipuri umane, precum lașul, nehotărâtul, mizantropul, filosoful, cel cu apucături negustorești, parvenitul, etc., deci numai bună pentru a pune în valoare calitățile unui regizor ce trebuia să transmită actorilor amatori cum să întruchipeze caracterele acestor personaje. De-abia, cu câteva zile înainte de spectacol, maestrul a aflat că piesa ar fi trebuit jucată în mediul rural, deci nicidecum nu se potrivea acolo, unde nu existau blocuri de locuințe. A rezolvat problema cum nu se poate mai simplu, sceneta se va juca la Căminul cultural din Cisnădie, important centru al industriei ușoare, unde, de curând, s-au dat în folosință câteva blocuri de locuințe, pe lângă altele mai vechi. Dar tot aici locuiau și o parte din cei ce munceau în agricultură, la ferma de stat pomicolă, deci problema cu țăranii muncitori era ca și rezolvată, dacă s-ar fi interesat cineva de la Comitetul de partid sau de la cel de cultură. Dar nu s-a interesat nimeni. Maestrul era, însă, tot îngrijorat de soarta spectacolului, dacă va fi oprit în ultimul moment. Aflase el că Mircea Crișan, vestitul comic al scenei, cel ce primise mai acum vreo câțiva ani din partea Consiliului de stat titlul de Artist emerit al R.P.R. "pentru merite deosebite în activitatea desfășurată în domeniul teatrului, muzicii și filmului" a cam tăiat-o în R.F.G. în urma unui turneu în lumea capitalistă. Dacă i se va reproșa că a pus în scenă piesa unui transfug, va răspunde că n-a știut de soarta acestui aventurier că doar nu s-a anunțat, oficial, pe nicăieri. Nu i-a reproșat nimeni nimic. Tinerele muncitoare de la Mătasea Roșie, precum și cele de la Covoare au râs copios și la replicile lui Nuțu. Președintele asociației locatarilor, jucat de un tip profund nehotărât, întreba participanții în ce zi să se țină adunările săptămânale. Când era propusă ziua de marți, Filozoful, jucat de Nuțu, aproba:
-Da, da, marți e cel mai bine!
- De ce?
Răspundea după mai multe clipe de gândire profundă
- Pentru că... nu-i nici luni și nici miercuri.
Aceleași clipe de gândire erau folosite de Filozof când altul propunea ziua de miercuri:
- Da, da, miercuri e cel mai bine
- De ce?
- Pentru că nu-i nici marți, dar nu-i nici...
- Joooi
Răspundea într-un glas sala, prin vocile ascuțite ale fetelor, după care a urmat un râs generalizat de câteva minute
De aici încolo, pentru joi, vineri și sâmbătă, Nuțu și-a împărțit rolul cu fetele din sală, doar că râdeau numai ele, fiind într-o totală contradicție cu seriozitatea lui.
Au râs în autobuzul teatrului, la întoarcere, și ei, de râsul fetelor. Domnul Costel, căruia apropiații dar și alții care-l cunoșteau doar din postura de spectatori începuseră să-i spună Slăvitul, le-a întețit râsul cu glume. Una dintre ele spusă cu harul lui de actor, și despre care zicea că poate să jure că este adevărul adevărat, spunea despre niște țărănci oltence pe care le-a surprins vorbind prin piață pe când era el actor la Naționalul din Craiova.
- Unde fuserăți, fă, aseară pe frigul ăla, de venirăți așa de târziu de la piață ?
- Ei, iaca, ...fuserăm și noi la tiatru.
- Și ce văzurăți acolo?
-Ei, văzurăm!...mai nimic!
- Păi cum?
- Iac-așa, era cald și bine, noi vorbirăm de-ale noastre, ei, ăia de pe podișca de scânduri,vorbiră de-ale lor, dar la urmă avurăm de ce să ne bucurăm.
- De ce?
- Când dam noi să ieșim, cătră ușe începură a se împărți baltoane. Luarăm și noi vreo câteva.
Au râs cu toții, chiar și cei care n-au înțeles, de la început, că paltoanele s-au împărțit, de la garderobă, celor care le-au depus, la intrare, acolo.
-







.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!