agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1417 .



Un om puternic...
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [liviu46 ]

2016-06-01  | [This text should be read in romana]    | 



Vântul înghețat îl lovește tăios în obrajii îmbujorați de ger, dar și de cele două sute de grame de coniac și încă vreo câteva pahare de Tămâioasă Românească, băute în restaurant, la „Dacia”, cu vreo câțiva colegi. Firește, el făcuse cinste. Are obiceiul ăsta – bun, crede el – ca după fiecare „afacere” mai de doamne ajută, să-și invite cei mai apropiați colaboratori, la un „șpriț”; de fapt, ceea ce numește el așa, e o masă în toată regula, cu mâncare aleasă și băuturi de calitate. Firește, nu le dezvăluie niciodată invitaților săi, care e motivul chermezei. „Pur și simplu, am chef să mă deconectez, din când în când”, le spune Mircea, de fiecare dată când vreunul dintre ei îl întreabă, mai mult de complezență: „Sărbătorim ceva, șefu?”
Nu sunt proști colaboratorii lui. „Sigur, își închipuie ei cam care-i sursa banilor din care-i cinstesc eu”, gândește Mircea, în timp ce constată cu plăcere că vântul, odată cu aerul rece, îi izbește de față și primii fulgi catifelați de nea din iarna asta. I se pare că toate se leagă atât de bine în viața sa de la o vreme, încât nu poate să fie la mijloc decât mâna Proniei Cerești. Iar, când Dumnezeu vrea să-ți fie bine, atunci chiar îți e! Chiar și ninsoarea asta s-a pornit exact când trebuia, tocmai pentru a completa cu un decor feeric tabloul reușitei lui. Cine altul decât Dumnezeu a pornit-o!?... „Dumnezeu vede lucrurile altfel decât muritorii de rând. El se bucură de toate reușitele noastre... de toate succesele noastre... de toate acele izbânzi, indiferent de natura lor, care ne fac fericiți, dar care stârnesc invidia – și ea omenească – a celor mai puțin dibaci din jurul nostru”, își continuă el gândurile, croite după o filosofie proprie și deloc singulară pe lumea asta. E convins că Dumnezeu nu-i iubește pe cei slabi și amărâți, așa cum pretinde dogma creștină. Dumnezeu e puternic și, în consecință, iubește oamenii puternici... Iar el, Mircea, – e absolut sigur de asta – e un om puternic. Sentimentalismele ieftine nu-și au locul în sufletul unui om puternic... Nici tema nu are ce căuta într-un astfel de suflet...
Un zâmbet discret, abia perceptibil, îi înflori pe fața înfiorată de adierea înghețată a vântului. Îl încântase detașarea cu care tânărul angajat azi, împinsese printre hârtiile de pe birou, plicul cu cei cinci mii de euro. „Tipul ăsta știe ce vrea! Va trebui să-l țin pe lângă mine. Îndrumat cum trebuie, ar putea deveni o adevărată mină de aur.” își spuse încântat. Băiatul corespunde profesional cerințelor din fișa postului: are studii superioare (chiar două licențe, plus un masterat; toate la facultăți private obscure, e-adevărat, dar asta nu contravine cu nimic normelor de angajare pe postul respectiv) și vreo trei luni de experiență în domeniu. Cunoștințe teoretice și practice nu prea are, dar aspectul ăsta n-a constituit niciodată un impediment. „Aici, în câteva luni, îi scoți p-ăștia!” îi spusese, fluturând ușor plicul în aer și făcându-l apoi să dispară, cu un gest firesc, în buzunarul interior al sacoului. „Dar, trebuie să ai grijă… Adică, ciocu’ mic și ochii mari!... M-ai înțeles?...” mai rostise, înainte să-i dea de înțeles, printr-o mișcare ușoară a capului și-o privire sugestivă către ușă, că întrevederea se terminase. „Ca să lucrezi la noi, costă, flăcău!” îi stătuse pe limbă să-i mai spună, dar se abținuse.
Vântul a încetat brusc. Sau, poate și-a redus treptat intensitatea până la starea asta de totală acalmie, fără ca el să sesizeze. Jocul brownian al fulgilor de nea, în luminile dinamice ale farurilor, creează impresia mișcării lor pe traiectorii rectilinii. Doar în aura roșiatică a becurilor de pe stâlpii de iluminat stradal, se vede clar mișcarea lor haotică și lentă, chiar molatică.
O clipă inima-i tresare... Nu!... Nu poate fi vorba de așa ceva... Își zâmbește sieși, superior; „Ochiul meu nu poate fi înșelat... Îi cunosc dintr-o privire... Știu exact de la cine trebuie să iau și pe cine să refuz. Băiatul e deștept... I-am citit-o pe fața aia ascuțită, de vulpoi tânăr… Știe în ce se bagă și, mai ales, știe că un hatâr ca acesta nu se face gratis.” își spune Mircea, alungând instantaneu orice urmă de teamă. La liniștea care se instaurează confortabil în sufletul său, contribuie și logica lui solidă, care-i confirmă, chiar fără a mai fi nevoie, că dacă cineva i-ar fi înscenat ceva, nu l-ar fi lăsat să iasă cu banii din birou. Și-apoi, cine să-i însceneze?!... Colaboratorii lui sunt mulțumiți că, din când în când, mănâncă și ei și beau gratis, tânărul angajat e verificat și para-verificat, întrucât a ajuns la el pe filiera obișnuită, iar directorul general are, la rândul lui, învârteli infinit mai mari, pe care Mircea i le știe prea bine... „Dar, ce nu știe un director adjunct cu fler și-un IQ de-o sută douăzeci!?...” își rostește-n gând și-și oferă un zâmbet interior plin de auto-admirație, care-l măgulește mai tare decât dacă-ar fi venit din partea unei alte persoane. IQ-ul acesta „de-o sută douăzeci” îi ieșise la un test on-line, făcut pe un site specializat în așa ceva, despre a cărui seriozitate zic unii c-ar fi cam îndoielnică. Mircea însă nu pune nicio clipă la îndoială corectitudinea rezultatului. „Se îndoiesc ăia la care le iese cu greu un cincizeci la IQ!...”, le taie el, cu sarcasm, elanul celor care se arată neîncrezători.
Gândul la noul angajat i-l aduse inevitabil în minte pe „fostul”, iar acest fapt îi creă brusc o stare de disconfort, pe care încercă să și-o alunge spunându-și c-a scăpat de el. Chipul posac și privirea rigidă a aceluia însă refuză să se lase alungate din mintea lui. „Dobitocul ăsta continuă să mă bântuie și acum, după ce l-am aruncat pe ușa instituției ca pe-o măsea stricată” își spuse c-o indignare lăuntrică greu de stăpânit. „Credea c-a inventat el apa caldă și dopul de la cadă!”, gândi ironic. Pe ăsta nu-l angajase el, ci predecesorul... „Alt cretin!... Cretinii se angajează-ntre ei!...”, își zise cu satisfacție. Tot fără să-și dorească asta, lui Mircea-i veni în minte prima confruntare cu „fostul”, petrecută la scurt timp după numirea sa în funcția actuală. Avea o ofertă din care puteau ieși bani frumoși, dar pe care n-o putea fructifica decât cu concursul aceluia. Îl luase delicat, pe departe, întrucât cam știa în ce fel de ape se scaldă și nu voia să-și aprindă paie-n cap cu „prostul”. Individul însă o ținuse pe-a lui: legea și iar legea!... Încercase să-i explice cum stă treaba cu legea... cu „litera” ei, pe de o parte și cu „spiritul” acesteia, pe de altă parte... Că „spiritul” legii trebuie să vizeze atingerea interesului suprem al instituției... Că „litera” legii nu trebuie să stea în calea „spiritului” ei... Că „litera” trebuie să se muleze după „spirit”... Și tot așa... „Fostul” însă o ținuse-n continuare pe-a lui: legea și iar legea!... Fără „spirit”, fără „literă”!... Până la urmă se făcuse cum dorise „capsomanul”. Mircea ratase la faza aceea câteva zeci de mii de euro. Dar el nu-i omul care să se lase „păgubit” la nesfârșit de-un „fraier”. I-a trimis pe parcursul următorilor doi ani vreo câteva controale, toate încheindu-se doldora de constatări dezastruoase, astfel încât, după ultimul fu „nevoit” să-l demită pe „nealiniat” pentru incompetență.
Ninsoarea s-a intensificat pe nesimțite. Acum, spre pământ, din înalturile neștiute ale cerului înnegrit de întunericul aproape material al nopții timpurii de decembrie, cad fulgi imenși și deși, care acoperă în câteva clipe, cu o mantie albă, subțire, griul murdar al trotuarului. Urmele pantofilor lui Mircea se imprimă clar în covorul subțire de nea și se pierd irecuperabil, printre cele ale altor trecători care se perindă pe suprafața lui imaculată. E atâta liniște în aer și-n întunericul înserării, încât, parcă, nici circulația șovăielnică a autoturismelor pe carosabilul devenit deja alunecos, nu reușește s-o tulbure.
Se felicită în gând pentru inspirația de a lăsa mașina în parcarea restaurantului și de a pleca pe jos. Faptul că a băut câteva pahare, nu l-a împiedicat niciodată pe Mircea să se urce la volan. Însă, în momentul când a ieșit pe ușa localului și a simțit vântul rece biciuindu-i obrajii, și-a dorit în mod inexplicabil să facă vreo câțiva pași, mai ales că nu se afla prea departe de casă. Adevărul e că a devenit prea dependent de mașină, în anii din urmă. N-a mai mers de multă vreme atât de mult pe jos. A neglijat în mod constant mișcarea, iar asta se vede, în principal, pe burtă, pe șolduri și pe fălcile care au căpătat rotunjimi ce tind să devină dizgrațioase. Își promite acum, călcând prin zăpada pufoasă, ca începând chiar de mâine să-și facă abonament la o sală de fitness. Nu se mai poate așa!... Dacă la cei nici treizeci și cinci de ani ai săi, începe să arate astfel, probabil că la cincizeci va ajunge un morman umblător de grăsime.
Pentru prima oară de când locuiește aici, apropierea de casă nu-l bucură. Și-ar fi dorit să țină mai mult plimbarea din seara asta magică. Bucuria îi revine însă ca prin farmec, de-ndată ce privirea-i distinge silueta zveltă a viluței sale, care se conturează destul de șters în lumina gălbuie a becului de pe stradă. „E, cu siguranță, una din cele mai reușite din cartier, dacă nu chiar cea mai reușită!...” își spune. Fața i se destinde involuntar într-un zâmbet larg, fericit. Se oprește câteva clipe și o privește prin perdeaua jucăușă de fulgi de zăpadă. E prima dată când o vede în acest fel. E prima zăpadă din existența ei. Aproape că nu-i vine să creadă privind-o, că la începutul primăverii, nu avea nici măcar terenul pe care se înalță ea acum, maiestuoasă. „Dacă nu eram eu, acum, aici, ar fi nins pe un loc de casă pustiu”, gândi, continuând s-o privească cu admirație. Abia prin aprilie achiziționase locul, la un preț destul de piperat, iar în luna mai, constructorii începeau deja să toarne fundația. În doar câteva luni au ridicat-o și-au finisat-o atât la interior, cât și la exterior. Mai are doar un hop, dar trece el și peste ăsta: nu a reușit să mobileze decât parterul și un dormitor de la etaj. Mai are de utilat două dormitoare și două grupuri sociale, la etaj, precum și camera și grupul social de la mansardă. Simte brusc căldura plicului cu bani din buzunarul paltonului și zâmbește în noapte speranței că până la Crăciun va rezolva o bună parte dintre ele...
*
* *
— Fii atent, că mi-ai promis!... Eu nu uit!... Să nu crezi că scapi!... rostește, cu un soi de alint plin de speranță, Claudia, nevastă-sa, clătind la chiuvetă una din farfuriile din care tocmai mâncase Mircea, căruia, mersul pe jos și răcoarea serii de iarnă, îi redeschiseseră apetitul, cu toate că nu trecuseră mai mult de trei ore de când servise masa la restaurantul Dacia, cu colegii.
— Ce ți-am promis? întrebă el, absent.
— Mașina de spălat vase... spuse Claudia, privindu-l cu coada ochiului. Toată strada are... continuă ea, pe un ton voit plângăcios. Chiar și proasta aia de milițiancă și-a luat săptămâna trecută...
„Milițianca” e porecla nevestei unui subofițer de poliție din localitate. Femeia nu e proastă, numai că nivelul studiilor soțului ei și funcția lipsită de rezonanță (deși una profitabilă, se pare, având în vedere starea lor materială) pe care acesta o ocupă în cadrul Inspectoratului de Poliție, o situează – de fapt, îi situează pe-amândoi – pe o poziție de inferioritate față de ceilalți locuitori ai acestei mici străduțe rezidențiale, care sunt cu toții mari „mahări”, în diverse structuri publice sau private.
— Stai să vedem... Să-i calculăm... răspunse Mircea, atent doar pe jumătate la nevastă-sa, cealaltă jumătate concentrându-și-o la televizor, unde tocmai se dă o știre, conform căreia primarul dintr-un municipiu din Oltenia, a fost ridicat azi de DNA. Pe nenorocitu’ nostru, când l-or înhăța?... schimbă Mircea subiectul după câteva clipe, exprimând – în contextul celor văzute la televizor – o dorință mai veche, dar arzătoare, de-a lui, legată de soarta primarului din localitatea lor.
— Care nenorocit?... De ce schimbi vorba?... se supără Claudia, care nu e atentă la ce se spune la televizor.
— Nu schimb nicio vorbă. Am spus că trebuie să facem și noi niște calcule... O rezolvăm și cu mașina ta de spălat vase, stai liniștită!
— Ei!... Când o rezolvăm? întrebă ea, cu glas plângăcios.
— Curând! rosti bărbatul repede, de teamă că nevastă-sa ar putea începe iar să-și etaleze multiplele argumente în favoarea mult doritei achiziții, pe care el le știe pe de rost. Poate chiar mâine! adăugă, pentru a preîntâmpina mai mult ca sigura întrebare „Cât de curând?”, pe care o simte stând gata să plece de pe buzele femeii.
Claudia, care își șterge mâinile pe un prosop de bucătărie, după ce tocmai a terminat de spălat ultimul tacâm, se repede și-și sărută soțul pe obraz, într-un gest de supremă încântare. Apoi se lasă să alunece ușor pe scaunul liber din dreapta lui Mircea. Îl privi îndelung cum duce mâncarea la gură cu mișcări delicate și cum mestecă fără grabă, în silă aproape. Face totul mecanic, fiind absorbit de ceea ce vede la televizor.
E mândră de soțul ei. De altfel, ea crede cu adevărat în IQ-ul lui de „o sută douăzeci”. Dar nu asta e principala calitate pe care o apreciază la el, ci spiritul înnăscut de orientare și mirosul fin cu care depistează banul chiar și-n piatra seacă. Îl privește admirativ, cu un zâmbet drăgăstos pe buzele-i rumene, până când reportajul care-l captivase atât se încheie și începe un altul, ce pare că nu-l mai interesează în aceeași măsură.
— Ce ziceai de „nenorocit”? întrebă ea, mai mult pentru a face conversație, revenindu-i în minte doar acest cuvânt din dialogul anterior.
— Care „nenorocit”? întrebă el, absent.
— Ai zis ceva de… „nenorocitul nostru”…
— A!... Nenorocitu’… Da… Domn’ primar Văleanu! Despre el vorbeam. Ziceam că pe unii-i saltă DNA-ul, dar pe el, nimic!... Nu s-atinge nimeni de el, deși știu toți câte matrapazlâcuri a făcut și face ăsta… – se porni să turuie Mircea despre subiectul lui preferat: corupția și hoția primarului din orașul lor.
— Da’, ce-ai cu el, dragă? Fiecare de descurcă cum poate, rosti Claudia împăciuitoare.
Femeia e în al nouălea cer. În clipa asta simte că nu poate să se supere pe nimeni. Un singur lucru poate s-o mai deranjeze pe lumea asta acum, de când plicul (mai sunt în el vreo patru mii patru sute de euro, rămași după chiolhanul dat de Mircea la restaurant) tronează, cu aură de sfânt, pe colțul mesei sale de bucătărie și anume, să-și retragă bărbată-su promisiunea abia făcută, legată de mașina de spălat vase.
— Ce-am cu el?!... Ce-am eu cu nemernicu’ ăsta, mă-ntrebi? se ambală brusc Mircea, înroșindu-se instantaneu la față. Ai uitat că mi-a cerut cinci mii de euro când am vrut să mă angajez ca șef de serviciu la Primărie?...

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!