Adoris si Kromia(41)


- Aș fi bucuros să vă pot povesti tot ce știu. Ce să vă spun mai întâi? îi întrebă Enea.
- Spune-ne ce mai e nou prin cetatea regelui Glaucon din Rodos, îl rugă Adoris.

- Regele Glaucon? Înseamnă că încă n-ați aflat! Regele Glaucon s-a sfârșit din viață de mai bine de o jumătate de an!

- Adevărat? zise consternat Adoris. De aceea ai rostit tu de mai multe ori: regele Craton?

- Întocmai! Tânărul Craton este acum rege al Rodosului, pe tronul părintelui său! răspunse Enea.
- Deci Glaucon nu mai trăiește! rosti mirat și regele Agatos.
- Și a murit de moarte bună? întrebă Adoris.
- Da, a murit de moarte bună!

Emoționat de evenimentele pe care le află că se petrecură pe insula Rodos, Adoris îl întrebă din nou pe solul Enea:

- Ce anume l-a îndemnat pe regele Craton să trimită solie în cetatea Atalya?

Enea oftă adânc și gânditor, apoi zise:

- Ei, aici e cam mult de povestit! N-aș dori să-l obosesc pe luminatul rege cu o poveste atât de întortochiată...
- Dimpotrivă, spune-ne tot ce știi! îl îndemnă regele, vrând să afle și el cât mai multe vești din afară.

Cei din palat dormeau deja demult, dar parcă presimțiseră că în cetate se petrecea ceva însemnat, căci ușile odăilor începură să se deschidă, făcliile începură să se aprindă, iar în salon începură să se furișeze umbrele prințeselor și cea a reginei și a multor slujitori.

Trezită din somn, Kromia apăru și ea în prag. Văzându-l pe Adoris, veni drept spre el.

- Ce s-a-ntâmplat, spune-mi și mie Adoris? îl întrebă ea cuprinsă de curiozitate și neliniște.
- Fii liniștită, frumoasa mea Kromia! Au sosit vești importante din insula Rodos! Ne sunt prieteni! o încurajă el duios.

Dar regele deveni nemulțumit de atâta zarvă și lumină în palat. De aceea porunci ca fiicele sale și slujitorii să plece în odăile lor, ușile să fie închise, iar făcliile stinse, ca să nu prindă cumva perșii de veste că în cetate se petrec lucruri ciudate și să le dea vreo bănuială. Nu de alta, dar în cetate puteau să mai fie iscoade de-ale dușmanilor.

- Tu, Kromia, poți rămâne cu noi dacă vrei să asculți povestea lui Enea! îi propuse regele fiicei sale.

Kromia se bucură mult de favorul ce i-a fost făcut și-și căută locul cel mai potrivit ca să poată auzi cât mai bine tot ce avea de povestit Enea.

- Ei, acum poți începe povestea! zise regele către Enea.

Cei de față așteptau nerăbdători să afle tainele pe care urma să le destăinuie solul din Rodos și erau numai ochi și urechi. Iar el începu:

- Slăvite rege, slăvită regină și celelalte persoane de vază! Îmi cer iertare pentru vorbele pe care am să le rostesc, dacă vă vor supăra cu ceva, căci multe am săvîrșit dintre cele care nu pot fi pe placul măriilor voastre și pentru care aș putea să plătesc cu capul. Dar voi spune totul, fără ascunziș și ocoliș, căci așa îmi e firea...

- Spune-ne dară totul, numai să fie adevărat! preciză regele cu chip serios.
- Așa voi face, fiți convinși, zise Enea. Povestea mea începe încă din ziua când Craton fusese învins de oștile măriei tale și cu greu izbutise să fugă pe mare cu cele câteva corăbii care i-au mai rămas. Pe atunci eram cârmaci pe una din corăbiile sale. După ce prințul nostru a pornit pe uscat spre Atalya cu oștile sale, m-a lăsat pe țărm, la corabia mea, ca să veghez să nu vină cineva și să pună flota în pericol...

- Cum? Ai fost lăsat singur să aperi corăbiile? întrebă unul dintre cei de față.

- Nu, nu eram singurul care vegheam la vasele noastre. Eram vreo douăzeci de inși, lăsați de pază, câte unul la fiecare vas, pentru a le putea supraveghea în împrejurarea că cineva le-ar da târcoale în lipsa oștilor noastre. Craton pornise cu gândul să întâlnească alte oștiri ale coaliției... Să ne fie cu iertare, mărite și atotputernice rege al Atalyei, nu vreau să supăr pe nimeni cu vorbele mele, doar că am jurat să spun adevărul, așa cum a fost...

- Spune! Spune totul, fără teamă! îi dădu dezlegare bătrânul Meneus, convins fiind că regele e în același gând cu el.
- Așa, deci, Craton, cu oștile lui, a plecat în zorii dimineții peste câmpiile cele întinse, pe care nu se zăreau decât miriști și boscheți.

- Adoris, erai și tu printre ei? interveni aproape șoptit Kromia, plină de curiozitate, urmărind cu mare emoție povestea.
- Da, am fost și eu plecat cu oștile lui Craton, îi răspunse Adoris, mângâind-o cu privirea.

- Așa cum ziceam, continuă Enea, Craton cu cea mai mare parte a oștirii era plecat de patru zile prin ținuturile pustii... ca să întâlnească oștile coaliției...
- Aha! Deci nu prea era înțelegere între aliații porniți să-mi uzurpe tronul! exclamă regele, schimbând cu subînțeles o privire cu Meneus.

- Într-adevăr, preamărite rege... Craton n-ar fi pornit în războiul ăsta de nu-l obliga liga de la Sardes, căci nu avea deloc un interes anume...
- Ați pățit-o urât atunci! își aminti Meneus de dezastrul oștilor adverse din acea expediție.
- Să lăsăm omul să-și spună toată povestea, căci n-o mai sfârșim nici până la ziuă! a fost de părere regina.
- Mda! Continuă-ți povestea! porunci regele.

Enea, intimidat de mersul anevoios al povestirii dat fiind desele întreruperi, continuă cu șovăire în glas:

- Cinstiți și iluștri cârmuitori! Vă spuneam că, în timp ce oștile lui Craton erau plecate, noi, cei de la corăbii, am rămas puțini și singuri, și ne temeam sincer de soarta lui Craton, a noastră și a corăbiilor noastre. Era cumplit să stai și să aștepți, neștiind nimic din ceea ce se petrece pe câmpul de luptă. După vreo patru zile de așteptare am zărit dintr-odată o ceată mare de călăreți alergând spre noi cu arcurile pregătite și cu torțele aprinse.

- Groaznic! Simt că mi-e frică! Cine erau? întrebă Kromia înfiorată de descrierea imaginii acelui atac.
- Nu-ți fie teamă, preafrumoasă domniță, acei călăreți erau chiar din oastea regatului vostru. Veniseră însă atât de furioși, că abia am avut timp să ne pregătim apărarea, unii în fața vaselor, alții pe punți, de acolo de unde era mai lesne de luptat cu arcuri și cu sulițe. Am fost însă învinși repede...

- Bravo! Așa călăreți mai zic și eu! Frumos atac a fost acela și bine gândit! rosti regele cu entuziasm, măgulindu-și propriul său orgoliu.
- Să ne fie iertată nemernicia noastră de atunci, eram puțini și abia de mai rezistam...
- Da, continuă! rosti regele, îmbujorat de voie bună.

- Vă spuneam că am fost cuceriți de călăreții măriei tale care începuseră să dea foc corăbiilor noastre, spre marea noastră disperare...
- Și cum ai scăpat atunci? se grăbi Meneus să-l întrebe.

- Eu eram în fața corăbiei mele căutând s-o apăr cu scutul și cu sabia... dar am fost doborât de o lovitură puternică. Încercam să mă ridic în picioare...

- Bietul de el! făcu regina miloasă.
- Așa-mi trebuia, căci veniserăm în țara ta, mărite rege, s-o cotropim și meritam asta. Așa că, abia mă ridicasem în picioare și încă nu pusesem din nou mâna pe scut, când am simțit două brațe vânjoase apucându-mă, legându-mă strâns cu frânghii, apoi m-a târât și aruncat într-un car de luptă. De-abia reușisem să mai văd cum soseau dinspre câmpie în fugă, cete de pedestrași...

- Eram noi, oștirea lui Craton, interveni Adoris ca să întregească relatarea lui Enea.
- Nici nu mai știu ce s-a întâmplat după aceea pe câmpul de luptă. Știu doar că am stat legat o vreme în acel car întunecat. Apoi am simțit, spre seară, cum carul a pornit la drum, hodorogind toată noaptea până am ajuns undeva într-o tabără sau poate la vreun han undeva...

- Ai ajuns în tabăra cavaleriei de vest a regatului! preciză Meneus, bun cunoscător al orânduirii oștii regelui.
- Nu înțeleg! Ce vroiau de la tine? întrebă regele pe Enea.

- Îmi cer iertare, pesemne fusesem prins ca să scoateți de la mine ceva informații, căci la scurt timp după aceea am fost obligat să spun tot ce știam despre oștile lui Craton și despre coaliție...
- Și cum ai suportat interogatoriul? întrebă Meneus, cu un zâmbet abia perceptibil pe vârful buzelor.

Simțindu-se încolțit, Enea abia reuși să spună:

- Ce puteam să fac? M-am străduit să îndur toate chinurile la care am fost supus, atât cât am putut răbda, fără să trădez mare lucru. Mai apoi, văzând că acei care mă interogau știau mai totul despre ai noștri, am recunoscut și eu cam cum stăteau lucrurile... De fapt, nu mai aveam nimic de tăinuit.
- Ce s-a întâmplat apoi cu tine? întrebă regele, nu prea edificat că cel interogat avusese o comportare tocmai demnă.

- M-au legat iarăși, m-au aruncat pe fundul unui rădvan și m-au adus așa, cam o săptămână, fără să pot vedea nimic, până în această cetate...
- Adoris, parcă așa te-au adus și pe tine, adăugă Kromia care asculta atentă relatarea lui Enea dar își amintea și de povestea pe care o știa de la Adoris.

- Se prea poate să fi fost chiar același rădvan întunecos. Îmi amintesc că nu am văzut nimic în jur.
- Nici eu nu am văzut nimic, continuă Enea, căci eram legat la gură și la ochi, de-abia mai puteam răsufla. Așa am ajuns în cetate...

Apoi, după ce făcu o pauză ca pentru a-și trage sufletul, continuă:

- Ziceam că, odată ajuns în cetate, am mai fost ținut vreo două zile într-o încăpere întunecoasă, probabil într-un foișor, legat la mâini, și iarăși am trecut prin interogatoriu. Mi s-au pus aceleași și aceleași întrebări de sute de ori.

- Și? După aceea? interveni din nou regina părând nerăbdătoare să afle finalul acestor întâmplări.

- Am fost întemnițat imediat după ce s-au convins că nu mai spuneam nimic nou, oricât m-ar fi silit. Nu pot aprecia cât timp am stat în întunericul acela din închisoare. Într-o zi însă, mi-a trecut prin cap să evadez. M-am gândit să încerc ceva ca să pot ieși din temniță. Am început prin a zgâria cu unghiile și cu degetele pietrele dintr-un colț al celulei mele. Nu aveam însă spor. Abia după câteva luni am reușit să fac o adâncitură între două pietre ca să pot apuca mai bine de margini. După alte câteva luni am reușit să scot o piatră din zid și, încurajat de această ispravă, m-am apucat să sap cu unghiile mai departe, de data asta mai cu spor. Și la un moment dat degetele mele au dat de ceva de fier, ca o lamă ruginită. Când m-am dumirit că era un vârf de lance, inima mea a început să-mi bată cu putere, de parcă pusesem stăpânire pe cine știe ce comoară...

- Un vârf de lance? făcu nedumerit Meneus. Poate să fi fost uitat acolo de vreun lucrător pe când muncea la zidirea închisorii?

- Să mă iertați că am folosit acel vârf de lance! Am început să desprind bolovanii din zidul încăperii, rând pe rând. Rând pe rând bolovanii zidului s-au dat bătuți. Îmi era frică să nu fiu descoperit și să nu-mi fie zădărnicit planul de evadare și rodul întregii mele strădanii. De aceea am lucrat cu băgare de seamă numai noaptea, iar înspre zori așezam bolovanii la loc și îi tencuiam, ca nimic să nu se observe. A trecut mult timp de când făceam această muncă, însă, într-o zi, inima mi-a tresărit de bucurie, căci vârful acela de lance a dat de pământ, adică de lut amestecat cu pietriș. Eram ca și evadat!...

- Nu cred! Nu pot crede așa ceva! izbucni disperat Meneus.
- Și ce a mai urmat? îl îndemna regele pe Enea să continue, bucuros că l-a prins cu mâța în sac pe abilul Meneus.

- Am mai săpat apoi, cu sârg, încă două nopți încheiate, iar într-a treia am simțit pământul din tunel năruindu-se peste mine. Deasupra mea însă am zărit stele pe cer. Eram așadar afară, în întunericul răcoros, nu mai eram în închisoare!
- Nu-i adevărat! Nu cred că a fugit cineva din închisoarea noastră vreodată! se apăra Meneus, cu încăpățânare, pe cât putea.

- Ai răbdare! Să vedem ce ne mai spune omul ăsta! jubila regele.
- V-am mai spus, nu vreau să supăr pe nimeni cu vorbele mele... Deci am ieșit din tunel și m-am trezit într-o grădină. Am avut însă grijă să astup bine tunelul la loc, cu bolovani și pământ, am refăcut iarba în partea pe unde ieșisem și m-am furișat prevăzător pe lângă zidul cetății, cu speranța că voi găsi un prilej să ies pe poartă a doua zi dimineață când se va deschide. Dar ar fi trebuit să-mi procur niște haine potrivite...

- Cum de nu m-au anunțat temnicerii a doua, a treia zi, văzând lipsa unui condamnat? se tângui Meneus, întrerupând din nou povestirea fiindcă își simțea reputația puțin întinată.

- Pesemne că, văzând cât de abil a reușit să dispară un întemnițat de sub nasul lor și descoperind poate târziu asta, ca să nu fie pedepsiți pentru neglijență, au preferat să tăinuiască faptele. Mai mult, poate chiar ei au acoperit urmele evadării, cine știe?
Toate aceste vorbe grele fuseseră spuse de rege, care era aproape convins că e singura explicație plauzibilă pentru aceste întâmplări.
- Nenorocitul de mine! se jelui în continuare Meneus.

- Acum vezi, Meneus? Vezi câți netrebnici hrănim din visteria noastră? rosti dojenitor regele, de data asta cu vocea mai aspră, dar care îi mai alină un pic din neliniștea lui Meneus.
- Nu înțeleg, de ce v-ați apucat acum să vă sfădiți între voi? căută să potolească spiritele regina. Poate ar trebui să ne pară bine că a scăpat un om din temnițele voastre groaznice!

Kromia, care știa cât de înfiorătoare este închisoarea aceea, era bucuroasă văzându-l pe bietul Enea scăpat, dar în același timp îl compătimea pe bunul Meneus, încolțit urât de mersul lucrurilor din povestea acestuia. Așa că se bucură când regele isprăvi cu ciondăneala.

- Spune-mi, Enea, ce a mai urmat după ce ai ieșit din temniță? întrebă regele. Străjile mele de la poartă nu te-au simțit?

- N-am ieșit pe poartă, măria ta, zise senin Enea, precaut ca să nu-l jignească pe sfetnicul regelui. A doua zi dimineață, când s-a deschis poarta cea mare și când s-a aglomerat de trecători, cred că tocmai găsisem un moment prielnic să ies. Dar am socotit că era mai riscant. Și atunci am preferat altă soluție: am ieșit pe aceeași cale pe care am intrat în cetate în noaptea asta!

- Vezi, Meneus? Mai ai de dublat și străjile în partea aceea a zidului cetății! rosti regele, care mai găsise o imperfecțiune în sistemul său defensiv.

Apoi, adresându-se lui Enea, îl rugă din nou să continuie.

- Ajuns în afara cetății am mers o vreme pe furiș, pe la dosuri, cu gândul să-mi găsesc haine potrivite. Nu-mi lipsea hrana, căci găseam rod bogat în livezile de smochini, iar din mare prindeam destui pești. Umblând așa, iată, pe o margine de drum, văd ceva strălucitor în lumina lunii. Era un ban frumos, de aur, pierdut pesemne dintr-un car al vreunui negustor. Luasem banul cu mine. Era din aur curat. Mergând mult timp pe lângă țărm, zăresc o barcă pitită lângă mal. Nu era nimeni prin apropiere. Îmi zic: "Barca asta e tocmai ce-mi trebuie". De bucurie, sar în ea și pun mâna pe lopeți. Constat că barca era în stare bună, deși nu arăta grozav de departe. Erau și niște haine vechi pescărești în ea. Și acelea mi-au prins de minune! M-am întors totuși la mal și am lăsat banul pe țărm, învelit într-o fâșie de pânză, cât mai aproape de locul unde se afla barca. Apoi am pornit pe mare, cu gândul că voi întâlni vreo corabie în calea mea...

Meneus, simțind că firul povestirii se mutase definitiv în afara cetății al cărei păzitor era, s-a mai însuflețit și, prinzând curaj, îndrăzni să-l întrebe pe Enea:

- De ce ai pornit-o pe mare și n-ai luat-o pe uscat, prin sate și peste câmpuri? Pe uscat ajungeai lesne departe ca să te poți apoi îmbarca pentru Rodos...

- Am ales marea pentru că o cunosc cel mai bine. Dacă aș fi mers pe uscat, aș fi avut de înfruntat mult mai multe primejdii, răspunse Enea. Am plecat deci cu barca... Am tras vânjos la rame, o noapte și o zi întreagă, cu speranța să ies în largul mării, acolo pe unde trec mai des corăbiile. Credeam că una din ele se va îndura să mă ia pe punte. Și iată că, în cele din urmă, zăresc o corabie apropiindu-se. Am început să vâslesc puternic spre ea, să-i pot ieși în cale, strigând ca să fiu auzit. Însă ori nu m-au auzit, ori nu m-au luat în seamă, căci n-au oprit. Disperat, am început să vâslesc în urma corăbiei. Abia după încă o jumătate de zi, văd din nou catargele aceleiași corăbii. Am vâslit cu ultimele puteri ca să ajung la pupa vasului și să mă poată zări cei de pe punte...

- Cum se poate să nu fie văzută o barcă de marinarii unei corăbii care trece pe lângă ea? întrebă Adoris.

- Uite, intocmai așa cum v-am povestit! Dar la un moment dat m-au zărit, iar mie mi se părea că nu mă iau în seamă. Pesemne că prea amărâtă îmi era barca, ca să-i ispitească. La fel și veșmintele de pe mine. Am început să-i rog în disperare să mă ia pe punte... Până la urmă și-au făcut milă de mine și mi-au zis: Te luăm, căci avem nevoie de un vâslaș! Dar barca ta o lăsăm pe apă! Evident, n-am mai catadicsit nimic: Fie, primesc... le-am răspuns. Am fost ajutat să urc pe punte. Aici ce să văd?... Pe corabie se aflau grămezi de vase de aur, de postavuri scumpe, de carafe cu vin și ulei și bucăți de statui! Dacă te uitai bine la cei de pe punte, vedeai doar fețele lor aspre, arse de soare, bărbi întunecate, fioroase și nepieptănate. Peste vâslași trona un vătaf, o fiară de om, care răcnea și biciuia spinările goale ale bieților trăgători la rame. Vino aici și ia locul acelui prăpădit! mi-a poruncit vătaful acela, împingându-mă și legându-mi mâinile de o laviță pe care stăteau vâslașii, ca să nu fug. Mă aflam deci pe o corabie de pirați...

- Și ziceai că-i mai sigură călătoria pe mare decât pe uscat! îl înțepă Meneus pe Enea, părând că-i poartă ceva pică.
- E mai sigur pe mare, vă jur! continuă să susțină solul rodosian. Doar că eu avusesem ghinion nimerind tocmai în brațele unor tâlhari de mare... Însă bunul Poseidon s-a îndurat de mine, că n-am suferit prea multe chinuri atunci. A doua zi, corabia piraților a atacat o altă corabie de pe mare, una joasă, părând prăpădită, butucănoasă și grea, care înainta spre noi fără oprire. Am simțit o izbitură cumplită și, în urma coliziunii, corabia noastră s-a sfărâmat în bucăți, iar cea mică și butucănoasă și-a continuat drumul, nestingherită. Oalele și statuile de pe vasul piraților au zăngănit atunci înfiorător, s-au făcut țăndări, s-au împrăștiat peste tot și s-au scufundat în mare...

- Și cu oamenii ce s-a întâmplat? întrebă Kromia înfiorată.

- Oamenii? S-au înecat cu toții, și pirații și vâslașii. La început m-a tras și pe mine corabia spre fundul mării. Însă mai apoi m-am pomenit că ceva mă trage din nou în sus. Scândura de care eram legat cu lanțuri m-a scos la suprafața apei...
- Așa aventură mai zic și eu! își zise Adoris, în șoaptă, mai mult pentru sine, ascultând cu emoții minunata poveste a vrednicului Enea.

- Se îndurase încă o dată Poseidon de mine, continuă bătrânul din Rodos, căci spre seară avusesem norocul să fiu văzut de o altă corabie care trecea pe acolo. Zărindu-mă, marinarii m-au ridicat pe punte, așa legat de scândura aceea cum eram și cum mă prinsese naufragiul.

- Te-au socotit, pesemne, un pirat sau un vâslaș de-al piraților, nu-i așa! își exprimă părerea regina Ariadna.

- Întocmai! Așa meritam, îmi ziceau marinarii, de vreme ce m-am dat de partea tâlharilor mării. Nu au crezut deloc povestea mea. M-au reținut totuși, punându-mă la rame. Așa puteau să-și mai odihnească din vâslași. S-a întâmplat însă la un moment dat să-l văd pe cârmaciul vasului coborând la catul vâslașilor și mi s-a părut că-l recunosc. Îmi zic: Ãsta-i Diogenes! Era el, într-adevăr! Era cârmaci de multă vreme, ca și mine, și chiar fusese comandant pe una din corăbiile lui Glaucon, regele nostru din Rodos. Îl cunoșteam bine de pe acea vreme. Din nou o șansă minunată îmi surîse. Ce bucurie pe mine! Încercam însă să mă rog de vătaf să mă lase să vorbesc cu Diogenes, dar acesta nu vroia nici în ruptul capului. Ba chiar mă și croia cu biciul peste spinare. Mai apoi am îndrăznit să strig tare: Diogenes! Și iată că Diogenes a întors capul spre mine, m-a văzut și m-a privit lung. L-am întrebat: Mă cunoști, Diogenes? Sunt eu, Enea? Enea din Rodos. Iar el s-a dat doi pași înapoi și a zis: Nu te cunosc! Apoi a plecat repede la bordul navei...

- Numai ghinioane pe mare! îl întărâtă iarăși Meneus. Și mai zici că e mai sigur decât pe uscat!...

- De obicei pe mare e mai sigur! nu se dădu bătut Enea. Doar că de mine se țineau lanț niște ghinioane... Avusesem însă și multe șanse, nu credeți?
- Și, deci, unde mergea corabia asta? întrebă regele dorind să zorească mersul povestirii.
- Spre marele meu nenoroc, corabia aceea se îndrepta spre Atalya... Adică mă aducea înapoi la închisoare!...

Un murmur prelung străbătu întregul salon. Toți au rămas uimiți de întorsătura pe care o lua povestea aceea care le reținuseră atâta vreme atenția.

- Cum? Nemaipomenit! sări ca ars Meneus, pomenindu-se că acțiunea se mută iarăși în cetatea pe care el avea menirea să o apere.

- Da. Exact! Ne-am întors în Atalya, unde am ajuns repede. Aici am început să descărcăm o mulțime de lucruri: marmură, ulei, grâne. Am stat o zi fără să cobor de pe corabie, mai mult ascuns prin chilă decât la vedere. Apoi am pornit din nou pe mare. În vreo douăsprezece zile am ajuns, în sfârșit, în insula Rodos.

- Și? Te-au recunoscut cei din Rodos? căută să afle cât mai repede Adoris cele întâmplate pe locurile atât de cunoscute lui.
- Bineînțeles că m-au recunoscut! Ba chiar vicleanul de Diogenes m-a recunoscut, căci, de cum pusesem piciorul pe uscat, m-a luat frumușel, a pus să-mi fie scoase lanțurile cu care fusesem legat la vâsle și m-a adus în fața lui Craton.

- Ah! Acum înțeleg de ce nu te-a recunoscut Diogenes. Te-a crezut că ești și tu un pirat! zise regina.
- Întocmai, prea luminată regină! Diogenes m-a bănuit că am ajuns pirat și a vrut ca eu să răspund de faptele mele în fața lui Craton... De fapt, m-a predat lui Craton cu gândul să mă pedepsească...

- Și l-ai convins pe Craton? întrebă regele.
- A fost foarte simplu să-mi dovedesc nevinovăția. Am povestit prințului toate întâmplările prin care am trecut. Și m-a crezut! Iar dacă nici voi nu mă credeți, atunci am de gând să vă duc și să vă arăt moneda aceea pe care am lăsat-o pe țărmul vostru...

- Bravo, Enea! Frumoasă poveste! aprecie regina. Ești un adevărat erou. Eu te cred pe cuvânt!
- Dar Craton ce-a spus aflând toată istoria asta? întrebă Adoris în culmea nerăbdării.

- S-a bucurat nespus că scăpasem din mâna dușmanilor și că am ajuns, după lungi peripeții, sănătos acasă. În plus îi aduceam atâtea vești noi din tabăra adversă… De curând, așa cum v-am mai spus, am aflat de la refugiații voștri că Adoris trăiește la curtea regelui Atalyei. Noi toți, inclusiv Craton, de multă vreme credeam că Adoris murise, deoarece mulți tovarăși de luptă au povestit că l-au văzut atunci, în războiul cu voi, doborât de o suliță... Iar tu ești aici, teafăr, dragul meu Adoris!

- Și ce-a mai zis Craton? interveni regina.

- Bunul rege Craton a plâns de bucurie atunci când a aflat vestea cu Adoris! Din clipa aceea nu mai știa ce să mai născocească ca să-și ducă visul la îndeplinire, anume să-l recupereze pe Adoris. Deși era îndurerat de dispariția subită a bunului său părinte, regele Glaucon, Craton a hotărât să găsească o cale de a mijloci salvarea lui Adoris. A vrut să trimită o corabie plină cu daruri scumpe, drept răscumpărare. Însă am aflat cu toții de marea invazie a perșilor și a trebuit să gândim alte căi. Nu știam prea precis ce se întâmplă în cetatea Atalya...

- Și eu, care-l socoteam un dușman pe acest Craton! rosti un pic înduioșat regele Agatos.
- Și Craton ce-a spus când a aflat de invazia perșilor? întrebă și Adoris, dorind să schimbe subiectul discuției.

- Craton se teme că nu știe cum să procedeze mai bine, reluă Enea. Mai întâi dorește mult să-și salveze prietenul, dar și să ajute, dacă e nevoie, Atalya, în războiul împotriva perșilor. Văzând mersul nesigur al evenimentelor, regele meu a hotărât, așa cum v-am mai spus, să trimită cele două corăbii. M-a pus pe mine să conduc expediția, fiindcă eu știam într-un fel cetatea. Am pregătit în grabă echipajele, și regele meu mi-a zis: Du-te, Enea, cercetează mersul lucrurilor și propune-i din partea mea regelui Atalyei răscumpărarea lui Adoris. Iar de-l vei găsi pe regele Agatos la mare strâmtorare în bătălia cu perșii, așa cum se aude, caută de-l ajută cât poți și dă-ne și nouă de știre!

- Mă uimește mult atitudinea regelui Craton! se miră din nou regele Atalyei.

- Și dacă îmi dați voie să duc povestea la capăt, reluă Enea fără a ține seamă se spusele regelui, am să vă spun că am pornit pe mare cu cele două corăbii, ajungând după câtva timp în preajma cetății Atalyei. Dar privind bine catargele din port ne-am dat seama că toate corăbiile erau ale perșilor. Și ne-am pus întrebarea unde se află atunci flota regelui Atalyei? Nu puteam deloc pătrunde în port, așa că a trebuit să ne ținem departe de țărm. Am așteptat în larg să coboare întunericul nopții, apoi ne-am furișat într-un golfuleț pustiu, nu departe de aici. Iar de aici înainte cunoașteți deja ce s-a întâmplat!
Astfel încheie, în sfârșit, Enea lunga sa poveste.

- Bravi marinari, nimic de zis! recunoscu Meneus, aducând elogii sincere acestui om vrednic al mării.

- Toate-s bune și făcute cu inimă! Dar să vedem cum ne vor folosi toate astea! rosti regele la încheierea povestirii, gândind că multe lucruri își caută încă dezlegare.

- Tată! Ce vom face? Vom fugi pe mare? întrebă Kromia fără ocolișuri și plină de îndrăzneală.

- Toate la timpul lor! Acum mergeți cu toții la culcare. Și nu uitați, nu rostiți nicio vorbă despre cele auzite aici! expedie regele ultimele indicații tuturor celor care părăseau salonul.
- Nu vrei să rămâi la noi peste noapte, cutezătorule Enea? îl îmbie Meneus, căruia începuse să-i devină simpatic acest omuleț din Rodos, în pofida unor lucruri pe care le demascate prin povestea sa și care i-au fost incomode.

- Eu socot că trebuie să mă întorc la corăbiile mele, ca să aduc la cunoștință hotărârile regelui. Prin urmare, mă voi întoarce la ai mei. Iar mâine seară, pe întuneric, așa cum am promis, voi reveni ca să vă călăuzesc! zise Enea pregătindu-se de plecare, și bucuros că-l convinsese pe regele Agatos să accepte această soluție.

- Zeii să te aibă în pază! rosti regele Agatos.

Adoris l-a îmbrățișat pe Enea ca pe un părinte, zicându-i recunoscător:

- Îți mulțumesc din toată inimă pentru câte ai făcut pentru mine și pentru prietenii mei!
- Iar zeii să-ți ofere viață lungă și fericită, om bun ce ești! ținu să completeze și Kromia din toată inima cele spuse de Adoris.

Rând pe rând ușile palatului s-au închis, fiecare retrăgându-se să-și continuie somnul sau îndreptându-se spre datorie. Enea porni spre corăbii pe calea știută, însoțit de aceeași oșteni cu care venise. Adoris s-a dus să vegheze pe zidurile cetății, acolo de unde plecase atunci când sosise solia din Rodos.

(va urma)