...ușa nu le descuieți!

Maelstromul alb înghițise orașul și pe ei toți, dar el habar nu avea.

La ușă, Puki motanu' trecu la asalt. Își freca mustățile de gleznele lui goale. Aveau o înțelegere, un pact secret, un orar comun. Se lingușeau cât puteau, se adorau. Relația lor era fără cusur.

Motănilă torcea cu abnegație. Tura motoru': vrum-vrum-vrum. Rrr! Grațiel îl luă în brațe. Rrr! Cotoiul mirosea a pește vechi.

Aprinse lumina pe hol. Frigul îi bătea cuie reci în tălpi. Cată papucii. Sunt la pat, oare? Mereu de negăsit, invizibili la nevoie. Apoi te împiedici de ei, sar în cale.

Agale, somnoros, studie culcușul și proviziile miorlăitului. Apa în castronel, lucea. Bobițe avea, destule, dar împinse pe margini. Mijlocul era gol. Un loc rotund, ca scufia sau chelia popii. Ce fandosit! Lovi ușor farfurioara, să le adune. O regândire a platoului!

Îl lansă în culcușul buretos. Foarte elastic, micul mustăcios se roti la el, cu interes. Crănțănelele nu formau totuși o moviliță, cum observase că preferă. Pofta lui sporea cu mărimea grămăjoarei. Orbește, întinse mâna după punga cu hrană, care avea locul ei clar. Turnă puțin, să nu fie reproșuri.

Veni la peștișorul maroniu din vârf, îl atinse de trei ori cu nasul umed. Era bun. Cranț-cranț! Curată cocoloșeală! Observase și ea, le critica relația, poate din gelozie.

Agale, somnoros, porni la baie. În treacăt, remarcă albul intens al ferestrei, cu coada ochiului. Imaginea se combină imediat cu prognoza meteo auzită în ajun, care-i intrase pe o ureche și-i ieșise pe cealaltă, dar lăsase o urmă. Bănuiala că afară e iarnă prindea contur, undeva în mintea lui Grațiel.

Lumina băii era, dintre toate, cea mai galbenă. Se întreba, oare de ce. Schimbase becul, dar culoarea se păstrase. La dorința ei vopsiseră în cafeniu pereții, o culoare caldă. Iradiau, reflectau, precis asta era sursa. Îi stârnea ipohondria și angoasa veche. Sunt bolnav? Apoi avea mâncărimi, alt simptom. Să fie marele sfârșit?

În alte oglinzi era rozaliu și proaspăt. Aici, poate din pricina umezelii, se vedea fleșcăit-gălbui. Hm.

E drept, mărul dădea semne de scofâlcire. Cute de expresie, riduri de dizgrație, cearcăne cât bicicleta. Altceva în afară de vârstă, cu siguranță, un vierme ascuns îl rodea meticulos. Dar cum să fie sigur? Ea îl tot împingea spre doctori, fobia eternă. Cu otrăvuri atent cântărite, bisturie și nenumărate torturi, magistral aplicate. Brr.

Dintre cele trei tuburi cu pastă de dinți, îl luă pe cel metalic. Se găseau tot mai rar. Îl îndoia și îl plia pe măsură ce se golea. Era o plăcere simplă, din cele de neînțeles, de neexplicat. Rușinoasă în mică măsură, dar interpretabilă, suspectă, în ochii persoanei potrivite.

Periuța electrică avea un aer celtic, nu era foarte sigur de ce. Bluza largă și albă de pijama, cu dantelă, care împodobea chipul lui amărât, îl mișca profund. Aici atingea un mic moment personal de grație în unele dimineți, care dura puțin, de care nu era perfect conștient și pe care, din păcate, îl uita repede.

Pasta ieși tricoloră, un limax voluptuos, pe țepii blânzi, un fachir trișor care-i va parfuma gura, și va dispărea miraculos, fabulă Grațiel.

Zzbiiizziii! Periuța futuristă săpa harnic în gingii și lustruia instalația masticatoare. Ziiibziii!

Limba musculoasă ciupită ușor, tresare. Ce nirvana, sub bolta palatală.

Apoi își revăzu tâmplele, sare cu piper. Multe fire albe, de iarnă. Iarna oaselor, bănuia. O auzi cum zisese:

-Te-a apucat cu degetele de tâmple!

-Cine? se mirase.

-Vârsta, anii, ha-ha! Marele ei amuzament. Îi despărțeau doar cinci ani, doar.

-Este de la apă! E un efect al clorului, simți? Miroase! Clor din belșug! Arunc apă pe ochi, umezesc tâmplele! Vezi?

Și îi făcea o demonstrație, pe loc.