*

Ți s-a zis să părăsești cuibul. Ai ezitat, nu voiai, dar îi vedeai pe toți ceilalți sărind și nu puteai să te lași mai prejos.
-Curaj, copile! ciripi atunci pasărea cu ochi de curcubeu.
Dar ce durere roșie în stomac! zbori, pe când sufletul tău rămâne pe loc, cu ghearele strâns agățate de cuib. Ce repede îți bătea inima, o scoarță moale pentru ciocul unei ciocănitori, mai-mai să amețești!


Ți s-a zis să plutești lângă pasărea cea frumoasă. Ai ezitat, voiai prea mult, dar îi vedeai pe ceilalți zburând spre ea și nu puteai îndura să-ți ia locul în stol.
-Iubire, tinere! ciripi atunci pasărea cu ochi de curcubeu.
Dar ce durere galbenă în aripi! plutești, pe când sufletul tău fâlfâie atât de repede. Ce tare ți se umflă inima, un păun ce se fâstâcea să-și arate penajul prea mare, mai-mai să-ți iasă din piept!


Ți s-a zis să lași singură pasărea cea frumoasă, acolo unde a căzut. Te-ai împotrivit, nu mai voiai să zbori deloc, dar îi auzeai pe ceilalți țipând dezaprobator și nu puteai să-i tulburi ei liniștea.
-Credință, bătrâne! ciripi atunci pasărea cu ochi de curcubeu.
Dar ce durere albastră în piept! asurzești îndepărtându-te, pe când sufletul tău rămâne un clopot într-un corp frumos și neînsuflețit. Ce amarnic ți se ghemuise inima, un păianjen cuibărindu-se-n ultima pânză a celui dus de vânt, mai-mai să ți se lipească de coaste...


**

Ți s-a zis c-ai cunoscut prea multe culori ale durerii, că e mai bine să renunți la ele:
-Uită-te la păsările acelea fără iris, așezate pe crengile copacilor de jos; nu mai au nicio treabă: ochii nu li se aprind în roșu, nu li se umezesc în albastru, nu li se înfierbântă în galben. Nu te-ai împotrivit, te-ai așezat și tu pe-o creangă.
Dar ce durere incoloră peste tot, de a nu fi simțit, de a nu fi iubit, de a nu te fi durut!
"Măi, păsările astea sunt oarbe", ți-ai zis, de la o vreme.
Și-acum că nu mai vezi, nici nu prea poți greși, căci nu mai poți zbura... așa că începi să dai din aripi în adânc de tine... cu fiecare bătaie îți picură-n pleoape câte puțin purpuriu, indigo, câte puțin verde, portocaliu, până când simți că ți se recompun albastrul, galbenul, roșul, iar ochii tăi devin un curcubeu. Îți strângi și-ți strângi și-ți strângi durerile în pleoape, niciodată nu ai fost mai fericit! le strângi de parcă ți-ai îmbrățișa mama și frații și iubita și puii cu văzduh cu tot, cu toate făpturile cărora poți să le dai drumul fără să-ți știrbească apropierile, cu toate depărtările pe care urmează să ți le apropii!
Cu toate culorile-n privire s-ar zice că zbori mai greu, dar ciocul ți se întredeschide a zâmbet și te înalți spre cuibul tău de pretutindeni... de-acolo vezi o altă pasăre, cu ochii roșii; fără să ți se zică, ciripești:
-Curaj, copile!