agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 1816 .



Păzitor la albine (4)
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [vioreldarie ]

2018-12-08  | [This text should be read in romana]    | 




Păzitor la albine (4)

Verișoara

Aproape în fiecare dimineață trecea în sus cu vitele un om mai în vârstă, cu pălărie mică și verde pe cap. A fost cândva, la tinerețe, paznic de vânătoare. Cunoștea foarte bine tainele pădurii și ale viețuitoarelor din ea. După ce stătea de vorbă cu mine în fața colibei o lua ușor pe urma vitelor. Eu mă luam după el, mergând o bună bucată de drum, să-mi povestească întâmplări din viața lui. Mai făceam un popas la izvorul rece ca gheața și apoi o zbugheam înapoi la vale spre stupină. Într-o zi însă, foarte serios, mi-a spus că a văzut dincolo de izvor, pe un loc mai mlăștinos, urme de urs. Nu erau prea mari, de urs bătrân, ci mai mici, ca de urși zmeurari. sau „burineke” cum îi spuneau localnicii. Mi-a spus să luăm bine seama la stupi, că poate să vină și să facă prăpăd. La vestea asta m-a trecut transpirație rece pe spate și un fel de teamă s-a lipit de sufletul meu asemenea unui cuib de viespi sub dranița grajdului. Această veste făcea ca seara să vină încărcată cu fiori și mai mari ca până atunci.
Dar într-o dimineață am văzut de departe că bătrânul mai era cu cineva în urma vacilor. Când s-au apropiat, am cunoscut-o pe verișoara mea, Oltica. Era de vârsta mea, în aceeași clasă cu mine, și avea casa chiar lângă școală, vecină și cu bătrânul. Auzise că sunt fragi în parchet și venise la cules. M-am bucurat tare mult când am văzut-o. Moșul mi-a lăsat-o în primire, până se întoarce cu vitele, mai spre seară. Aveam cu cine petrece ziua. Mai întâi i-am arătat coliba. Apoi am făcut cunoștință cu câinele, care, încet-încet, s-a cumințit din lătrat. După ce Oltica s-a mai odihnit un pic, am plecat în parchet, la fragi. Știam foarte bine locurile unde erau mulți fragi, de era roșu pe jos. Mai întâi am mâncat, de ne-am săturat, iar apoi am început să adunăm într-o cană, de-un litru, a verișoarei.
Era tare harnică verișoara asta, și frumușică pe deasupra. Avea păr lung în spate, împletit în codiță, iar în față avea breton scurt, ca băieții. Era iute și ascuțită la vorbă, îi mergea gurița tot timpul. E drept, și eu eram frumușel, dar m-am sălbăticit acolo la stupină. Părul îmi crescuse mare de intra în ochi, mai aveam și rășină prin el. Eram uns și cu tăciuni de la vatră, pantalonii și cămașa erau cam „agățate” în multe locuri. În picioare nu aveam nimic, toată vara umblam desculț, fie pe câmp, fie prin păduri sau prin parchete. Tălpile picioarelor s-au bătătorit și s-au îngroșat atât de tare încât nu mai simțeam nici o înțepătură, parcă eram încălțat cu opinci groase.
Strângeam câte o mână de fragi și tot trăgeam cu privirea în vale la stupină și colibă. Mi-era frică să nu fure cineva din colibă s-au să vină stuparii și să găsească stupii nepăziți. Dar cana se umplu nesperat de repede, la patru mâini. Am tot pus fragi în ea până s-a vârfuit, și am pus pe deasupra o frunză de brusture. Apoi am zbughit-o la vale pe plaiul spre colibă. De la fragi ni se făcuse foame. Verișoara a scos din trăistuță ce luase de acasă : pâine, ouă fierte, niște cornulețe mici umplute. Eu mai aveam niște salată, un pic de brânză și mămăligă, niște mere. Am întins toate pe pat și mai că le-am terminat. A căzut și câinelui ceva la împărțeală. Aerul de pădure îți făcea o foame nebună. Apoi ne-am dus să bem apă rece și curată de la izvor. Acolo erau și niște băncuțe făcute din lemn de molid. Am pierdut acolo o bucată bună din zi stropindu-ne cu apă și iar uscându-ne, și ne-am întors la colibă după o vreme.
Trecuse deja bine de amiază. Am început să scotocim prin acareturile de sub pat. Pentru mine nu erau o noutate, le știam pe toate, dar pentru curiozitatea ei era ceva nou, ispititor. Era acolo un maldăr de lacăte de toate felurile și mărimile și un șirag de chei, toate de la stupi. Trebuia să dibuim care cheie la care lacăt se potrivește. Din câte încercări am făcut altădată știam deja toate potrivelile. Dar pentru ea era o distracție nouă și interesantă și se ambiționa să găsească cât mai multe perechi. Dar eu m-am plictisit după un timp și-i spun : hai, mai bine să mai culegem niște fragi că tot mai avem timp. Dar în ce să le punem, mă întreabă ea. Găsim noi, îi spun, vino cu mine. Am luat cuțitul și am mers puțin mai jos de colibă, pe marginea drumului. Știam acolo un molid frumos, cu coaja netedă, fără cioturi. Am tăiat din scoarța copacului un dreptunghi, cu una din laturi mult mai mare ca cealaltă. Cunoșteam meșteșugul acesta. Apoi am îndoit bucata de scoarță jupuită de pe copac, și s-a făcut ca un coșuleț. Mai trebuia prins cu ceva pe margini. Ne-am dus în colibă și-am căutat sârme din acelea subțiri, pentru rame. Cu sârmă și cu un cui am cusut marginile, lăsând numai partea de sus liberă. I-am făcut și un mâner din sârmă mai groasă, și - gata minunăția de coșuleț! Era tare frumos și mirosea plăcut a rășină. Ce mai, meserie și mare artă! Nu era primul pe care îl făcusem. Noi, copiii, îi ziceam “cobuz”. Pe copac a rămas o rană lungă și albă, chiar înspre drum, care se vedea de departe. Dar ce mai conta. Cu elan sporit ne-am repezit în sus pe plai să umplem cobuzul cu fragi. A durat ceva, căci era mai mare decât cana. Dar, la urmă, s-a umplut și acesta. La sfârșit am dat și peste un pic de zmeură coaptă doar pe o parte. Am pus câteva și în cobuz, restul am mâncat. Apoi, iarăși frunza de brusture deasupra, și, valea! la colibă.
Dar ni se făcuse foame din nou și nu mai aveam mâncare. Mi-am adus aminte de ramele cu miere dintr-un stup-magazie din capătul stupinei. Erau rame de rezervă pentru roiurile tinere, sau alte nevoi. Stupul era încuiat cu lacăt, dar, câteva zile în urmă, am tot încercat tot șiragul de chei, ca să-l deschid, și, ca prin minune, am dibuit una cu care s-a deschis. Ce bucurie pe capul meu! De atunci aveam miere câtă îmi trebuia. Îi zic verișoarei să aștepte un pic, iar eu am fugit la colibă, am luat șiragul de chei, apoi ne-am dus drept la stupul știut de mine. Ne-am uitat cu grijă împrejur, să vedem dacă nu vine cineva, apoi am deschis stupul, am scos câte o ramă de miere pentru fiecare, am închis stupul la loc și ne-am dus mai departe de stupină, unde știam un loc cu iarbă înaltă din care nu ne vedeam de loc. Ne-am așezat pe jos și am făcut din iarbă groasă două paie. Eram meșter la asta, nu era prima dată. Rama avea în partea de sus miere capacită, care era mai tare, dar în partea de jos nu era capacită și era mai curgătoare. Acolo era locul bun pentru înfruptare. I-am spus verișoarei să aibă grijă să nu strice celulele, încât să se cunoască. Trebuia să pui paiul drept la mijlocul celulei, să sorbi mierea din ea fără să-i strici marginile. Apoi treceai la altă celulă, și tot așa, iar rama se ușura încet-încet de miere. Eu aveam deja experiență, viteză și iscusință în treaba asta. Din când în când mă ridicam și priveam pe furiș ce mai e pe la stupină și colibă, apoi continuam îndulcirea cu mierea din stup. Parcă mai uitasem de foame. După o vreme, când am simțit că ne ustură limba de atâta supt la miere, am cercetat din nou zona, să văd dacă nu-i cineva prin preajmă, apoi am dus înapoi cele două rame în stup, am încuiat stupul cu lacătul, și toate erau ca la început. Cine putea dovedi că în rame era mai puțină miere?
Între timp soarele coborâse mult după muntele împădurit din spatele colibei. La un moment dat, verișoara îmi spune că ea pleacă acasă, nu-l mai așteaptă pe moșneag; cine știe când se întoarce el. Ea vrea să ajungă pe lumină acasă.
- Măi, da’ nu ti-e frică singură, să nu te rătăcești pe undeva…
- Eu, să mă rătăcesc? Cunosc toate drumurile, toate pâraiele, toate plaiurile. Peste tot am umblat cu bunica la păscut vitele, știu locurile ca-n palmă.
Am tăcut, n-am mai spus nimic. Ea și-a aranjat cu grijă fragii în trăistuță și trăistuța pe spate. Am mai mers o bucată bună de drum cu ea. Apoi ne-am despărțit. Am condus-o cu privirea până a dispărut la o cotitură de drum, încărcată ca o albinuță. Aprigă fată, o adevărată munteancă! M-am întors și eu încet și fără tragere de inimă înapoi la colibă și mă gândeam ce bine ar fi dacă toate zilele ar fi ca aceasta….

(va urma)

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!