Capitolul 15.



Rena mai rămase în afara navei. Având binoclul la îndemână, nu pregetă în a-l utiliza, pentru a zări detaliat împrejurimile. Recunoscu mai multe specii de dinozauri, atât carnivori, cât şi erbivori. Însă toţi păstrau încă distanţa faţă de „Hope”, teama ţinându-i departe de corpul metalic al navei. Cel puţin deocamdată…
Rena se întreba cât va dura situaţia aceasta. Probabil nu prea mult timp. Vegetaţia înaltă, proaspătă, tot va ademeni în cele din urmă dinozaurii erbivori, în căutare de hrană, iar aceşti dinozauri îi vor atrage în zonă, inevitabil, pe cei carnivori, iar când acest lucru se va întâmpla, în întreaga regiune aflată de jur-împrejurul navei „Hope” vor mişuna tot felul de creaturi imense, monstruoase. Scutul navei le va ţine însă la distanţă faţă de corpul ei metalic.
Rena rămase afară până se înserase şi parcă deja începuse să zărească vreo câteva erbivore aventurându-se prin iarba deasă şi înaltă, deşi ce-i drept, în depărtare, încă aproape de pădure; nu înaintau spre interiorul zonei în care aterizase „Hope”; nu încă…
Fiindcă soarele, roşiatic, se îndrepta în mod vizibil spre apus, Rena îşi încetă activitatea şi intră în navă. Pe puntea principală îl găsi pe Als, încă socotind de zor. Când o zări, abandonă însă socotelile.
- Ceva nou? întrebă el.
- Cu excepţia faptului că au început să pătrundă, deşi, timid, în zonă, nimic, îi răspunse Rena.
- Grozav! aprecie Als. Deci, în curând nu vom mai fi singuri; vom avea companie.
- Aşa se pare, îl aprobă Rena.
- Interesant… Cât despre fructele alea şi mierea preistorică…
- Va trebui să pornim în căutarea lor.
- Înarmaţi doar cu tranchilizante, o completă Als.
- Exact! întări Rena.
- N-ai renunţat la ideea asta?
- Nu; şi nici n-am de gând!
- Bine. Nu vreau să pierd timpul contrazicându-te. Dar nu te-ai gândit că dinozaurii adormiţi de noi, vor atrage alţii, trezi, care-i vor ataca, iar cei adormiţi, neputându-se apăra, vor fi victime sigure?
- La nevoie, îi vom adormi şi pe atacatori, sugeră Rena.
- Hmm… mormăi Als. Trebuia să-mi închipui… În fine… Ce se aude cu cina din seara asta?
- N-ai mâncat nimic cât am stat eu afară?
- Nu m-am gândit să trişez; am fost ocupat cu calculele.
- Cum merge treaba? se interesă Rena.
- În privinţa calculelelor, bine. Progresez! Cred că nu-i imposibil să reuşesc ceea ce mi-ai sugerat, cel puţin teoretic, pe hârtie. Cât despre partea practică, nu mă încumet să afirm nimic. Vom vedea la momentul potrivit. Deocamdată însă, cina…
- Syrinx ne va servi de îndată, spuse Rena.
- Presupun că… începu Als.
- Da, îl întrerupse Rena. Nu vom avea o cină îmbelşugată.
- Îmi imaginam eu… Oare iarba aia de afară n-o avea calităţi nutritive?
- Ba da, dacă ai fi un dinozaur erbivor, sau măcar un mamifer erbivor, rumegător, spuse Rena.
- Vrei să spui bou… presupuse Als.
- Tu ai spus asta, nu eu, replică Rena.
- Şi totuşi, crezi că dacă aş smulge un smoc din iarba asta din apropierea scutului, n-am putea-o găti cumva? nu renunţă Als la ideea lui.
- Eşti nebun? Să culegi iarbă presupune să treci dincolo de perimetrul de siguranţă. E prea riscant!
- N-aş trece decât cu un pas, insistă Als.
- La ce bun? Nu ştim dacă iarba asta-i comestibilă, ori ba, aşa că renunţă la ideea asta, îl sfătui Rena. Nu treci nici un mm!
- Bine, bine... cedă Als în cele din urmă. Atunci măcar să se grăbească Syrinx cu cina noastră cea sărăcăcioasă, altfel sunt în stare să ies afară, să mănânc iarbă crudă, chiar dacă ar fi necomestibilă, avertiză Als.
- Nici chiar aşa... surâse Rena, aşezându-se liniştită la masă.
Als o urmă, iar Syrinx le servi în curând cina, bineînţeles, neîndestulătoare, dar amândoi renunţaseră la mofturi sau pretenţii în ceea ce privea dieta lor zilnică, iar această situaţie ar putea dura până vor găsi fructe şi miere preistorice, sau altceva comestibil; spera Als, cât mai curând, altfel simţea că nu mai putea rezista prea mult în acest ritm. Se simţea slăbit, lipsit de vlagă.
Se retrase însă în cabina sa fără a protesta. Măcar de odihnă putea avea parte în voie, deocamdată. Rena se retrase şi ea în cabina ei, iar toate luminile se stinseră automat, căci aşa erau programate. „Hope”, supravegheată încă de Syrinx, se cufundă din nou în întuneric, iar în cabinele celor doi ocupanţi se auzi muzica, la fel de plăcută. În ritmurile ei lente, cei doi adormiră, încercând să nu se gândească la ce avea să-i aştepte ziua următoare. Şi pentru a treia oară adormiră în cabinele lor, în compania muzicii, în această lume mirifică a dinozaurilor din Cretacic.