Capitolul 20.



Dorea să obţină cât mai rapid antidotul pentru Als, mai ales că starea acestuia se înrăutăţea vizibil. Naveta o lăsase în grija robotului, care o adusese la locul ei. Rena spera din tot sufletul ca sângele dinozaurului să fie potrivit pentru obţinerea antidotului necesar salvării vieţii lui Als.
Munci mult, de una singură, iar până dimineaţă reuşi să obţină ceea ce-şi propusese: antidotul! Fără a mai sta pe gânduri, i-l injectă colegului ei. Antidotul obţinut începu să lucreze rapid şi se dovedi chiar eficient, dar insuficient.
Rena ieşi rapid din navă, pentru a mai preleva o probă de sânge de la animalul tranchilizat, aflat încă în perimetrul de siguranţă. Din fericire pentru ea, dinozaurul nu se trezise; se pare că utilizase o doză cam prea mare de tranchilizant, de moment ce acesta nu-şi revenise. Dar, oricum, animalul era viu, deci tranchilizantul administrat nu-i fusese fatal. Rena luă din nou sânge de la acel erbivor, ceva mai mult de data aceasta, apoi fugi înapoi în cabinetul medical.
Acum ştia deja ce avea de făcut, deci nu mai dură mult până să obţină cantitatea de antidot necesară pentru salvarea colegului ei. Îi injectă şi această doză, apoi nu-i mai rămânea altceva de făcut decât să aştepte ca antidotul să-şi facă efectul, iar colegul ei să-şi revină din starea de inconştienţă. Dar acest lucru putea dura mai mult; nu se ştia sigur cât, însă era cert că Als îşi va reveni în cele din urmă. Simţindu-se obosită, Rena se retrase în cabina ei, pentru a se odihni puţin şi-l lăsă pe Als în grija robotului, ştiind că Syrinx îşi va face datoria aşa cum trebuie. Tot lui Syrinx îi puse în vedere să elibereze dinozaurul erbivor, când acesta se va trezi de-a binelea. Robotul se supuse, aşa că Rena se putea odihni liniştită.
Din cauza oboselii, sări peste micul-dejun, care şi aşa era foarte sărăcăcios. În ceea ce privea hrana colegului ei, aceasta era constituită din substanţe nutritive, sub formă de perfuzie, până ce acesta îşi va reveni.
După câteva ore bune de somn odihnitor, Rena se trezi, iar prima ei grijă fu să verifice starea colegului ei, care era încă inconştient, dar în afara oricărui pericol. Antidotul obţinut din sângele dinozaurului se dovedise cu adevărat eficient. Deci, Rena nu-şi mai făcea griji din pricina colegului ei; lui Als nu-i rămânea decât să-şi revină. Procesul dura atât de mult poate doar din cauză că bietul Als era slăbit, fiindcă în ultimul timp nu se hrănise aşa cum ar fi trebuit.
Cât despre dinozaurul care-i salvase lui viaţa, Rena află de la Syrinx că acesta îşi revenise definitiv între timp şi fiind agitat, robotul îl eliberase din perimetrul de siguranţă, având grijă să nu pătrundă vreun altul în locul lui. Rena spera ca acest dinozaur binefăcător pentru colegul ei să nu păţească nimic, să scape teafăr mereu, doar Als îi datora chiar viaţa. Pentru că-i rămăsese câtva sânge de la acest animal din Cretacic, Rena începu să-l analizeze detaliat la microscop.
Apoi, spre seară, ieşi doar puţin afară, fără a părăsi perimetrul de siguranţă. Îl căută cu binoclul pe dinozaurul care-i salvase viaţa colegului ei şi se bucură regăsindu-l printre celelalte erbivore, mâncând cu lăcomie toată vegetaţia ce-i apărea în cale; normal, după ce fusese sedat, era tare flămând şi avea nevoie de foarte multă hrană pentru a-şi reface forţele.
Rena reveni la bordul navei, unde servi cina, deşi-i era tare greu să mănânce de una singură. Înainte de a se retrage în cabina ei, la culcare, trecu prin cabinetul medical, să vadă cum se prezenta Als. Dar fiindcă starea lui era neschimbată, nu întârzie deloc prin zonă, se duse la culcare, nu înainte de a-i spune lui Syrinx s-o trezească imediat ce Als va da semne de revenire.
Astfel trecuse a şaptea zi; începuseră deja peripeţiile, încă de la prima incursiune în lumea dinozaurilor din Cretacic. Noaptea nu aduse schimbări în starea lui Als, iar Rena avu ocazia să constate acest lucru în dimineaţa celei de-a opta zile de când se aflau pe acest tărâm mirific din Cretacicul Superior, în compania celor mai mari creaturi care au populat vreodată Terra: dinozaurii! Iată cum, incredibil, viitor şi trecut, aveau nesperata ocazie de a convieţui.
Fără Als, Rena se simţea singură, stingheră, neajutorată, deşi când el era conştient, se tachinau necontenit. Acum însă, îi simţea cu adevărat lipsa şi realiza că se obişnuise cu prezenţa lui. Se întrebă în gând ce s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi reuşit să obţină antidotul necesar supravieţuirii lui, dar scutură rapid din cap şi nici nu încercă să răspundă acestei întrebări, pe care nu dorea decât s-o alunge rapid din minte. Găsise antidotul, iar asta era cel mai important. Hotărât lucru, Als îşi va reveni şi totul va reintra în normal, adică vor reîncepe tachinările. Însă gândul acesta i se păru chiar îmbucurător; parcă îi era dor şi de aceste tachinări, cu care se obişnuise. Îşi privi colegul cu o neprefăcută afecţiune. Era Als, cel cu care-şi împărţea viaţa de destul de mult timp; de asemenea, bucuriile şi greutăţile, cât şi această aventură în trecut.
Micul-dejun, de una singură, i se păru trist şi mai sărăcăcios ca de obicei. Măcar îl mai avea pe Syrinx, care să-i ţină companie. Desigur, robotul nu era cicălitor, nici n-o tachina, dar măcar avea cu cine să întreţină o conversaţie, să alunge senzaţia de singurătate şi plictiseală.
Rena părăsi pentru câteva ore bordul navei „Hope”, dar nu se încumetă să treacă dincolo de perimetrul de siguranţă. Rămase deci în apropierea corpului metalic al navei, privind, cu sau fără binoclu, ce se petrecea dincolo de scutul protector.
Regăsi dinozaurul erbivor căruia Als îi datora viaţa; era un dinozaur tânăr cu creastă din specia Corythosaurus (ornitopod – dinozaur erbivor cu labe de pasăre) şi era încă teafăr. Rena simţea o puternică recunoştinţă faţă de această creatură şi ar fi vrut s-o protejeze împotriva prădătorilor feroce de genul Ty Rex, care, desigur, stăteau la pândă, gata de atac, să se asigure că nu va păţi nimic, va fi teafăr, măcar în perioada în care „Hope” va rămâne aici. Deocamdată, dinozaurul se descurcase singur, fără ajutor şi reuşise să supravieţuiască, dar încă nici nu pătrunseseră carnivorii în zonă, deci viitorul îi era incert. De altfel, nimic în această lume nu era sigur, garantat.