Capitolul 21.



La facultate, studentul Dan Ullmann era strălucit, fiind remarcat de toţi profesorii, încă din primul semestru de studiu. Elvira mergea şi ea la un liceu din cartier, iar în timp ce cei doi tineri lipseau de acasă, Moţ torcea liniştit pe canapea, în braţele bătrânei, care-l mângâia şi-l răsplătea cu tot felul de bunătăţi, astfel încât motanul nu mai era nevoit să găsească de mâncare sinngur, prin alte părţi, cum proceda altădată. Acum era răsfăţatul casei. Ce mai trai pe el!
După orele de curs, Dan mergea să lucreze, pe ici, pe colo, pentru a agonisi câţiva bănuţi, absolut necesari, lui şi Elvirei. De plata chiriei scăpase, deci nu-şi mai făcea probleme din acest motiv. Nu ştia cum i-ar putea mulţumi bătrânei că-l acceptase în viaţa ei, atât pe el, cât şi pe Elvira şi pe Moţ; ar fi vrut s-o răsplătească în vreun fel, dar nu avea cum, cu toate că bătrâna îi repeta mereu că niciodată nu fusese mai fericită în viaţa ei decât din momentul în care ei trei i-au păşit pragul casei, alinându-i astfel singurătatea, iar asta era o răsplată mai mare decât oricare alta. Totuşi, lui Dan i se părea puţin faţă de tot ceea ce făcea această doamnă în vârstă, pentru ei trei.
După primul semestru de studiu, datorită rezultatelor remarcabile la învăţătură, Dan primea deja bursă; nu era o sumă mare, dar îi era de folos, îl ajuta cât de cât. Şi plănuise să înveţe în continuare la fel de bine, pentru a nu pierde bursa. Era un plan pe care nici nu-i era greu să-l îndeplinească; îi plăcea mult să înveţe. O ajuta şi pe Elvira la teme, ca să se descurce la şcoală şi să nu ia note mici.
Încet, încet, pentru că bătrâna lui gazdă îl lăudase prin vecini, începuse să dea şi meditaţii, contra cost, ceea ce iarăşi îi era de mare folos. Altfel spus, începea să se descurce din ce în ce mai bine, iar cum copiii meditaţi de el aveau rezultate mai bune la învăţătură, din momentul în care începuseră meditaţiile, părinţii acestora erau foarte mulţumiţi; prin urmare îl recomandaseră pe Dan şi altora. Astfel începuse Dan să fie apreciat şi căutat; copiii şi părinţii acestora deja îi spuneau „domnul profesor”, ceea ce-l făcea să fie mândru, dar nu încrezut. Şi mai mândră de el era chiar bătrâna lui gazdă, cât şi Elvira, bineînţeles. Iar pentru că banii strânşi din meditaţii îi erau de ajuns, renunţase să mai meargă la muncă, la patroni; oricum era prost plătit. Acum îşi putea permite să plătească chiar şi chiria, ba încă şi din urmă, cu suma cu care rămăsese dator, însă bătrâna nu acceptă aşa ceva; cum să primească ea bani de chirie de la cel pe care-l considera ca fiind fiul ei?!
Astfel, datorită bătrânei care-l primise în gazdă atunci când îi era mai greu, traiul lui Dan şi al micuţei sale familii începuse să se îmbunătăţească vizibil…