*21. Oficializarea misiunii.

Deci, profesorul Eugen Manea, mirându-se că-şi găsise elevii încă dansând la acea oră, le întrerupsese muzica. Toţi se întoarseră brusc spre dânsul, cerându-i cu privirile o explicaţie pentru gestul său.
- Copii, pentru dans veţi avea suficient timp altădată, nu acum; e 17.45, iar afară sunteţi aşteptaţi de o mulţime de reporteri.
- Poftim?! Deja?! se miră Alex, privindu-şi ceasul.
Ceilalţi îi urmară grabnic gestul. Dar toate ceasurile indicau, inevitabil, aceeaşi oră; 17.45, negreşit. Mai aveau deci doar un sfert de oră până ce evenimentul va deveni oficial, transmis în direct, prin satelit, de mai multe posturi de televiziune.
- Au sosit reporterii? rosti domnişoara doctor Stela cu o urmă de îngrijorare în glas.
- Da, de câtva timp, explică profesorul cu mult calm.
- Şi părinţii noştri? se interesă Maria.
- Unii dintre dânşii au sosit deja, domnişoară; ceilalţi trebuie să apară, o lămuri domnul Manea.
- Şi vom apărea la televizor? zise Stela, încă emoţionată.
- Da, domnişoară, totul va fi transmis în direct începând cu ora 18.00, de mai multe posturi TV, concomitent.
- Interesant, aprecie Nistor.
- Ai grijă, Nis! Traian m-a rugat să-ţi transmit să renunţi la orice dulciuri pe parcursul transmisiunii televizate, i se adresă profesorul înaltului geograf. Deci, fără ronţăieli!
- Bine, dom’ profesor; am înţeles, îl asigură Nistor, iar ca semn că era de încredere, scoase guma de mestecat din gură, o înveli într-o foiţă, pe care o mototoli şi o aruncă la coşul de gunoi, apoi adăugă: Acum sunt „curat”.
- Bravo! Foarte bine. Ai grijă să te păstrezi astfel, îl avertiză profesorul.
- Se poate, dom’ profesor?! bâigui Nistor.
- Sper să nu ne creezi probleme, spuse domnul Manea cu seriozitate, apoi se adresă din nou către toţi: Acum, dacă nu mai aveţi alte nelămuriri, să mergem!
- Un moment, domnule profesor! Sunt mulţi reporteri? întrebă, destul de emoţionată, micuţa domnişoară biolog.
- Destui, domnişoară, răspunse Eugen Manea. Iar după oficializarea misiunii, presupun că fiecare dintre voi va da cel puţin câte un mic interviu.
- Vai, dar n-am mai apărut niciodată la televizor şi cu atât mai puţin să dau interviuri, realiză brusc blondina.
- N-aveţi de ce să vă temeţi, domnişoară, nu e ceva neobişnuit. Şi nici nu e nefiresc să aveţi emoţii, dar pe parcurs veţi învăţa să vi le controlaţi, deci vă veţi obişnui repede, spuse Eugen Manea.
- Sper să aveţi dreptate, zise de data aceasta, domnişoara Lia.
Nu mai prelungiră însă inutil momentul, porniră spre ieşirea din navă, în urma profesorului-instructor Eugen Manea. La 17.50 erau afară. Înserare? Nici gând! Soarele strălucea cu putere, răspândind în jur doar lumină şi căldură cu razele-i arzătoare.
Rachetodromul era presărat cu o sumedenie de reporteri, înarmaţi care mai de care cu echipamentele adecvate meseriei lor. Obiectivele aparatelor de filmat se îndreptară numaidecât spre cei şapte tineri, dar încă nu se transmitea în direct. Reporterii însă, conştiincioşi, luau deja imagini sau făceau fotografii, ori înregistrau materiale pentru documentare pe care nu le vor transmite în direct.
Aproape de treptele navei se aflau însă părinţii unora dintre cei şapte tineri, iar alături de părinţii lor, prezentabil, domnul director Traian Simionescu, al cărui chip radia de bucurie şi mândrie. Părinţii păreau ceva mai rezervaţi în a-şi exprima sentimentele, oricum contradictorii; mândri puteau fi, dar pe deplin bucuroşi, nu chiar.
Sosiseră părinţii lui Mihai, ai lui Nistor, ai lui Alex, ai Mariei, chiar şi ai domnişoarei doctor Stela. Lipseau ai Liei şi ai lui Lucian. Cei prezenţi probabil se cunoscuseră între ei, iar în acel moment îşi îmbrăţişau fiii sau fiicele, după care încercau să-i cunoască pe colegii lor. Lucian îi salută respectuos pe părinţii lui Alex, Nistor şi Mihai, pe care-i cunoştea deja, apoi pe ai Mariei şi ai domnişoarei doctor Stela. Zâmbitor, nu putu să lase decât o impresie bună celor prezenţi acolo. De cum scăpă din atenţia părinţilor colegilor săi, intră în cea a directorului.
- Luci, ai spus că vor veni şi ai tăi, îi aminti directorul în şoaptă, mai la fereală de curiozitatea reporterilor.
- Mama aşa mi-a promis. Sper să se ţină de cuvânt şi să sosească...
Dar înainte de domnul şi doamna Enka, sosiră părinţii Liei, domnul şi doamna Stancu, pe care directorul, amabil, se grăbi să-i întâmpine, deci, nu mai putu rămâne cu favoritul său, pentru a mai vorbi cu acesta. La 17.55, părinţii Liei îşi îmbrăţişau fiica, îmbrăcată în uniforma albastră, încă fără accesoriile care-i vor fi în curând ataşate. După câteva secunde, domnul şi doamna Stancu îi cunoscură pe colegii fiicei lor şi pe părinţii acestora. Din când în când, Nistor cel înalt privea spre intrarea în rachetodrom, din cu totul alte motive decât ale şefului său; Nistor se întreba dacă vor veni membrii familiei Cristescu, Lucian îşi aştepta îngrijorat părinţii. Deocamdată însă, tânărul matematician intră în vizorul domnului Virgil Stancu, tatăl colegei sale, domnişoara psihiatru Lia. Dânsul îi spuse cu seriozitate, privindu-l fix, insistent:
- Tinere, dacă nu te deranjează, după oficializarea misiunii, deci ceva mai târzior, am putea vorbi între patru ochi, foarte serios?
- Desigur, domnule; cu cea mai mare plăcere, îl asigură Lucian, întrebându-se în gând ce-ar avea de discutat între patru ochi cu acel domn, tatăl Liei, pe care-l vedea pentru prima oară; nu-l cunoscuse până atunci.
Tot la 17.50, de intrarea în Institut se apropia o maşină albă. Portarului i se păru necunoscută, deci nu deschise. Şoferul coborî şi-l salută, iar portarul îi răspunse, dar nu părea dispus să-i permită trecerea în Institut; întrebă:
- Fără supărare, domnule, cine sunteţi dumneavoastră şi ce căutaţi?
- Gigi Cristescu mă numesc; mă îndoiesc că m-aţi cunoaşte. De căutat, caut Institutul Astronomic; presupun că acesta este, doar n-am ajuns în altă parte. Sper că nu m-am rătăcit...
- Bineînţeles că acesta este Institutul, dar nu puteţi intra.
- Nici dacă am invitaţie pentru evenimentul ce va avea loc peste câteva minute? spuse domnul Cristescu. Adică, oficializarea misiunii?
- Vă rog să-mi prezentaţi invitaţia, să vedem dacă este valabilă, spuse portarul.
- Ah, da invitaţia; imediat... rosti domnul Gigi Cristescu, căutându-se prin buzunare; nu găsi însă ceea ce-i trebuia. Un moment, vă rog! zise şi se îndreptă grăbit spre maşină. Adela, repede, invitaţia de la tăntălăul tău... adică, prietenul tău, geograful; sper că n-am uitat-o acasă. Am fi venit degeaba.
- Ah, tati... zise dojenitor adolescenta bălaie de pe bancheta din spate şi-i înmână tatălui său invitaţia.
Acesta i-o prezentă grabnic portarului. Portarul o cercetă atent doar până ce zări numele şi semnătura, Nistor Harris, scris neglijent de geograf, apoi, luând poziţie de drepţi, i-o înapoie domnului Cristescu, spunând:
- E-n ordine, domnule! Puteţi trece! Vă rog frumos să mă scuzaţi că v-am oprit, dar aşa prevede regulamentul.
- Ia te uită; chiar ţine figura... se miră sincer domnul Cristescu. Deci, geograful acela înalt nu ne-a tras pe sfoară.
- Nistor, domnule?! Nu ştiam că sunteţi invitaţii lui, nu v-aş fi reţinut la poartă, dar el nu ne-a anunţat, zâmbi încurcat portarul, deschizând, pentru a permite trecerea maşinii.
Domnul Cristescu îşi ocupă locul la volan, intenţionând să pornească, dar se opri nehotărât.
- Tinere... zise către portar. Scuze, dar unde-i rachetodromul?
- Mergeţi drept înainte, apoi faceţi la stânga şi acolo, mai în faţă, se vede rampa de lansare; dacă nu, mai întrebaţi şi veţi fi îndrumat, răspunse portarul, devenit tare amabil, după ce văzuse invitaţia de la Nistor.
- Şi nu vom avea probleme? se îndoi Gigi Cristescu.
- Dacă veţi prezenta invitaţia de la Nistor, nu veţi întâmpina greutăţi, nu vă va opri nimeni, îl lămuri portarul.
- Bine, mersi, mai spuse domnul Cristescu şi porni maşina.
Portarul mai salută o dată respectuos, apoi îşi văzu de treabă. Maşina albă se apropia de locul menţionat de portar. Gigi Cristescu opri, dar nu ştia unde să parcheze, nici nu era sigur că acolo s-ar afla rachetodromul. Zărind un domn elegant, spuse:
- Mă scuzaţi, rachetodromul?!
- E chiar aici, în faţă; dar ce căutaţi?! spuse persoana respectivă, un domn între două vârste, prezentabil.
Fără a spune nimic, Gigi Cristescu arătă invitaţia.
- Ah, sunteţi invitat la eveniment, se dumiri omul.
- Întocmai. Dar nu ştiu dacă putem intra cu maşina pe rachetodrom, spuse domnul Cristescu.
- În nici un caz; trebuie să parcaţi aici.
- Unde? întrebă Gigi Cristescu, cercetând împrejurimile.
- Păi... replică omul respectiv, cercetând şi el locul. Cred că aveţi liber doar lângă maşina domnului director. Este aceea albastră de acolo; puteţi parca lângă ea.
- Sigur?! se îndoi Gigi Cristescu din nou.
- Bineînţeles, întări omul. Dacă aveţi invitaţie de la Nistor, e-n ordine! Dar va trebui să vă grăbiţi puţin.
- Mulţumesc, domnule, spuse Gigi Cristescu şi parcă maşina albă în locul indicat, lângă cea albastră, a directorului. Măiculiţă, ce bijuterie! zise domnul Cristescu după ce coborî, referindu-se la maşina albastră a directorului, lângă care oprise, admirând-o câteva clipe.
Toţi trei se îndreptară spre rachetodrom. Având invitaţia în mână, nimeni nu-i opri la intrare, nici nu-i întrebă ce caută. Domnul Cristescu clătină din cap, a nedumerire.
- Vezi, tati, ce ţi-am spus? îi reproşă blând fiica.
- Că tăntălăul ăla înalt nu e chiar atât de neisprăvit precum pare?! rosti întrebător domnul Cristescu, ceea ce avu drept urmare un ghiont primit din partea soţiei sale, doamna Manuela.
Cei şapte tineri se aliniaseră deja, într-o ordine aleatorie, care nu însemna nimic deocamdată. Zărindu-i pe cei sosiţi, Nistor se desprinse din rând şi se îndreptă spre ei. Cu paşii săi uriaşi, nu-i luă mult să ajungă în dreptul lor. Era 17.56.
- Aţi sosit... rosti lunganul bucuros, salutându-i pe părinţii prietenei sale, Adela cea bălaie.
- Ţi-am spus că vom veni, zise Adela, după ce geograful o sărutase prieteneşte pe obraji. Uite, îţi place cum m-am îmbrăcat? În albastru, ca să fiu în ton cu tine.
Nistor o privi admirativ pentru câteva clipe. Cum să nu-i placă?! Ea era oricum frumoasă! Acum era, într-adevăr, în albastru. Avea o bluzică subţirică, de vară, cu mâneci scurte şi nişte pantaloni lungi, albaştri, largi, evazaţi, dintr-un material care să n-o încălzească prea mult. Zise:
- Bineînţeles că-mi place. Eşti frumoasă! Mă bucur că ai venit... Puteţi merge mai în faţă, lângă părinţii celorlalţi; îi cunoaşteţi pe ai mei.
- Şi ce le vei spune colegilor tăi despre noi?
- Că sunteţi nişte prieteni de familie; mi se pare suficient. Acum vă rog să mă scuzaţi, cred că trebuie să mă întorc la locul meu; e aproape ora 18.00, iar dom’ profesor îmi face semne cu disperare...
- Du-te, băiete! îl îndemnă domnul Cristescu, recunoscând în omul care-i făcea semne lui Nistor pe cel cu care dânsul vorbise mai înainte şi-i indicase locul de parcare lângă maşina directorului; era deci profesorul lui Nistor, nimeni altul decât Eugen Manea...
Geograful reveni la loc, domnul Manea liniştindu-se, iar familia Cristescu se alătură grupului format de părinţii membrilor echipajului. Dar nici nu ajunse bine lunganul la locul său, că sosi rândul lui Lucian să se desprindă din grupul format de cei şapte tineri. Era 17.57, iar părinţii lui de abia în acel moment soseau. Diana Enka îl îmbrăţişă fugitiv, dar cu căldură. Apoi Lucian privi spre domnul Enka.
- Salut, blondule, zise el scurt, zâmbind.
- În sfârşit, „blondule”; ăsta-i cuvântul care mi-a lipsit zilele astea, de care-mi era tare dor şi nu-mi dădeam seama ce-mi lipseşte... spuse Iulian Enka, bucurându-se să-şi revadă fiul.
- Îţi lipsea cuvântul ăsta?! se miră Lucian, apoi zise: Cum de nu eşti acasă la ora asta, să citeşti, ca de obicei, presa?!
- Ah, Luci, nu vrei deloc să laşi garda jos... îi reproşă blând domnul Enka, apoi cei doi se îmbrăţişară scurt, iar blondul mai avu timp să-i şoptească fiului: Nu vezi că acum mă aflu, mulţumită ţie, în faţa presei locale şi naţionale; toţi ziariştii şi reporterii TV se află chiar în spatele nostru?
Lucian se întoarse la timp la locul său, înainte de începerea transmisiunii în direct, iar părinţii lui se alăturară celorlalţi, în faţa presei. Bineînţeles, în prealabil, înainte de a intra în direct, reporterii făcuseră o mică introducere, prezentând pe scurt locul în care se aflau şi motivele pentru care vor întrerupe programul zilnic cu o transmisiune în direct din acel loc. Primul care lua cuvântul, în faţa camerelor de filmat, era domnul director Traian Simionescu, în acel moment mulţumit de sosirea lui Iulian şi a Dianei Enka, ştiindu-şi astfel liniştit favoritul. Spuse, fără a se intimida sau încurca:
- Doamnelor şi domnilor, stimaţi telespectatori... După cum aţi aflat probabil, programul a fost întrerupt temporar pentru o scurtă transmisiune în direct de aici, de la Institutul de Astronomie şi Cercetări Ştiinţifice Spaţiale din Craiova, România, unde va avea loc un eveniment, cred eu şi sper din tot sufletul, destul de important. Vom anunţa deci oficial pe această cale pe toţi cei ce vor dori să afle, că pe data de 27 iunie, anul curent, această minunată navă spaţială albastră denumită „Pacifis” şi aflată deocamdată aici, pe rachetodromul Institutului, va pleca într-o foarte importantă misiune spaţială de lungă durată, estimată, după calculele noastre, la aproximativ 13 ani, spre planeta Proxima din sistemul Alfa, într-o galaxie foarte îndepărtată, cu un echipaj format din aceşti şapte tineri prezenţi aici, pe care vi-i voi prezenta de îndată, pentru a-i cunoaşte mai bine. Tot cu această ocazie, atât ei, cât şi dumneavoastră veţi afla funcţiile pe care le vor avea în cadrul echipajului. Precizez că nu s-a dat nimic publicităţii până acum, pentru că încă nu se ştia nimic sigur, dar acum au fost clarificate toate nelămuririle, deci, putem trece la oficializarea misiunii. Se mai poate adăuga faptul că această superbă navă spaţială se afla încă în stadiul de construcţie până în urmă cu o săptămână. Să trecem acum la componenţa echipajului... spuse directorul cu vocea sa clară, impunătoare, fără a se poticni în cuvinte; primi un plic de la profesorul Eugen Manea, plic pe care reporterii îl filmară îndeaproape. Vom începe deci, în mod logic, cu conducerea echipajului, iar funcţia cea mai importantă în acest sens este cea de comandant al misiunii. În acest plic sigilat se află numele tânărului desemnat în această funcţie de către Comisia pentru Zboruri Spaţiale a Institutului nostru şi vom afla imediat ce vom desface plicul cine este norocosul, continuă directorul, apoi, cu ajutorul domnului profesor Eugen Manea, desfăcu plicul şi citi, cu mândrie în glas: A fost desemnat de către Comisia pentru Zboruri Spaţiale a Institutului nostru în funcţia de comandant al echipajului, al navei spaţiale „Pacifis” şi al întregii misiuni spre Proxima... Lucian Enka!
Semeţ, fără a părea surprins, pentru că, de fapt, nici nu era, Lucian porni spre director. Aparatele de filmat îl luară imediat în prim-plan, dar el nu se intimidă din această cauză. Nu era deloc încrezut, însă era teribil de frumos, chiar şi pe ecranele televizoarelor. Reporterii îl prezentară rapid drept un tânăr matematician de numai 21 de ani, răspunzător direct de existenţa vehiculului spaţial care va porni în misiune, recunoscut drept un mare Don Juan în Institut; nu putuseră scăpa neobservat acest amănunt. Băiatul ajunse lângă director. Pe ecranele TV apărea când chipul lui, când al directorului, când al părinţilor lui Lucian, cu precădere în acele clipe, al viitorului comandant. Brusc, lui Lucian i se păru absolut firesc că el va fi comandantul misiunii; acest gând nici nu-l mai ameţi, nici nu-l mai intimidă. Prin urmare zâmbi scurt, dar fermecător, ca de obicei, absolut seducător, spre disperarea miilor de domnişoare aflate în acele momente în faţa televizoarelor; chipul lui plăcut şi mândru punându-le pe dată inimile pe jar.
Directorul îi prinse pe mâneca uniformei însemnele echipajului, sigla Institutului şi alte câteva mici accesorii necesare, deşi nu doar pe mânecă, după care îi prinse în piept minitransmiţătorul său personal, pe care se aflau înscrise iniţialele numelui său, E.L. (el), după care urma momentul cel mai important: ataşarea de reverul hainei ale celor şase buline mici, aurii, care-i definitivau funcţia, aceea de comandant. Indiscutabil, devenise comandantul importantei misiuni.
Pe toate posturile TV care transmiteau în direct apăru chipul lui semeţ, rigid, plăcut; nu schiţa nici un gest de mulţumire de sine, nu-şi dădea aere, părea doar nepăsător, împăcat în sine cu ideea conducerii. În sufletul părinţilor lui se ducea o luptă grea. Evident, erau şi ei tare mândri de performanţa fiului lor, dar gândul celor 13 ani nu le dădea pace, mai ales Dianei... Directorul spuse, întinzându-i mâna şi zâmbi:
- Felicitări, Luci... Domnule Comandant, adăugă mai apoi cu seriozitate în glas, ba chiar cu respect pentru tânărul din faţa sa.
- Vă mulţumesc, domnule, rosti calm Lucian, cu o atitudine demnă de funcția pe care o primise, strângând mâna directorului.
Strânse apoi mâna domnului profesor-instructor Manea, ale altor persoane din conducerea Institutului şi ale altor câtorva oficialităţi din afara Institutului, după care reveni la locul său, alături de colegi; era primul care primise accesoriile uniformei.
- Comandant, şefu’?! Bravo! rosti în şoaptă Nistor din apropiere, admirativ, fără invidie.
- Sst, Nis... îi şopti Lucian, fără a adopta un glas autoritar, poruncitor; îi vorbise ca şi până atunci, prietenului său: Vorbim mai târziu despre chestia asta...
Geograful tăcu; de fapt, chiar se bucura pentru colegul său, Lucian. Se auzi din nou glasul directorului, clar şi răsunător:
- S-a aflat până acum cine este comandantul misiunii; sunt convins că toţi cei prezenţi erau curioşi să afle acest amănunt. Dar pentru cei ce nu-l cunosc şi îmi dau seama că sunt destui de mulţi, am să-i fac o scurtă prezentare, pentru ca toţi să înţeleagă că băiatul merită această funcţie. Deci se numeşte Lucian Enka, are doar 21 de ani şi este de profesie matematician. Învaţă în Institutul nostru încă de mic, de când a început şcoala şi tot aici şi-a încheiat studiile. A fost mereu un elev eminent, încheind fiecare an cu media generală 10. A absolvit Institutul şi şi-a luat licenţa în matematică cu aceeaşi medie 10, iar proiectul lui de diplomă a fost chiar această superbă navă spaţială albastră cu care vor călători în această misiune. De-a lungul anilor, a participat la numeroase concursuri, cu precădere matematice, dar nu numai, naţionale şi internaţionale, câştigând de fiecare dată numeroase premii, diplome, distincţii... Este, de asemenea, astronom şef, iar de când şi-a început activitatea, tot în Institutul nostru, nu a putut să-şi exercite profesia de matematician, în care este specializat, pentru că, de trei ani a lucrat necontenit, până săptămâna trecută, la construcţia acestui vehicul spaţial, „Pacifis”, împreună cu alţi doi colegi, acum şi ei membri în echipaj, ceea ce mi se pare absolut firesc. Deci, cam atât ar fi de spus despre el; deşi s-ar mai putea adăuga că este un băiat frumos, dar acest amănunt nu interesează. Cred că merită să fie comandantul misiunii. Sper că şi dumneavoastră, ceilalţi, sunteţi de aceeaşi părere cu mine, dar mai ales colegii lui... E foarte important ca ei să-l accepte.
Traian Simionescu îl caracterizase pe Lucian cu multă mândrie şi admiraţie; îl lăudase chiar, dar nu se putuse abţine. Nu amintise nimic de faptul că îl considera favoritul său, deşi era conştient că se putea afla cu uşurinţă. Privi o clipă spre preferatul său; cele şase mici bulinuţe aurii sclipeau pe reverul hainei sale, în lumina soarelui. Chiar directorul i le ataşase în acel loc. Lucian era comandantul misiunii... Directorul zâmbi mulţumit, totuşi cu oarecare amărăciune. Ar fi dorit să strige în gura mare: „Iată-l! Acest băiat este, de fapt, fiul meu şi sunt tare mândru de el!” Dar nu putea proceda astfel. Privi cu jind spre blondul Enka Iulian; oare acesta îşi dădea seama cât de norocos putea fi?! Alungă însă rapid aceste gânduri din minte, pentru că primise un alt plic; era directorul Institutului şi se afla în faţa camerelor de luat vederi. Nu se putea face de râs, ori da în spectacol în direct, la mai multe posturi de televiziune, care ar fi avut astfel ce comenta. Se adună repede şi-şi dobândi rapid cumpătul. Privi spre al doilea plic primit de la Eugen Manea şi zise:
- Am primit încă un plic, sosit direct de la Comisia pentru Zboruri Spaţiale a Institutului nostru. Plicul este desigur, sigilat, iar pe el scrie „Şeful securităţii misiunii”. Să vedem al cui nume se află în interior, deci cine va deveni posesorul a cinci bulinuţe aurii, spuse directorul şi desfăcu sigiliul, apoi plicul; scoase hârtiuţa din interior şi o citi: Mihai Ristea.
Directorul se opri, aşteptând ca tânărul să se apropie, dar băiatul nu schiţase nici un gest; nici gând să pornească spre director... Probabil nici nu-şi dăduse seama că era vorba despre el.
- Şeful securităţii misiunii, Mihai Ristea, repetă directorul, fără nici un rezultat.
- Mihai, pe tine te cheamă, îl atenţionă calm Lucian din apropiere, şoptit.
- Cum?! tresări uimit băiatul. Pe mine?! Adică... Eu?!
- Mihai Ristea, minorul... auzi băiatul de abia în acel moment glasul directorului şi porni timid spre dânsul.
Lui Mihai nu-i convenea ultimul cuvânt, „minorul”, însă dacă s-ar fi grăbit puţin, nu l-ar mai fi auzit. Când ajunse însă în dreptul directorului, îi dispăru brusc orice neplăcere provocată de acel cuvânt.
Directorul îi „decora” uniforma albastră cu toate accesoriile necesare, terminând cu bulinele mici, gălbui, în număr de cinci. Incredibil – Mihai era şeful securităţii; nu s-ar fi aşteptat la una ca asta. Nici directorul nu cunoştea dinainte acest amănunt, deşi l-ar fi putut afla, dar dânsul se interesase doar de favoritul său şi atât; îi fusese de ajuns să afle mai din timp că Luci era comandantul. Acum se mirase şi dânsul de funcţia acordată tânărului Mihai, dar ţinând cont de ceea ce aflase despre informatician, găsea corectă decizia Comisiei. Lui Mihai, această ceremonie îi aduse aminte de numeroasele momente de glorie sportivă, când, după ce auzea „Şi... pe locul întâi, campion mondial, medalia de aur, din România... Mihai Ristea!”, urca pe prima treaptă a podiumului, unde-şi primea medalia, felicitările de rigoare, diploma şi ovaţiile publicului, apoi răsuna imnul de stat al României. Acum nu mai era chiar primul, ci al doilea în echipaj, după comandantul misiunii, dar ce conta acest amănunt? Nici n-avea pretenţia să fie comandantul; ba nici măcar nu se aşteptase să fie numit în vreo funcţie de conducere, de mare responsabilitate. Iată-se însă al doilea în echipaj! Nici n-ar fi îndrăznit să-şi imagineze aşa ceva! Chiar şi doar membru al echipajului i se părea mai mult decât suficient, un vis împlinit pentru el. Iar imnul care se va auzi în final va fi, oricum, tot al României. După ce prinse cele cinci bulinuţe aurii la locul lor, directorul spuse:
- Felicitări, tinere!
- Mulţumesc, domnule, răspunse, tare emoţionat, tânărul cu ochii albaştri.
- Eşti deci şeful securităţii; sper că ştii ce presupune acest lucru, zise directorul.
- Nu întocmai, dar îmi cam dau seama, rosti tânărul.
- Vei primi explicaţiile cuvenite la momentul oportun. Şi se pare că-ţi vei serba majoratul la bordul navei albastre, împreună cu noii tăi colegi. Ce crezi despre asta?
- Cred că va fi cea mai frumoasă aniversare; nu mi-aş putea dori mai mult de atât... spuse Mihai, încă emoţionat, apoi urmară strângerile de mâini; cu directorul, profesorul Manea, alte persoane oficiale, nu doar din Institut.
După care Mihai reveni la locul său. Părinţii lui îl priviră cu mândrie; băiatul lor, de nici 18 ani, era nu doar un simplu membru al echipajului, deşi chiar şi atât ar fi fost de ajuns. Era o performanţă la care nu putea ajunge oricine. Judecând după numărul bulinuţelor ataşate uniformei, cinci, era al doilea în echipaj, după comandant, pe care soţii Ristea îl cunoscuseră seara trecută; numirea lui Lucian în funcţia de conducere nu li se părea deloc o greşeală, le plăcuse băiatul... În acel moment, directorul oferea publicului spectator şi telespectator informaţii despre băiatul proaspăt numit în funcţia de şef al securităţii misiunii:
- Să vă spun câte ceva şi despre şeful securităţii misiunii. Se numeşte Mihai Ristea şi va împlini 18 ani luna viitoare, pe 30 iulie, deci, la data plecării în misiune va fi încă minor, dar acest lucru nu constituie o problemă, de moment ce părinţii lui au fost de acord cu toate condiţiile prevăzute de lege şi au semnat în această dimineaţă, în prezenţa mea şi a altor doi martori, toate actele necesare pentru ca fiul lor să poată participa la misiune. Este, de fapt, va fi informatician, după ce-şi va lua licenţa, pe 15 iunie a.c., pentru că deocamdată încă este elev, studiază la Institutul nostru. A fost sportiv de performanţă, opt ani la rând obţinând diferite premii şi medalii la lupte. A fost campion naţional, european, olimpic şi mondial la arte marţiale, la juniori. Anul acesta, în toamnă, ar fi trebuit să treacă la seniorat, dar s-a retras din activitatea competiţională, din motive numai de el ştiute, pe care sper că nu le va regreta niciodată. Presupun că ar fi posibil ca această experienţă sportivă să fi contribuit la numirea lui în funcţia de şeful securităţii misiunii; probabil Comisia a ţinut cont de acest amănunt, deşi nu ştiu sigur. Cam atât despre tânărul Mihai... Să trecem acum la un alt plic în care vom găsi un alt nume. Este vorba despre consilierul misiunii, după cum scrie pe plic, spuse directorul şi desfăcu cu grijă plicul, apoi citi: Deci, consilierul misiunii este... Domnişoara psiholog Laura Stancu.
Zâmbind discret la auzul numelui său, Lia porni spre director, pentru a-şi primi accesoriile uniformei şi cele patru bulinuţe gălbui care-i reveneau ei. Lucian o urmări cu privirea, plin de admiraţie. În curând, uniforma Liei fu împodobită aidoma celor purtate de colegii ei din conducerea echipajului, cu câteva mici diferenţe, printre care, evident, iniţialele numelui şi numărul bulinuţelor gălbui; la ea, doar patru. Ce importanţă avea însă oare acest amănunt minor? Cine lua seama la numărul bulinuţelor şi la semnificaţia lor? Făcea parte din echipaj, iar asta era cel mai important! Acum însă, totul devenise deja mult mai serios, oficial...
- Felicitări, domnişoară, auzi ea glasul directorului, după ce tot dânsul îi prinsese şi a patra bulinuţă de reverul hainei uniformei.
- Mulţumesc, domnule, rosti ea surâzătoare, roşind uşor şi dădu mâna cu persoanele din conducerea Institutului, începând cu directorul.
Lucian îi urmărea atent fiecare mişcare, fiecare gest. „Cât de frumoasă poate fi...” nu reuşi el să-şi reţină acest gând. După ce ea trecu la loc, toţi putură auzi explicaţiile directorului despre ea:
- Aceasta a fost consilierul misiunii, domnişoara psiholog Laura Stancu. I se spune de obicei Lia, deşi nicăieri nu scrie că s-ar numi şi astfel. Are 20 de ani şi este licenţiată în psihologie, psihiatrie, fizică, filosofie şi mai multe limbi străine, dintre care unele nu mai sunt de mult în circulaţie; impresionant pentru o tânără domnişoară atât de frumoasă de numai 20 de ani... Am primit acum un alt plic, pe care scrie „Medicul echipajului”...
Stela tresări; nu putea fi decât ea. Şi într-adevăr, după deschiderea plicului, îşi auzi numele, rostit de director:
- Domnişoara doctor Stela-Anca Stejăran...
Tânăra doctoriţă se apropie de director. Era emoţionată, dar nici nu se putea altfel. Directorul, sobru, solemn, îi „împodobi” uniforma; numărul bulinuţelor aurii care reveneau medicului echipajului era tot patru. Deci, patru astfel de bulinuţe străluciră în curând pe reverul hainei doctoriţei, în razele necruţătoare ale soarelui, care nu părea dispus să apună, de parcă dorea să asiste la eveniment. Evident, Stela primi şi ea felicitările de rigoare din partea directorului, cu care dădu mai apoi mâna, după care şi cu ceilalţi. Când reveni la locul ei, auzi explicaţiile pe care tot directorul le oferea, despre ea:
- Medicul echipajului se numeşte deci Stela-Anca Stejăran; este o tânără care n-a împlinit încă 23 de ani. Evident, este doctor, iar viaţa şi sănătatea colegilor ei vor depinde de ea din momentul plecării în misiune; sperăm cu toţii că se va descurca şi nu va întâmpina greutăţi. Desigur, ar fi de preferat ca nici unul dintre aceşti minunaţi tineri să nu se îmbolnăvească, să-i dea domnişoarei de lucru, dar dacă se va întâmpla, suntem convinşi că vor fi bine îngrijiţi şi chiar vindecaţi. Se mai poate adăuga faptul că domnişoara a obţinut dreptul de a participa la această misiune şi de a face parte din echipaj în urma rezultatului obţinut la concursul susţinut zilele trecute în scopul reîntregirii echipajului; iniţial, sigur erau doar trei membri de bază ai echipajului, cei ce au construit această navă albastră. Printre ei se numără şi comandantul misiunii, Lucian Enka... Am aflat deci până acum comandantul misiunii, şeful securităţii, consilierul şi medicul echipajului; au mai rămas trei. Aceştia trei vor fi cercetători ştiinţifici şi vor intra în posesia a trei bulinuţe aurii, ceea ce nu înseamnă că rolul lor în misiune ar fi mai puţin important decât al celorlalţi. Iată şi primul plic pe care scrie „cercetător ştiinţific”, spuse directorul şi desigilă plicul primit tot de la Eugen Manea, apoi citi: Specialist în geografie, Nistor Harris...
Zâmbind, lunganul porni spre director. Brusc, toate camerele de luat vederi ale reporterilor se îndreptară vizibil în sus, pentru a putea încadra chipul înaltului geograf. Nistor îşi ţinea promisiunea: Nu ronţăia dulciuri! Arăta bine, deşi, evident, doar cam prea înalt. Adela, adolescenta bălaie, îl privi bucuroasă, cu mândrie. Zise:
- Vezi, tati?! E rândul lui...
- Da, scumpo, văd, aprobă îngândurat domnul Gigi Cristescu.
În curând, Nistor ajunse în faţa directorului, iar acesta se pregăti să ataşeze uniformei geografului accesoriile necesare, dar se opri.
- Ştii ce; cred că ar trebui să te apleci, altfel nu voi reuşi să-ţi prind niciodată însemnele echipajului de uniformă, ca să nu mai amintim de cele trei bulinuţe; cum să ajung la reverul hainei tale? spuse directorul.
Neavând încotro, geograful se aplecă, iar în curând, ceea ce până în acel moment păruse a fi un bizar costum albastru începu să semene a uniformă, ba încă una de astronaut; cele trei bulinuţe gălbui definitivară uniforma lunganului. Prin urmare, acesta se îndreptă, iar după ce primi felicitările, strânse mâna directorului, apoi ale celorlalţi... Mândru şi înalt, reveni la locul său.
- Nistor Harris, geograf, în vârstă de 22 de ani, unul dintre membrii de bază ai echipajului, a participat la construcţia navei „Pacifis”. După cum se observă, e foarte înalt, are 2,18 m şi în general, îi plac tare mult dulciurile, dar l-am rugat să se abţină de la ele măcar pe perioada ceremoniei televizate de oficializare a misiunii. Mi-a promis că va fi cuminte şi se vede că s-a ţinut de cuvânt. Încă o dată, felicitări, Nistor... Următorul cercetător ştiinţific este... Să vedem... Specialist în ingineria genetică, Alexandru Ştefan.
Alex, mândru, porni şi el spre director pentru a-şi primi accesoriile care-i vor definitiva uniforma. Evident, tot trei bulinuţe mici va primi şi el, iar de prinderea lor de uniformă se va ocupa tot directorul Institutului. Nu după mult timp şi Alex arăta ca un membru al echipajului şi primi felicitările ce i se cuveneau. Urmară strângerile de mână, iar geneticianul reveni la locul său, alături de colegi, ascultând scurta prezentare pe care i-o făcea directorul:
- Alexandru Ştefan, după cum s-a înţeles, specialist în ingineria genetică, are numai 24 de ani şi va împlini 25 mai la toamnă, sau când aici, la noi, acasă, va fi toamnă; la ei, la bordul navei, nu va fi nici un anotimp. Este al treilea membru de bază al echipajului, deci, implicit, se înţelege, unul dintre constructorii vehiculului spaţial de pe acest rachetodrom. Deşi încă foarte tânăr, este totuşi, la vârsta lui, decanul de vârstă al echipajului. Sper să nu-l deranjeze decizia Comisiei de a nu-l fi numit într-o funcţie de conducere; n-ar avea motive să fie nemulţumit... Iar acum, iată şi ultimul plic, cu ultimul cercetător ştiinţific; normal, acea micuţă şi tare simpatică domnişoară blondă. Deci, ultima, dar nu cea din urmă, specialist în biologie, domnişoara Mariana Stoica.
Blonda cea mărunţică se îndreptă timidă spre director; într-adevăr, ce conta că era ultima prezentată? Trecând pe lângă Nistor, se evidenţie diferenţa de înălţime dintre ea şi geograful cel lungan. După ce-şi primi şi ea accesoriile uniformei sale, cu cele trei bulinuţe aferente, toţi cei şapte deveniseră, oficial, membrii ai echipajului.
- Felicitări, domnişorică, îi spusese directorul.
- Mulţumesc, domnule, rosti ea şoptit, parcă temându-se că totul nu se petrecuse în realitate, ci poate doar undeva, în mintea ei, în subconştient.
Dar nu, aplauzele tuturor celor prezenţi în momentul în care ea revenise alături de colegii săi, îi întăriră convingerea că totul era cât se poate de real. În plus, mai era şi glasul directorului Institutului, care oferea explicaţii despre ea, deci dânsul vorbea despre ea:
- Mariana Stoica, biolog, 19 anişori va împlini în luna decembrie, spre sfârşitul anului, deci tot la bordul navei, alături de colegi, în drum spre planeta Proxima. Simpatica domnişorică blondă a obţinut dreptul de a participa la misiune în urma rezultatului la testările pe care le-a susţinut zilele trecute în acest scop. De remarcat faptul că subiectele, alcătuite integral de către ceilalţi trei băieţi, membrii de bază ai echipajului, au fost extrem de dificile. Despre domnişoara blondă se mai poate spune că, fiind biolog, bineînţeles, îi plac tare mult plantele şi animalele, în general, toate, indiferent de specie, dimensiuni sau alte asemenea aspecte, pe care domnişoara nu le consideră demne de luat în seamă. Şi cam aceştia sunt cei şapte tineri, membrii ai echipajului în această misiune, iar din acest moment totul este oficial. Ceremonia aceasta, fiind transmisă concomitent, prin satelit, de mai multe posturi de televiziune, cred că este urmărită de foarte mulţi telespectatori, cărora le mulţumim pe această cale pentru atenţia pe care ne-o acordă. Iar acum, stimaţi reporteri, dacă aveţi întrebări să le puneţi celor şapte tineri, puteţi face acest lucru.
Odată cu prinderea celor trei bulinuţe aurii de reverul hainei blondinei, oficializarea televizată a misiunii se putea considera încheiată. Totuşi, mai urma partea cu interviurile, la care reporterii sosiţi pe rachetodrom nu păreau dispuşi să renunţe...