Capitolul 29.


Rena rămase mult timp afară, în perimetrul de siguranţă, privind spre dinozaurii erbivori care încă se ospătau din ferigile înalte din jurul navei, dar şi spre Tyranna, care tot stătea la marginea pădurii, aşteptând. „Oare ce?” părea a se întreba Rena în gând. Tyranna nu trecea la acţiune, la atac, deşi în apropierea ei mişunau nestingherite multe erbivore. Văzând-o cum stătea nepăsătoare acolo, la marginea pădurii, Rena fu înclinată să creadă că Tyrannosaurus Rex nu era un animal de pradă, fioros, deşi aşa părea, a fi făcut pentru a ucide, ci mai degrabă un necrofag, căci parcă asta aştepta Tyranna, ca unul dintre erbivori să crape de atâta mâncat, pentru ca ea să aibă, la rândul ei, hrană.
Rena se simţi dezamăgită de această presupunere, deşi, evident, nu ar fi dorit s-o vadă pe Tyranna în acţiune, mai ales dacă-i punea viaţa lui Chance în pericol. Dar nici un Ty Rex necrofag nu arăta deloc interesant, nici în gând; să nu mai vorbim de realitate!
Rena n-ar fi dorit s-o vadă pe Tyranna într-o asemenea postură jenantă. Îşi potrivi binoclul la ochi şi o privi. Fioroasă, într-adevăr! Un trup solid, bine făcut, picioare groase, ca nişte stâlpi, coada mobilă, flexibilă, puternică, capul mare, dinţi ascuţiţi şi lungi, tăioşi; doar membrele superioare, mici, mai puţin dezvoltate, nu păreau a se încadra în tipar, deşi erau înzestrate cu câte două gheare ascuţite... Ce să mai; o adevărată maşinărie de ucis vie! Dacă ar fi fost un animal necrofag, atunci tot arsenalul de care dispunea nu-şi avea rostul. La ce bun ar fi înzestrat-o natura cu toate acelea, dacă nu şi le folosea în scopul în care erau destinate?
Şi totuşi, faptul că ar putea fi un animal necrofag era întărit şi de comportamentul erbivorelor, care „defilau” fără teamă prin apropierea Tyrannei, fără a intra deloc în panică, de parcă se simţeau în siguranţă, nu în pericol de a deveni vânat, pradă; nu li se manifesta deloc instinctul de supravieţuire, presupus, foarte dezvoltat la aceste creaturi. Rena era nedumerită, neînţelegând nimic din comportamentul Tyrannei sau al erbivorelor din apropierea ei...
Rămas singur în navă, pe puntea principală, mohorât, Als se reaşeză la masa de lucru, cu intenţia de a-şi relua complicatele calcule, deşi n-avea nici un chef. Se gândea însă ca măcar în cazul acestor calcule să lucreze eficient, să nu dea greş şi aici, să n-o dezamăgească din nou pe Rena. Nu mai avea mult până la obţinerea rezultatului final. În minte îi răsunau cuvintele colegei sale, destul de jignitoare, usturătoare chiar, „laş iresponsabil, fricos şi inutil...”. Oare chiar aşa era el? Desigur, afară erau dinozaurii, cele mai mari creaturi care au existat vreodată pe Terra, deci acest amănunt îi justifica totuşi, cât de cât, comportamentul. Dar dacă dorea ca într-adevăr să scape de aici, să plece, trebuia să-şi revizuie acest comportament, să dea dovadă de curaj, să ajute cu ceva, nu să încurce mereu.
Desigur, îşi dădea seama că Rena nu rostea acele cuvinte la adresa lui cu răutate, cu ură, dar acest lucru nu avea darul de a-l linişti. Nu putea continua astfel! Hotărât lucru! Era cazul să ia măsuri drastice, de urgenţă! Remarcă faptul că Rena întârzia afară, nu reintra în navă, deşi începea să se însereze. Nu ieşi însă după ea; nu dorea să dea ochii cu ea, nici să-şi ceară scuze sau altceva asemănător. Totuşi, îngrijorat, verifică dacă era sau nu în perimetrul de siguranţă. Zărind-o acolo, se linişti.
Îl rugă pe Syrinx să-i pregătească sărăcăcioasa cină din acea seară, pe care o servi singur, apoi se retrase în cabina lui, abandonând calculele, care progresau în mod surprinzător; nu mai avea deloc mult de lucru la ele. Oricum, măcar de modul în care avansa cu acele calcule era destul de mulţumit; totul arăta promiţător, cel puţin pe foi. Era din ce în ce mai sigur că va reuşi ceea ce Rena îi propusese, măcar teoretic, pe hârtie. Partea practică era probabil mai dificilă, dar nu imposibilă! Oricum, pentru a trece vreodată la partea practică, era conştient că aveau nevoie de refacerea stocurilor, în curs de epuizare, deci tot erau nevoiţi să iasă afară, printre dinozauri, să se descurce cumva, deşi Rena venise şi cu inedita propunere de a tranchiliza creaturile acelea, de a nu le ucide...
Dificil! Foarte; dar oare imposibil? Probabil că nu! Dacă reuşiseră ei să scape de „black hole”, de ce n-ar reuşi şi-n cazul dinozaurilor acelaşi lucru, să scape de ei? Totuşi, „golul negru” părea mult mai monstruos şi mai periculos decât toţi dinozaurii din Cretacic, adunaţi laolaltă, deci...
Observând faptul că în navă se stinseseră luminile, Rena reveni la bord. Cum sosi pe puntea principală, luminile se reaprinseră, cel puţin în acel loc, restul navei rămânând cufundat în întuneric. Rena înţelese că Als se retrăsese în cabina lui, să se odihnească, iar Syrinx îi spuse că acesta servise deja cina, singur, aşa că procedă şi ea la fel, adică servi singură cina, pe care tot robotul i-o pregăti rapid; desigur, nu putea fi o cină îmbelşugată...
Rena parcă regreta modul dur în care îl tratase pe colegul ei, dar nu se putea descurca singură, doar cu Syrinx, avea nevoie şi de ajutorul lui; dorea ca şi el să înţeleagă odată acest lucru, să se dezmeticească. Şi ce credea el? Că ei nu-i era deloc frică? De nimic? Doar din cauză că avea ceva habar de paleontologie, nu era deloc mai curajoasă; dimpotrivă... Tocmai pentru că ştia câte ceva despre comportamentul dinozaurilor, putea fi mai temătoare.
După ce servi cina, se retrase în cabina ei, gândindu-se ca ziua următoare s-o ia de la capăt, cu sau fără Als.
„Hope”, vegheată de Syrinx, se cufundă din nou în întuneric, în timp ce în cabinele celor doi încă răsunau în surdină acordurile unor melodii lente, odihnitoare...