*38. Angajamente.

Era deja vineri, 08 iunie, ziua dina-intea sfârşitului de săptămână. Cei şapte tineri erau colegi de la înce-putul săptămânii; se cunoşteau ceva mai bine şi păreau a se acomoda unii cu alţii.
În acea dimineaţă ajunseră la Institut înainte de ora 08.00, fiind însoţiţi de acasă de body-guarzi, doar până la intrarea în Institut. Dacă afară nu avea probleme, odată ajuns în interiorul Institutului, Lucian nu putea evita întâlnirea cu fetele, care nu-i dădeau pace. Îi reproşau că tot nu trecuse pe la discotecă. Avusese oare timp de aşa ceva? Nu prea! Şi chiar de ar fi avut, tot n-ar fi trecut pe acolo. Noro-cul lui că-n acea dimineaţă, nu Lia îl văzu înconjurat de domnişoare, ci simpatica blondă Maria; intră împreună cu ea în interiorul navei albastre. Între timp, dat fiind că mama ei, doamna Eleonora Stoica – medic veterinar, aflase rezultatele analizelor făcute lui Nero, blondi-na aduse şi-i înmână colegului ei noua reţetă necesară dulăului şi noile recomandări făcute de doamna Stoica. Lucian le aşeză cu grijă în buzunar, spunând că-i va lua câinelui tot ce-i era necesar; el avea mare grijă de Nero, nu-l neglija niciodată.
Când el şi Maria ajunseră în navă, pe puntea principală se mai afla doar Alex; se părea că acesta sosise foarte devreme; se grăbise să ajungă la Institut primul. Motivul lui?! O tipă body-guard, poreclită „Ucigaşa”, care-l însoţise şi-n această dimineaţă. Lucian se apropie de colegul său, Maria rămânând mai în faţă, în aşteptarea celorlalţi, mai ales a celor două colege, cu care deja se înţelegea foarte bine, blonda având o fire prietenoasă. Cei doi porniră o discuţie în şoaptă:
- Luci, n-ai vorbit cu dom’ director? îl întrebă Alex.
- Ba da, bătrâne; cum să nu? N-am uitat. Am vorbit cu dânsul, ce-i drept, ceva mai târziu, aseară, de acasă, la telefon. De ce? N-a rezolvat nimic?
- Nu ştiu; eu n-am observat nici o schimbare.
- Cum aşa? Cu cine ai venit în dimineaţa asta?
- Cu aceiaşi indivizi de ieri, deci şi cu „Ucigaşa”. De ce crezi că am venit aşa de devreme? N-am vrut să fiu văzut de colegii noştri cu tipa aia.
- Dacă vrei, mergem împreună la dom’ director, să vorbim cu dânsul; poate ne va lămuri.
- Puţin mai târziu, nu chiar acum; să nu-l deranjăm aşa devre-me, decise Alex.
- Cum vrei tu, aprobă Lucian. Deşi te asigur că dânsul n-ar considera că l-am fi deranjat.
- Lasă; mai bine să nu fim aşa de insistenţi. Totuşi, mai târziu mergem, să ştii.
- Bine, surâse Lucian, deşi nu din pricina „Ucigaşei” lui Alex.
În curând apărură şi ceilalţi tineri din echipaj; rămaseră însă, toţi, în aşteptarea domnului Eugen Manea, ca dânsul să le ofere indi-caţii asupra activităţii acelei zile.
- Luci... se auzi tânărul comandant strigat, dar nu ştia de cine; nu recunoscu imediat vocea celui ce-l strigase.
Nedumerit, îşi întoarse privirea în direcţia din care auzise gla-sul şi îl zări pe tânărul informatician; într-adevăr, acesta îl strigase.
- Ce-i, Mihai? îl întrebă pe tânărul său coleg.
- Azi e vineri, spuse acesta.
- Da. Şi?! nu pricepu Lucian sensul celor câteva cuvinte.
- Săptămâna viitoare, tot vineri, va fi deja 15 iunie şi am exa-menul de licenţă; rezultatul final o să-l aflu luni, cealaltă săptămână, pe 18 iunie. Şi de fapt, săptămâna asta care vine o să am câte o probă în fiecare zi, începând de luni.
- Şi care-i problema? Doar n-o să-mi spui că ţi-ar fi frică...
- Nu chiar, deşi am totuşi unele emoţii... destul de mari.
- Hai, măi, fii serios! Examenul ăsta o să fie mult mai uşor decât cel pe care l-ai susţinut pentru a deveni membru al echipajului nostru; şi iată acum: Eşti şeful securităţii misiunii! Deci n-are de ce să-ţi fie teamă. Nu se poate să nu promovezi şi acum. La noi în echi-paj ai intrat cu notă maximă.
- Aşa-i, dar... Chiar crezi că erau dificile subiectele alea?! Adi-că, ale mele au fost întocmite de geograful cel înalt...
- Nis, îl completă Lucian.
- Întocmai, îl aprobă tânărul.
- Şi ce crezi, că el ar fi fost mai indulgent?! O părea el cam aiu-rit, nărod şi tăntălău, dar... Nu-i chiar aşa, spuse Lucian, privind spre lungan, preocupat în acel moment cu guma de mestecat, din care se străduia să facă baloane cât mai mari, care apoi se spărgeau zgomo-tos, lipindu-i-se de faţă; se corectă: Adică, nu întotdeauna...
- Şi totuşi... începu timid Mihai o idee pe care n-o continuă.
- Spune! îl încurajă Lucian.
- Mă gândeam că, dacă vrei, ai putea să... Să te uiţi puţin peste proiectul meu de diplomă; să-ţi dai părerea.
- Eu?! se strâmbă Lucian. Stai puţin! Proiectul tău de diplo-mă... E vorba despre roboţii aceia, pe care-i vom lua în misiune?
- Exact. Le-am introdus deja în memorie date despre echipaj, despre navă, despre misiune, despre rolul lor...
- Păi, eu nu prea mă pricep la aşa ceva, nu cred că te-ar ajuta părerea mea.
- Vreau doar să-mi spui dacă, în general, ţi se pare bine întoc-mit proiectul, bine realizat, nimic mai mult. Deci doar părerea ta.
- Asta ar mai merge, păru de acord Lucian. Se poate.
- În plus, luni am proba la mate’ şi mă gândeam că, dacă vrei, m-ai putea ajuta niţeluş. Nu că n-aş şti eu deloc mate’, dar tu ştii mult mai bine, eşti as.
- Ah... surâse Lucian. Aici deja ai intrat în domeniul meu forte. Bine. Vino mâine de dimineaţă pe la mine, să vedem ce putem face, inclusiv cu proiectul tău de diplomă; se uită blondul peste el, se pricepe mai mult la informatică.
- Blondul?! se miră Mihai. Cine-i blondul?
- Tatăl meu, replică foarte firesc Lucian.
- Ah… se dumiri informaticianul. Şi de ce-i spui aşa?
- Simplu; pentru că e blond. Deci, te aştept de dimineaţă; o să-ţi las adresa mea. Sper că vei şti să ajungi.
- O să mă descurc eu, spuse Mihai.
- Şi dacă va mai fi nevoie, duminică o să vin eu la tine.
- Mulţumesc. M-ai salvat, zâmbi Mihai.
- Nici chiar aşa, se împotrivi Lucian.
Nu după mult timp, apăru şi domnul Eugen Manea. Voioşi, elevii săi îl salutară.
- Dom’ profesor, iar aţi întârziat, îi „reproşă” Nis, privindu-şi ceasul; arăta 08.30.
- Ştiu, răspunse dânsul.
- Aţi avut cumva probleme cu reporterii? Vă trebuie cumva câţiva body-guarzi? Vă împrumutăm noi cu plăcere, rosti Alex, cu gândul la „Ucigaşa”, aceasta părându-i-se o metodă eficientă de a scăpa de ea.
- Nu, n-am avut nici un fel de probleme, cu nimeni; doar cu domnul director... Adică, de fapt, cu Traian; să nu cumva să mă spuneţi că i-am zis altfel! Iar cu el am avut doar de pus la punct unele amănunte, legate, în principal, de misiunea voastrǎ, deci n-am nevoie de body-guarzi; tot vouă vă sunt mai de folos.
- Noi ne-am lipsi cu drag de ei, zise tot Alex.
- O să vă lipsiţi; după 27 iunie, rosti profesorul.
- Mai e mult până atunci, protestă lunganul. Da’ nu contează... Astăzi ce trebuie să facem; care e programul?
- Păi, să vedem... Încă n-am stabilit nimic concret pentru voi. De fapt, ia spuneţi ce-aţi făcut ieri, după plecarea mea?
- Bairam, dom’ profesor; ce altceva?! zise lunganul amuzat.
- Măi, fii serios! îl sfătui Eugen Manea.
- Bine... De fapt, am vizitat o mică parte din navă, dom’ profe-sor. Şi le-am mai explicat câte ceva noilor noştri colegi, recunoscu Nis.
- Aşa mai merge. Foarte bine, aprecie instructorul-şef. Presu-pun că n-aţi terminat cu întreaga navă.
- Nu, dom’ profesor, n-am fi avut când, recunoscu Lucian.
- Atunci cred că vă puteţi continua această activitate, presupuse instructorul, adăugând: Şi pentru asta, chiar n-aveţi nevoie de mine, deci vă pot lăsa din nou singuri, vă descurcaţi voi. Dacă reuşesc, am să trec pe aici mai pe seară, dacă nu, ne vedem tocmai luni de dimi-neaţă, la 8.00.
- Dom’ profesor, prea ne lăsaţi de capul nostru, remarcă Nistor.
- Asta-i şi ideea; trebuie să vă obişnuiţi împreună, pentru că după 27 iunie chiar veţi rămâne singuri, zise Eugen Manea şi plecă.
Rămaşi din nou singuri, doar cei şapte tineri, îşi continuară, într-adevăr, activitatea începută ziua trecută, aceea de a vizita nava albastră. Iar cum „Pacifis” nu era deloc micuţă, nu reuşiră nici până în seara acelei zile s-o vadă pe toată, dar după 27 iunie aveau destul timp s-o tot vadă, s-o tot cunoască, deci considerară că totuşi, ceea ce văzuseră era suficient. Oricum, vizitaseră locurile mai importante, care chiar trebuiau cunoscute de toţi membrii echipajului, nu doar de cei trei tineri care o construiseră; bineînţeles, pentru ei, „Pacifis” nu avea secrete. Parcă nici pentru tânărul informatician nu avea atât de multe, acesta reuşind să le afle din informaţiile de pe computer, pe care le studiase cu atenţie.
După-amiaza luaseră o scurtă pauză, în cursul căreia Lucian şi Alex părăsiseră bordul navei albastre, pentru o mică vizită la dom’ director; nu-l găsiseră însă în biroul dânsului. Ce puteau face? Direc-torul era foarte ocupat, nu stătea tot timpul doar în birou. Sunându-l pe celular, aflară că, de fapt, plecase din Institut, prin oraş; în ultimul timp, ieşea cam des, aproape zilnic, deşi de obicei dânsul stătea mai mult prin Institut. De când cu misiunea spre Proxima a navei „Paci-fis” avea mai multe drumuri de făcut, în general, pentru a semna di-verse contracte cu unele firme, în folosul misiunii...
Directorul nu uitase de problema body-guarzilor lui Alex şi dat fiind că preferatul său îl rugase să ia unele măsuri, chiar vorbise cu cei de la firmă şi-l asigură pe genetician că de abia de luni dimineaţa se va trece la schimbarea domnişoarei Petra Neţoiu cu un coleg de-al ei; directorul nu ştia cu care, dar nici nu conta acest amănunt. Princi-pal era faptul că totuşi, va fi schimbată, iar asta i se păru o veste mi-nunată lui Alex; era bucuros! Până luni se va descurca el cumva, va avea răbdare. Trebuia doar să se ferească de colegii săi în acea seară, să facă în aşa fel încât aceştia să nu-i afle secretul, ca să nu râdă de el; Lucian îl asigurase din nou că nu va spune nimic. Deci Alex putea fi liniştit, iar în seara aceea putea pleca însoţit de „Ucigaşă”... De luni va scăpa de ea...
Domnul Eugen Manea nu-şi mai căută elevii în acea zi; îi lăsa-se „de capul lor”, fiind convins că nu procedează greşit. Avea încre-dere în ei, îi ştia pe toţi de treabă.
Se pregăteau deci de plecare, fiind deja seară. Alex avu grijă să nu iasă din Institut în acelaşi timp cu vreunul dintre colegii săi. Cât despre Lucian, evident, o reţinu la bord pe colega lui, Lia. După cum se înţeleseseră seara trecută, urma s-o conducă din nou acasă, cu aceeaşi maşină albastră a directorului, fără cei patru body-guarzi.
- Deci ai rezolvat pentru azi, în legătură cu body-guarzii? se in-teresă Lia.
- Nu prea; n-am avut când, dar putem rezolva acum treaba asta, doar dacă mai eşti dispusă să mergem împreună.
- Ţi-am spus o dată că da; de câte ori vrei să-ţi repet?
- Ori de câte ori vrei; mie-mi place să te aud, zise el, surâzând seducător, spre necazul Liei; o necăjea...
Porniră spre clădirea principală a Institutului, întâlnindu-se cu directorul la intrare; acesta tocmai sosea din oraş, de abia la acea oră. Lipsise întreaga zi din Institut, lucru mai neobişnuit în cazul dânsu-lui. Părea foarte obosit, dar pentru preferatul său... Se opri în dreptul celor doi.
- Ce-i, Luci? Pe mine mă căutaţi cumva? privi directorul spre ei.
- Da, dom’ director. Doream să vă rugăm să...
- Nu-mi spune că-i iarăşi ceva legat de body-guarzi! îl întrerup-se directorul bănuitor.
- Ba da, întocmai; am vrea să plecăm şi astăzi liniştiţi, fără cei patru însoţitori, confirmă Lucian bănuiala directorului.
- Măi, ce tot aveţi cu oamenii aceia? Nu pricepeţi că prezenţa lor e în interesul vostru?
- Haideţi, dom’ director, vă rugăm; măcar în seara asta! Ştiţi, e week-end... insistă băiatul; cum era să-l refuze?!
- Bine, vă mai ajut şi de data asta, decise directorul. Am să dau din nou câteva telefoane, de la mine din birou, deşi tocmai am vorbit puţin mai înainte cu cei de la firmă, pentru Alex... În orice caz, voi mai staţi câtva timp prin Institut; ştiţi voi, maxim un sfert de oră, apoi puteţi pleca liniştiţi. Aveţi grijă însă; să nu vă faceţi un obicei din chestia asta! Ne-am înţeles?
- Vă mulţumim, dom’ director, îi zâmbi băiatul, recunoscător.
Directorul porni îngândurat spre biroul său. Din nou intervenea pentru favoritul său; dar cum să nu-l ajute, măcar pentru a zări expre-sia de mulţumire ce-i lumina chipul tânărului, ştiindu-se sprijinit de cel mai influent om din Institut...
Că dânsul era chiar tatăl său, băiatul habar n-avea şi nici nu va afla acest amănunt atât de curând. De fapt, directorul i-ar fi putut spune adevărul oricând, dar pentru că amânase mereu momentul, din pricina Dianei, nedorind să-i provoace acesteia suferinţe, se temea acum de modul în care ar reacţiona băiatul la aflarea unei asemenea noutăţi. Poate că l-ar respinge brusc, iar directorul n-ar putea suporta nici măcar acest gând. Cel puţin, aşa-l avea totuşi aproape: era Lucian, elevul său favorit şi simţea că băiatul îl admiră, îl respectă; ar fi preferat să-l iubească, dar nu putea avea asemenea pretenţii. Pentru el, era totuşi, doar directorul Institutului, nimic mai mult...