*127. Cadoul salvator: Cooky-Leo.

Ziua următoare, vineri, 17 iunie 2092, Nis îşi căpătase prăjiturile promise de şefa; vrând-nevrând, şeful i le pregăti totuşi; şefa îl convinsese destul de uşor. Vara pe Proxima nu semăna deloc cu vara terestră. Nu era anotimpul foarte călduros, cu zile toride, fierbinţi, ci doar un anotimp plăcut, cu temperaturi suportabile, de fapt, cu temperatura ideală, mereu la fel ca în toate celelalte zile ale întregului an, fiind, ca de obicei, nici prea cald, nici prea frig. Nu se înregistrau fenomene meteorologice specifice verii, nimic din ceea ce pe Terra era atribuit în mod normal acestui anotimp. Zilele, identice, monotone, treceau una după alta în acelaşi mod, de parcă erau înscrise într-un tipar de care nu se puteau desprinde sub nici o formă. În acest mod trecuseră nouă-zece zile.
Era deja joi, 26 iunie 2092, o zi cu şedinţă la bordul navei albastre, care se desfăşură normal pe puntea principală, fără incidente sau neplăceri majore. Ziua următoare, vineri, 27 iunie 2092, era ziua lui Nick. În acest scop, Lucian îşi anunţase colegii să vină, pentru o nouă petrecere, specifică lor, tot în interiorul navei; în altă parte nu puteau da petreceri, pentru a nu deranja liniştea caracteristică localnicilor. Bineînţeles, printre invitaţi se număra şi domnul To Kuny, conducătorul Proximei, doar nu putea lipsi de la ziua fiului său. Oricum, chiar şi fără ziua lui Nick, tot de o petrecere ar fi avut parte, doar aniversau împlinirea a şapte ani de la plecarea de pe Terra. Aşa însă, aveau două evenimente de sărbătorit. Lucian, împreună cu cei doi roboţi, se ocupaseră temeinic de pregătirea evenimentului. De data aceasta, comandantul misiunii le atrase atenţia roboţilor să-l aibă în vedere pe dalmaţian, să nu-l scape iarăşi de sub control, pentru a nu se repeta ceea ce se petrecuse data trecută, de ziua Liei. Roboţii promiseră că vor fi mai cu băgare de seamă şi că nu vor lăsa căţelul să-şi facă din nou de cap pe puntea principală şi în general, prin navă.
Şi într-adevăr, când Lucian sosi dimineaţa următoare în navă, împreună cu logodnica lui, pe la ora 09.10, constată că roboţii avuseseră grijă de căţel, să nu mai facă cine ştie ce şotii, care să pericliteze în vreun fel petrecerea din această zi deosebită. Colegii lor începură să apară după ora 10.00, rând pe rând. În ceea ce-l privea pe sărbătoritul zilei, acesta nu se grăbise să ajungă la bordul navei; sosise de abia cu puţin înainte de ora 12.00, împreună cu blondina lui. Era încă trist, posomorât, deloc vesel, pregătit pentru o petrecere, ba chiar organizată pentru ziua lui. Privindu-l, te puteai gândi la orice altceva, numai nu la faptul că tocmai urma să-şi aniverseze ziua, pentru că numai a sărbătorit nu arăta. Până şi tatăl lui, domnul To Kuny, sosise mai devreme decât el; dânsul se afla deja pe puntea principală în momentul în care venise fiul său.
De cum sosise, Nick fu întâmpinat cu urările de rigoare, la auzul cărora, schiţă un zâmbet şters.
- Vă puteaţi grăbi şi voi puţin. Cum adică? E aproape 12.00! le reproşă Mihai celor doi că sosiseră cam târziu.
- Ştiu, Mihai, dar mai devreme n-am reuşit pe Nick să-l conving să vină; e tare încăpăţânat. Şi aşa, cu greu, de abia l-am urnit, justifică blondina întârzierea.
- Vai, cum aşa, să nu vrea să vină la o petrecere, ba chiar la propria lui petrecere?! E păcat, rosti dojenitor doamna doctor Stela. Dacă era vorba despre o nouă şedinţă, aş fi înţeles, dar aşa...
- Şi ce figură tristă... remarcă Mihai. Ce-i cu tine, Nick?! Ce-ai păţit?!
- Dacă nu ştiai, aici organizăm o petrecere, al cărei protagonist eşti chiar tu, deci, ai putea fi puţin mai vesel, îl sfătui Stela. Sau cel puţin te-ai putea strădui să pari ceva mai vesel.
- Ia lăsaţi-l în pace, îi luă Lucian partea, înţelegând perfect starea în care se afla Nick, pentru că el cunoştea motivul sărbătoritului de a fi trist. Dacă el e trist, hai să ne străduim noi să-l înveselim cumva, dacă putem. Ia, haideţi, stingeţi luminile, pregătiţi cadoul, iar voi doi, Robby, Felix, aduceţi tortul, le indică Lucian ce ar avea fiecare de făcut, pentru a-i ridica moralul sărbătoritului, pe care-l apucă uşor de braţ, zâmbindu-i indulgent. Deci, Nick, nu-i lua în seamă. Deşi, într-o foarte mare măsură, au totuşi dreptate; de ziua ta, ar trebui să fii mult mai vesel. Dar ne ocupăm imediat de acest aspect, al veseliei tale...
Lucian îl aduse pe Nick în mijlocul punţii principale, unde se opriră. Iar ceilalţi se ocupară de pregătirea „cadoului”, pe care-l luaseră din laboratorul din oraş, iar până în acel moment, îl feriseră din calea dalmaţianului, care ar fi putut simţi cu uşurinţă din ce anume consta „cadoul”.
Mai întâi însă, se stinseră luminile de pe puntea principală şi sosiră cei doi roboţi, cu tortul ce avea cele 26 de lumânări aprinse; 26, reprezentând vârsta pe care o împlinea Nick în acea zi. Flăcările celor 26 de lumânări pâlpâiau de zor, răspândind în jur o lumină neuniformă, ce se juca parcă pe feţele celor prezenţi în încăpere, care cântară într-un glas „Mulţi ani trăiască!” pentru sărbătoritul lor, Nick. Apreciind eforturile celorlalţi de a-l înveseli, chipul lui se destinse niţeluş, se însenină, mai ales când observă tortul, foarte aspectuos, fiind sigur că cel responsabil de realizarea acestuia nu putea fi altul decât Lucian. Suflă cele 26 de lumânări, în uralele celorlalţi, care se repeziră asupra lui, să-l felicite din nou, în fel şi chip. „Doresc doar ca Maria să mă iubească mereu, la fel de mult ca acum...” îşi puse Nick în gând dorinţa. Când şi ultima lumânare fu stinsă, puntea principală fu invadată de lumina electrică produsă de instalaţia de iluminat a navei albastre. Urmă întâia melodie a zilei, destinată exclusiv sărbătoritului, Nick; partenera lui era, evident, blonda; care alta?! Şi dansă alături de ea, chiar dacă nu devenise între timp un expert în domeniu, se descurca binişor, totuşi. Pentru el era suficient. Ceilalţi îi priviră doar, tăcuţi.
- Nick, să ştii că tot azi, odată cu aniversarea ta, noi sărbătorim şi împlinirea a exact şapte ani de la plecarea noastră de pe Terra, se simţi Lucian dator să-l înştiinţeze pe sărbătorit.
- Serios?! se miră Nick.
- Întocmai, confirmă blonda, cu nostalgie în glas. Era miecuri, 27 iunie 2085, deci, exact şapte ani. Vai, au trecut şapte ani...
- Mda... interveni Lucian la timp, înainte de a-şi vedea colegii cuprinşi de amintiri nostalgice. Iar acum, haideţi, cadoul! Sunt convins că Nick e nerăbdător să afle ce va primi de la noi. Pentru că, Nick, îţi vom oferi un singur cadou, din partea noastră, a tuturor, deci, nu de la fiecare, individual. Sper să-ţi placă, zâmbi Lucian, în timp ce lunganul sosi cu o cutie frumos ambalată, pe care i-o oferi sărbătoritului, Nick Kuny, fiul conducătorului planetei Proxima.
- Hai, Nick, desfă-o odată, îl îndemnă blonda, tare curioasă. De abia aştept să văd ce ţi-au pregătit nebunaticii ăştia, se referi ea la colegii ei.
- Nebunatici, noi?! repetă Mihai.
- Mulţam, Piticot, adăugă lunganul.
- Nisa, cel puţin în privinţa ta, remarca mea e absolut adevărată, afirmă blonda, însă în glumă. Tu chiar eşti nebunatic; sau, desigur, nebunatică, dragă...
Lunganul o măsură de sus cu privirea lui verzui-albăstruie, zâmbindu-i uşor, doar pricepuse că era o glumă. Între timp, Nick părea a fi ocupat cu despachetarea cadoului primit. De cum îl deschise, îşi înălţă spre el căpşorul o mogâldeaţă de căţeluş micuţ, tare drăgălaş. Luat prin surprindere, la început Nick tresări uşor, speriat, însă dându-şi repede seama despre ce era vorba, zâmbi încurcat, dispărându-i brusc orice urmă de supărare sau de tristeţe de pe chip. Deveni dintr-o dată vesel, bine dispus. Deci, în sfârşit, gata cu perioada de tristeţe! Era şi cazul să-i pună capăt; durase destul de mult. Lucian îl privi, mulţumit de rezultat. Cockerul auriu adusese din nou bucuria pe chipul lui Nick, ceea ce nu putea fi altfel decât bine. Comandantul se apropie zâmbitor de logodnica lui, o cuprinse tandru cu braţul şi-i şopti:
- Îţi place cum s-a rezolvat cazul fratelui tău?
- Bineînţeles, Luci, surâse Lia. Ce bine! Aşa-mi place de el! Vesel, nu trist...
- Dacă eşti mulţumită, mă bucur, pentru că şi eu vreau să te ştiu fericită, nu altfel, replică Lucian şi o sărută uşor, pe obraz, apoi se îndepărtă de ea.
To Kuny urmări discret scena de tandreţe dintre cei doi tineri şi zâmbi. Era fericit pentru fiica lui, Lia.
- Un căţeluş, exclamă Nick surprins, privind micuţa creatură, ce scâncea uşor. E pentru mine?! Adică, e al meu?! întrebă el, ca pentru a se convinge de acest lucru şi scoase căţelul din cutie, luându-l cu grijă în braţe.
- Al tău şi numai al tău, afirmă Mihai. Adică, de fapt, e oarecum şi al blondinei, se corectă campionul de îndată, sesizând privirea verde, indignată, a cumnăţelei sale.
- Vai, ce căţeluş superb, aprecie Nick, admirând cockerul.
- E un cocker auriu, preciză blonda, evident, pentru Nick.
- Indiferent ce ar fi, e absolut minunat, replică Nick, îngândurat.
- Vai, nesuferiţilor, mie nu mi-aţi spus nimic, le reproşă blonda colegilor ei.
- Doar pentru că nu doream să stricăm surpriza, blondino, justifică Lucian.
- Vrei să spui că n-aş fi fost în stare să păstrez secretul? păru blonda nemulţumită de justificarea lui.
- Nu chiar, blonduţo, se apără Lucian. Poate că ai fi reuşit să-l păstrezi, dar am preferat să-l ştim în siguranţă, pentru că, totuşi, dacă ai fi aflat, ai fi fost tentată să-i spui lui Nick.
- Recunosc că aş fi fost tentată, dar la nevoie m-aş fi abţinut.
- Hai, lasă mofturile, o sfătui Lia. Nu face pe nedreptăţita! Mai bine bucură-te pentru Nick! Aveţi acum un micuţ cocker, pe cinste... Ar trebui să-ţi convină şi ţie, nu doar lui.
- Păi, îmi convine, zâmbi blonda voioasă, privind căţeluşul, dar şi pe Nick, care nu mai era trist, ci din nou fericit, vesel.
Auzind scântece de căţeluş, dalmaţianul apăru de îndată, ca de nicăieri. Se apropie de Nick şi privi spre micul cocker, cu ochii lui, diferit coloraţi. Nick se aplecă, iar dalmaţianul mirosi cockerul; i se păru cunoscut, desigur. Maria mângâie blana pătată a dalmaţianului.
- Ce-i, Spotty? i se adresă blonda căţelului pătat. Îţi place noul tău coleg, cockerul meu şi al lui Nick? Sau nu, pentru că ai impresia că nu mai eşti tu preferatul nostru?! Te înşeli, micuţule! Pentru că de acum încolo, vă vom iubi pe amândoi, cu toţii, la fel de mult. În plus, tu te vei bucura în continuare de atenţia stăpânului tău şi a logodnicei sale, cât şi de bomboanele lunganului. Şi chiar, că veni vorba despre asta, Nis, să ştii că n-am să-ţi dau voie să-l înveţi şi pe cocker cu bomboanele tale, îl avertiză Maria pe lungan.
- Mersi că mi-ai spus, Piticot. Mie-mi convine, pentru că nici n-aveam de gând să-l învăţ. Mi-ajunge un concurent, n-am nevoie de alţi pretendenţi la dulciuri, replică lunganul.
- Ce nume îi puneţi?! se interesă Mihai, adresându-se în principal lui Nick, dar şi Mariei.
- Nu ştiu, nu mă pricep; am nevoie de ajutorul vostru. Deci, aştept sugestiile voastre, recunoscu Nick, privind spre toţi cei aflaţi pe puntea principală, încă ţinând în braţe micuţul cocker auriu, în vârstă de numai o lună.
- Rex, propuse Mihai.
- Rex nu-i un nume potrivit unui cocker, se opuse blonda.
- Grivei, zise Alex.
- Azorel, cumva?! încercă şi Nis.
- Zdreanţă, pentru că va fi puţin lăţos, îşi dădu părerea Stela.
- Lassie ar fi bine, dar nu-i o femelă, se contrazise singură Lia.
- Spike, adăugă campionul.
- Napoleon, propuse Alex.
- Max, găsi şi blonda o denumire pentru căţel.
- Sambo, spuse Lia o altă denumire.
- Ce-aţi zice de Leo?! interveni domnul Kuny cu o altă propunere. Dacă îl priviţi cu atenţie, veţi observa că seamănă cu un micuţ leu.
- Leo e drăguţ, fu de părere Nick, aprobând parţial denumirea propusă de tatăl său. Chiar foarte drăguţ.
- Vrei să-l cheme Leo? se interesă Lucian.
- Nu ştiu. Nu sunt sigur, păru nehotărât Nick. Mai aveţi şi alte propuneri?
În momentul în care Nick puse această întrebare, apăru Robby cu un platou cu prăjituri, cu miros ademenitor, pe care lunganul puse de îndată ochii. De abia aştepta să dea atacul la ele.
- Cooky... Vreau Cooky, zise lunganul, privind cu jind spre delicioasele prăjituri, tare pofticios.
- Cooky?! reţinu Nick, crezând că lunganul propusese o altă denumire pentru căţel. Cooky e perfect! Îmi place, decise Nick. Bravo, Nis! Să ştii... Aşa rămâne!
- Nu pricep... se arătă nedumerit lunganul. Ce să rămână aşa?
- Cooky, propunerea ta, îl lămuri Nick. Aşa o să-i spunem căţelului meu, Cooky. E un nume frumos.
- Ah... îşi dădu Nis seama de abia în acel moment despre ce era vorba. Mă bucur că-ţi place şi vrei să-i pui cockerului acest nume, dar nu la asta mă refeream. Nu făceam o propunere pentru numele căţelului.
- Cum aşa?! nu înţelese Nick de data asta. Ai spus: „Vreau Cooky”.
- Da, exact, aşa am spus. Şi chiar vreau cooky, recunoscu lunganul. Dar era vorba despre delicioasele prăjiturele aduse de Robby. Arată atât de bine; prăjiturile, nu Robby; adică, de fapt şi el, dar... Adică, mă refeream la prăjituri. Şi am zis astfel, pentru că, în limba engleză, cooky înseamnă...
- Ştiu foarte bine ce înseamnă, îl întrerupse Nick. Prăjitură... Deci, tu doreai de fapt, doar prăjituri, de pe platoul adus de Robby, nu propusesei un nume pentru căţel. Nu-i nimic! Oricum, tot Cooky va fi numele căţelului meu, decise Nick.
- Deci, Cooky... Foarte bine! N-am nimic împotrivă, aprobă Nis. Dar... Şefu’, pot să iau şi eu câteva cookies, adică prăjiturele de pe platou?
- Sigur, Nis! Serveşte-te, obţinu lunganul permisiunea şefului său. Dar ai grijă, nu pe toate; lasă şi pentru alţii!
- Da, şefu’, nici o grijă, nu le mâncam pe toate! Lăsam şi pentru ceilalţi, îl asigură lunganul, însă tot nu scăpă de privirile şefului său.
- Deci, Cooky, repetă Lucian îngândurat numele cockerului auriu. Frumos nume!
- Cum rămâne cu Leo? îşi aminti Ly de numele găsit de domnul Kuny, tatăl ei. Renunţi la el?
- Nu ştiu, surioară... păru Nick derutat. Îmi place şi Leo, la fel de mult ca şi Cooky. Şi chiar, nu s-ar putea numi Cooky-Leo? În felul ăsta, am păstra ambele denumiri.
- Ba se poate, dacă aşa vrei, îl aprobă Lucian. Presupun că nu-i nici o problemă, îi poţi zice oricum doreşti; doar e căţelul tău.
- Cooky-Leo... repetă Nick acest nume. Îmi place! Sună grozav! Tu ce zici, iubito? îi ceru el acordul Mariei, aflată în apropiere.
- Normal că şi mie-mi place, replică blondina, bucuroasă că Nick nu mai era deloc trist. Iar dacă doreşti ca numele lui să fie Cooky-Leo, sunt de acord. Cooky-Leo va fi numele lui!
- Perfect, exclamă Nick, zâmbind fericit şi lăsă puţin micuţul cocker pe jos, lângă dalmaţian. Vezi, Spotty, îţi fac cunoştinţă cu cockerul meu, deşi probabil îl ştii deja; dar acum are şi un nume. Deci, ţi-l prezint pe Cooky-Leo. Iar tu, Cooky, acesta-i dalmaţianul Spot, li se adresă Nick celor doi căţei, privindu-i amuzat. Sper să vă înţelegeţi bine amândoi. Dar tu, Cooky, ai grijă să nu-l superi pe Spot, pentru că el e dalmaţianul şefului, comandantul misiunii...
- Aş, Nick... auzi acesta glasul lui Lucian. Spotty e al meu, într-adevăr, dar nu înseamnă că din această cauză ar fi mai presus decât Cooky. Amândoi sunt căţeluşii noştri şi sunt la fel de importanţi pentru noi toţi.
- Şi presimt că vom avea parte de mai multe necazuri de acum încolo, sau din momentul în care Cooky va creşte niţeluş; deocamdată e încă prea micuţ, spuse Stela, închipuindu-şi ce pozne vor face ambii căţeluşi, împreună.
- Chiar e mic; de abia mâine, Nick, Cooky va împlini o lună, zise Alex.
- Cum preferi să-i spunem? Cooky sau Leo? se interesă Mihai.
- Mi-e indiferent, îi răspunse Nick. Cum vă vine vouă la îndemână.
- Atunci, presupun că ar fi indicat să-i zicem Leo, pentru că dacă vom utiliza celălalt nume, Cooky, s-ar putea ca Nis să-l confunde cu prăjiurile sale, de care nu se mai satură, comentă Mihai.
- Nici chiar aşa, se împotrivi lunganul. Îmi dau seama de diferenţă; Cooky este cockerul lui Nick, în timp ce cookies sunt prăjiturile astea delicioase ale şefului. Apropo, ar trebui să gustaţi şi voi vreo câteva, pentru că... Mamăă... Şefu’, ce-ai pus în ele de-s aşa de bune? întrebă Nis, fără a-şi înceta activitatea începută, una dintre activităţile sale favorite, aceea de mare consumator de dulciuri.
- Nu cred că te priveşte, Nis, răspunse Lucian. Poate doar dacă ai de gând să încerci să faci şi tu câteva; atunci am să-ţi spun reţeta, doar nu e secretă.
- Aş, şefu’... refuză Nis. Prefer să le mănânc. Să le fac ar fi prea greu; cine ştie ce mi-ar ieşi? Aşa că, în legătură cu partea asta, te las pe tine să te ocupi de ele, doar te pricepi.
- Sigur, mă pricep... Eu le fac, tu le mănânci; convenabil pentru tine, constată Lucian cum stăteau lucrurile.
- Păi, deh, şefu’, nu te-am pus eu să le faci... Bineînţeles că nu eşti obligat; e doar alegerea ta.
- Ştiu, Nis. Şi nu-ţi face griji. Nu intenţionez să renunţ la această activitate culinară, pentru că-mi place să mă ocup de aşa ceva, spre norocul tău. Deşi, dacă nu m-aş ocupa eu, ar fi roboţii, deci, tot n-ai duce lipsă de nimic, pentru că şi ei cunosc reţetele astea şi au toate ingredinetele necesare.
- Aşa e, şefu’. Da’ când le faci tu, parcă tot sunt mai bune, nu ştiu de ce, doar folosiţi aceleaşi ingrediente, după aceleaşi reţete.
- Secretul meu, zâmbi Lucian şi privi din nou spre Nick.
Nici urmă de tristeţe pe chipul acestuia. Acum chiar aducea a sărbătorit, parcă avea ceva în comun cu aniversatul. Deci, ideea Liei de a-i dărui fratelui ei acest cocker dădea roade. În plus, cockerul şi dalmaţianul păreau a se înţelege de minune împreună, deşi Cooky era cu patru luni mai mic, iar Spotty avea deja cinci luni, în timp ce cockerul de abia împlinea una ziua următoare.
- Ia te uită la ei doi, şmecherii... Ce bine se înţeleg, remarcă Stela, evident, faptul că dalmaţianul şi cockerul deveniseră deja buni prieteni.
- Stai să crească mai măricel Cooky şi atunci să vezi balamuc curat, îi avertiză Alex. Să vă ţineţi bine!
- Las’ că ne descurcăm noi. Are cine să facă ordine după ei, presupuse campionul, privind spre Lucian, cu subînţeles.
- Aha... pricepu acesta de îndată. Deci, eu sunt cel ce se ocupă de partea cu ordinea.
- Cam aşa, de obicei, îl aprobă Mihai.
- Ai dreptate, aşa e, râse Lucian.
- Ştii, Nick, cockerul tău de abia mâine face exact o lună, îi aduse Alex la cunoştinţă. Pe 28.
- Zău; nu ştiam... replică Nick îngândurat.
- Iar Spotty împlineşte exact cinci luni, tot mâine, adăugă Alex. Ca să vezi... Ce coincidenţă!
- Coincidenţă?! se miră Nick. Nu aşa aţi făcut voi, în aşa fel încât să coincidă datele?
- Nu! E absolut întâmplător, zise Alex.
- Întâmplător sau nu, haideţi; să înceapă distracţia, îi îndemnă comandantul, îndemn pe care colegii săi îl aprobară, nu foarte zgomotos, dar nici în linişte deplină...