Dar mamei nici prin cap nu-i trecea că toate rățuștele-alea, că toți peștișorii și ce va mai fi fost pe acolo erau cu totul altceva. Cu totul altceva decât ea își imaginase. Își imagina. Decât fuseseră, poate, pentru ea toate acestea, la vremea copilăriei, când o mamă la fel de adevărată îi strecurase jocuri și povești în cădiță! Dar eu am tăcut. Chiar și după ce îmi însușisem cuvintele. O parte elementară din ele, suficient de cuprinzătoare, cât să-mi permită să mă exprim. Am păstrat pentru mine. Lipsa de solzi a peștilor. Zbaterea omului pe uscat. Instinctul infim de supraviețuire al jucăriilor galbene cu roșu în cioc. Destinul lor palid, care avea inevitabil să sfârșească într-o gaură neagră. N-am putut să nu urlu când am fost strigat pe numele de fetiță! Trebuie să fi fost, desigur, vreo glumă de a mea! (... sau de-a lor?!) Așa hapsân cum era, timpul avea el s-o rezolve cumva și pe asta! Dar mie îmi displăceau în continuare păpușile. O vreme m-au păcălit. M-au împopoțonat ca pe fetiță. Mi se spunea mi se repeta mi se insinua: eram, fără doar și poate, cea mai frumoasă dintre fetițe! Cu ochii mei negri, cândva de un verde intens, cu fața ovală-argintată și buzele perfecte à la Brigitte Bardot. Ce-i drept, o clipă mi-a plăcut sarafanul roz din catifea cu lycra. (Și cum inima mamei se apropia să se așeze la loc...!) Atâta cât să mi-l imaginez pe o fetiță. Una care trecea grațioasă pe dinaintea mea. Și care ar fi putut să-mi fie cândva prietenă. Poate, ... ceva mai mult! Am lăsat-o pe mama să-mi facă vreo 2-3 poze. I-am cerut să-mi cumpere o pușcă. Să stea liniștită: n-veam să trag de-adevăratelea cu ea! Nu încă! Lumea, poate, trecea indiferentă. Poate, zgâindu-se. În formulele ei alterate la naftalină.... Că... ce voi fi fost? O vreme mama s-a impacientat. A găsit, la un moment dat, formula potrivită: eram, desigur, „o fetiță băiețoasă”. (Am râs de ciudă! Am înaintat!) Așa fusese și ea. Da-daaa, și ei îi trecuse... păi,... cam printr-a cincea... Când îi dăduseră sânii și o curtase. Un prinț dintr-a patra! Pe cinste! Și ce-i mai plăcuse! Și azi își amintește... Ei! Asta mama s-o creadă! Și restul... Deci, lumea trecea... zgâindu-se. Urâtă. De după măștile ei ponosite. Da cu mâna. Să-și prindă năravul. Bine să-l țină. Ohh, nici prin cap nu-i trecea cât de „norocoasă” era! Așa de bine deprinsă de generații cu mințitul.


Așadar, mamei îi trecuse... printr-a cincea... Mie, nu! Contrar pronosticului, rățuștele erau tefere toate. Și peștilor le crescuseră solzișorii. Numai unii continuau să se zbată ca proștii pe uscat, neavând ochi să-și vadă bârnele groase.