Apoi, deodată, am simțit cât de fioros putea fi timpul! Cum se înfățișa el simțurilor, sufletului rămas peste noapte fără adăpost. Mutația genetică. Trecerea în altceva. Distanța! Între mine și cei care fuseseră odinioară. Atât de apropiați mie! Aproape intrinseci. INDISPENSABILI! Cum eu continuam să fiu. Departe de ei. Departe de mine. În virtutea cărei aberații?! A cărui paradox?! Am întins mâna. Până la punctul în care un ceva anume te pune în gardă să nu mai continui. Că nu poate urma decât dislocarea. Prăpastia. Purtând în tine, adică în mine, dar mine trece adesea în... altcineva, acea minimă informație cromozomială a voinței oarbe de a continua, aparent paradoxal numai, te oprești. Adică mă opresc. Spunându-mi cu încăpățânare puerilă că va mai exista o dată viitoare. Mai puțin supusă fatalității. Predestinării. ZIUA AIA ÎN CARE MĂ VOI PUTEA PRELUNGI PÂNĂ HĂT DEPARTE. CÂT SĂ AJUNG LA MINE. LA MINE, CEA ADEVĂRATĂ. Că voi ști, voi avea suficientă forță, cât să nu cedez. La prima voce înstrăinată. La primul facies nemaiaducând a mine. La prima trădare. A mea față de mine. Să cred. Că acel „prima oară” când m-am disprețuit și nu m-am mai găsit, oricât m-am căutat, Acasă, nu fusese decât un exercițiu de curiozitate, care, poate, se soldase, împotriva propriei voi, cu o mică alunecare în hybris. De dragul cunoașterii. Al ieșirii din necunoscut. Din anonimat. Căci, până la urma urmei, era vorba despre IDENTITATE. Deci, eu puteam să mă întorc... să mă întorc... ...că realitatea era alta. Una țeapănă. S-o tragi cu forcepsul și nu se mișcă. Și, prin oricât de multe oglinzi m-aș fi perindat, nicio apă hămesită nu ar fi știut să-mi tulbure chipul. Atunci cred că m-aș fi bucurat să mă regăsesec, de pildă, în primul meu halat de domnișoară. Unul..., unicul, de fapt, portocaliu cu năsturei sidefați și cu buzunare crescute în partea cea mai adecvată a trupului. La 12 ani. La fel cum cireșii cresc din senin... așa de normal. Și poți face miere de albine din clei de pe tulpină de vișini. Când orice după-amiază se întinde cât poate fi ea de mare, că noapte nu se mai face vreodată. Când oamenii zac cel mult de plictiseală. În această ruină benefică a timpului, când gestul cuiva de a te întreba Cât e ceasul devine o amărâtă de figură de stil și tu în gura mare îl suspectezi de poeticitate... DAR POEZIA SE IA! Și iată-mă purtându-mi DINTOTDEAUNA-MI-ZÂMBETUL. Nedistorsionat în vreun fel. De vreo furtună de vreun rid de vreo moarte.