La noi, în Ardeal, pepenelui verde i se zice lebeniță. În zona noastră de deal și munte nu se cultivă, dar ne place s-o gustăm atunci când, în miez de vară, vin și pe la noi, cu căruțele lor de departe, negustorii de lebeniță de prin Banat ori din Oltenia. Sunt anii 60, suntem copii și când vin căruțele încărcate cu bostanii durdulii e zi de sărbătoare, dar negustorii de lebeniță vin rar pe la noi...

Dar azi, în liniștea zilei toride de iulie se aude o căruță venind, în tropotul monoton al cailor și strigătele, parcă obosite de drum lung și de căldură, ale unui negustor de pepeni:
- Lebenițăăă! Poftiți la lebenițăăă! Pe gustate, pe-ncercateeee!
Ies oamenii curioși pe la porți, dar precupețul își vede de drumul lui molcom și nu se oprește decât în mijlocul satului, la umbra deasă a părului uriaș al lui Duvăd. În jurul căruței se adună oameni, bătrâni și tineri, femei și copii, toți cu pofta de un pepene roșu și zemos, să-și astâmpere setea în căldura cumplită a lui Cuptor.
- Cum dai bostanii, nene? întreabă unul și altul.
- Doi lei kilul, îi punem pe cântar și vedem... răspunde cu vocea cam răgușită de oboseală omul nostru, un bărbat între două vârste, ușor încărunțit, dar cu trupul zvelt, cu pantaloni negri și cizme de piele, cu cămașa albă descheiată la piept, cu mijlocul strâns într-o curea lată de care atârnă un cuțit înfipt în teaca lui.
- Scump, nene! Noi suntem oameni mai săraci, nu stăm grozav cu banii, ai putea să ni-i lași la un leu kilul, încearcă Victor Lungu să negocieze prețul.
- Nici vorbă! i-o retează omul, scurt. Marfa e de calitate, e pe gustate, cântărim, apoi tăiem și încercăm bostanul, dacă nu vă place vi-l dau gratis.
Oamenii se uită unul la altul, uimiți de propunerea negustorului și zâmbesc cu neîncredere.
- Ăsta-i bolund! îl aud lângă mine pe Gligor al lui finu' Gătej, un flăcău isteț și viclean, zâmbind pe sub mustață. Păi, noi putem cu toții să zicem că nu ne place și să-l lăsăm pe fraier și fără bostani și fără bani.
- Bine, taie unul, să vedem... propune el căruțașului.
Omul cântărește un bostan, apoi scoate cuțitul de la cingătoare și-l înfige în bostanul care crapă de copt ce era, cu miezul de un roșu sângeriu și zeama curge pe scândura căruței.
Gligor gustă și strâmbă din nas:
- N-are nici un gust, parcă-i leșie, bun de dat la porci. Ziceai că ni-l dai gratis dacă nu ne place.
- Așa am zis, așa rămâne! Ia-l, e al tău! Poți să-l dai la porci dacă vrei.
Gligor se umflă în pene, isteț nevoie mare, înșfacă bostanul și împreună cu un tovarăș se retrag mai încolo, în dosul gardului, la umbră, să se înfrupte din miezul lui delicios.
Oamenii se înghesuie să profite care mai de care de ciudata ofertă, bărbați și femei, tineri și bătrâni, cer omului să le taie bostanul de pe cântar, care bine-nțeles că nu le place și prin urmare îl primesc gratis de la vânzător. Așa face și Victor Lungu, așa fac feciorii lui Arvinte Hotnog împreună cu verii lor, așa face Anica lui Petre din capătul satului, Aristina Văduva, până și baba Margareta, cea pe care toată lumea a înșelat-o și năpăstuit-o în viața ei, dar acum, iată, e mândră că a profitat și ea de naivitatea cuiva.
Noi copiii ne rușinăm să luăm exemplul celor mari, dar Gligor ne cheamă la el și ne dă și nouă câte o felie pe care o savurăm până la albul cojii.
Și asta până se golește căruța, fără ca omul să încaseze vreun ban pentru marfa lui. Încântați, toți se retrag prin curți și case să-și astâmpere setea și pofta cu bostanii căzuți gratis din cer. Străinul deshamă caii și-i lasă să pască în voie, iar el își așterne o șubă groasă la rădăcina bătrânului păr și adoarme imediat, răpus de căldură și de oboseala lungului drum.

Feciorii lui Arvinte și verii lor zac tolăniți pe prispa casei, la umbra nucului bătrân din curte, sătui de lebeniță gratis, zâmbind satisfăcuți ca de o mare ispravă și mirându-se de prostia negustorului străin.
Dar Maxim, cel mai mare dintre feciorii lui Arvinte, n-are stare, se plimbă prin curte, merge până la poartă și apoi se întoarce pufnind furios.
- Ce ai, mă? Nu ți-a priit lebenița? îl iau în râs ceilalți.
- Ba mi-a priit, da'mi vine să vomit!
- Păi, dacă te-ai îndopat ca porcu'... glumește unul.
- Nu de asta, măi. Mă uit la voi cum v-ați îndopat cu marfa omului și n-ați plătit un ban.
- Păi, ce, noi suntem de vină? Nu ne-a dat el bostanii gratis? I-am luat noi cu forța din căruță? Noi am fost corecți...
- Corecți pe naiba! răbufnește Maxim. Corecți când ați mințit că nu vă place, dar ați băgat în voi ca apucații. Eu mă duc să-i dau omului banii!
Și iese furios, trântind poarta. Ceilalți se uită unii la alții parcă treziți din somn, dar se ridică alene și o iau, unul după altul, pe urmele celui care a plecat hotărât spre omul cu lebenița.
Acolo, culmea, întâlnesc și pe ceilalți cumpărători, așteptând în liniște să se trezească cel care doarme dus lângă tulpina părului scorburos. Acolo e și Gligor, care se apropie de omul adormit și-l înghiontește ușor în spate. Omul se trezește speriat:
- Ce-i? Ce s-a întâmplat?
- Nimic, zice Gligor, am venit să-ți plătim pentru ce-am luat de la mata. Apropo, cum te cheamă?
- Tudor, răspunde străinul, încă somnoros. Tudorică îmi zice.
- Uite ce, nea Tudorică, vrem să-ți plătim pentru marfa luată. Al meu a avut patru kile, iată banii.
Și-i întinde negustorului o hârtie de zece lei.
- Bine, dar n-am să-ți dau rest.
- Nu-i nici un bai, n-am nevoie de rest, să fii mata sănătos.
Și așa fac pe rând Victor Lungu, Maxim cu frații și verii lui, Anica din capul satului, Aristina Văduva, Ion Hontilă, până și baba Margareta desface din batistă banii și plătește cinstit pentru ceea ce a mâncat. Și nimeni nu mai vrea rest la bani, încât omul încasează pentru căruța lui cu marfă mai mult decât ar fi luat înainte.
Oamenii îl înconjoară cu drag și-l provoacă apoi pe nea Tudor la povești, dar el înhamă la repezeală caii, apoi sare sprinten în căruță și dă bice cailor, în urările de drum bun ale tuturor.
Noi, copiii, îl însoțim cu alai până la ieșirea din sat.
- Să mai vii pe la noi, nea Tudorică! strigăm noi la despărțire. O să ne fie dor de lebenița dumitale.
- O să mai vin... promite omul cu glas moale, smucind de hățuri.
Anii au trecut, noi, copiii, am crescut, căruțe cu lebeniță au mai venit, dar Nea Tudorică n-a mai venit pe la noi niciodată.