– Ce mai faci, măi, sfinte Petre?
– Salut, Sorin! Tot cu glumele piperate la tine!? Nu te desparți o clipă de ele.
– Hai, Petrule, că știi de glumă, nu te-oi fi supărat acum.
– Nu m-am supărat, că dacă mi te adresezi cu „sfinte”, cu siguranță nu te referi la mine, dar poate s-o fi supărat puțin Sfântul Petru, că îi folosești numele unde nu trebuie.
– Da, tot smerit, tot smerit, ca un creștin adevărat!
Petru, uitându-se cu prietenie și mirare la fostul său vecin care îl înțepa la orice vorbă, neștiind dacă să-l mai contrazică sau nu, a ridicat puțin din umeri și a dat din cap zâmbind, ca și când ar fi vrut să spună „Cât de adevărat creștin, Dumnezeu știe”. Sorin a sesizat că a cam exagerat cu glumele și a luat o mutră serioasă, părând dornic să se lumineze cu privire la o altă temă. Petru a apucat să zică, totuși, mai mult ca pentru sine:
– Mi se potrivește mai mult vorba „Ce smerit e mândricelul!”.
– Auzi, Petru, te-am văzut duminică ieșind de la biserică, pentru că era în drumul meu, veneam cu mașina de la revizia tehnică. Ai fost să te împărtășești?
– Nu, tocmai se încheiase Liturghia, plecam spre casă.
– Dar cum e cu împărtășitul? Mai ajung și eu pe la biserică la vreun botez, la vreo cununie, merg de cele mai multe ori să iau lumină la Înviere, dar la împărtășit nu am mai fost de când eram în generală, parcă într-a opta, după ce am văzut undeva un articol destul de critic despre ritualurile creștine; scria acolo că numai canibalii mănâncă din trupul altor oameni. Că așa se spune: „Trupul și Sângele Domnului”, nu? Iar Domnul este numit și Fiul Omului. De atunci mi-a rămas asta în minte și nu mi-a mai venit să mă împărtășesc, chiar dacă mi-au mai zis unul și altul că e vorba despre Trup și Sânge sub forma pâinii și a vinului.
– Măi, Sorine, dar tu ți-ai propus să păstrezi în minte tot ce... zboară? Și chiar să iei de bun, să îți devină ghid comportamental?
– Nu, frate, daʼ m-a impresionat mult de tot asta, cum adică să mănânci din trupul lui Hristos, să-i bei sângele, că am tot auzit – nu este un simbol, o metaforă, ci chiar trup și sânge sub forma pâinii și a vinului. Și apoi, de ce este nevoie să te hrănești cu trupul și sângele Său? Nu e suficient să respecți poruncile, să îți faci rugăciunea, faptele bune și ce se mai cere?
– Și, mă rog, te-ai oprit la impresia respectivă și gata, ai zis că nu te mai împărtășești...
– Da, ți-am zis de ce!
– Pentru că în afară de canibali, nimeni nu mai mănâncă trup și sânge de om...
– Exact!
– Dar atunci când copilul mănâncă lapte de la sânul mamei sale, asta ce este?
– Păi, lapte, ce să fie?
– Și laptele acela de unde vine?
– Acum mă iei peste picior? De unde să vină? Din sâni.
– Dar prin laptele pe care îl bea, copilul se hrănește din trupul mamei sale, din carnea și din sângele ei. Altfel nu poate crește cum trebuie. O fi bun și laptele praf de la farmacie, de la market, însă nu se compară... Mai ales că laptele praf nu e de când lumea. Oricum, analogia asta ne pune înainte o foarte palidă imagine pentru ceea ce nu are termen de comparație.
– Înțeleg, dar laptele tot nu este carne și sânge.
– De-asta în Potir nu se află la propriu carne și sânge, așa cum ar fi avut canibalii tăi, ci acolo este Hristos ca pâine și vin. În plus, creștinismul este cât se poate de vehement împotriva oricărui tip de canibalism; de pildă, a vorbi de rău pe cineva este ca și cum ai mușca din carnea lui, ne atrage atenția Sfântul Ioan Gură de Aur. Iată cum ceva care ni se pare banal pentru că este la ordinea zilei și peste tot, bârfa, este de fapt canibalism în sens moral, spiritual.
– Nu vreau să te supăr prea rău, mai ales că peste două săptămâni este Paștele, dar cum răspunzi la cealaltă întrebare: de ce este neapărat nevoie de Împărtășanie, atâta timp cât încerci să faci ce trebuie, să respecți bunele obiceiuri, credința?
– Pentru că sufletește nu poți crește cum trebuie. Oricât de bine intenționat ai fi, oricât ai posti, oricât te-ai ruga, nu te poți îndestula cu Viață, Adevăr, Înțelepciune, cu darurile ce izvorăsc din ele. Au postit mult și s-au rugat fierbinte și oamenii drepți de până la Hristos, însă nimeni nu se poate împărtăși cu Dumnezeu așa cum o face acela care primește Euharistia, conștient fiind de ceea ce primește, desigur. Cu voia ta, voi apela aici la o altă analogie: nu trebuie confundată pregătirea cuiva pentru a-l primi pe împărat, presupunând toate grijile, efortul, bucuria gândului că va fi gazdă pentru cel mai de seamă om din împărăție, cinstea imaginată, teama de a nu face vreun gest greșit, deci toate acestea nu trebuie confundate cu însăși prezența împăratului între zidurile casei sale, cu faptul de a fi privit în ochi de el. Iar noi creștinii avem în vedere nu vreun împărat muritor, ci pe Împăratul Împăraților. Apoi, statura sufletească nu poate fi măsurată „doar” în termeni de respectare exterioară a poruncilor divine (cine le poate împlini perfect?), ci și dacă inima sa a devenit un loc ce Îl poate primi pe Dumnezeu; de aceea, vameșul păcătos, dar smerit și dornic de înnoire sufletească, s-a întors la casa lui mai îndreptat decât fariseul mândru și disprețuitor, aparent fără pată în respectarea datoriilor de credincios. Ori, o adevărată primenire a inimii o face chiar Dumnezeu prin iertarea celui ce vrea iertare și apoi prin prezența Sa euharistică înlăuntrul aceluia.
– Am auzi că faptul de a citi din Evanghelii este un fel de împărtășire cu Dumnezeu Cuvântul.
– Este adevărat. Același lucru se poate spune și despre pomenirea și participarea la Sfânta Liturghie, dar și despre rugăciunea profundă, curată, despre diverse moduri de a ne jertfi pentru El sau pentru semeni în numele Său. Dar nu este totuna cu a primi în trupul tău chiar Trupul și Sângele Său. Din moment ce în Hristos firea omenească este îmbrățișată de dumnezeirea Sa, atunci a te împărtăși cu El înseamnă a te împărtăși cu Cel care singur este Om adevărat și Dumnezeu adevărat. Acest fapt, această Taină nu poate fi înlocuită ori „suplinită” de nimic altceva; este evident imposibil, atâta timp cât vorbim despre a te hrăni cu dumnezeire. De ce avem nevoie de această Hrană? Tocmai pentru că este cel mai înalt scop al creștinului să se îndumnezeiască. Prin Întrupare, adică înomenire, Hristos a luat firea omenească pentru a o uni cu firea Sa, a îndumnezeit-o; astfel, Dumnezeu Și-a făcut partea de lucrare pentru salvarea omului din ghearele păcatului, a morții spirituale. Rămâne ca și omul să dorească această părtășie și să facă partea lui de lucrare, urmând îndemnul de a-l urma pe Hristos, adică devenind creștin.
– Interesant, spuse Sorin, nevenindu-i în minte alt cuvânt.
– În plus, Sorine, dincolo de această teologie a Euharistiei, până la urmă orice credincios nu trebuie să uite cuvintele Mântuitorului, redate în capitolul 6 al Evangheliei după Ioan: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu. (…) Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el”. La aceste îndemnuri se fac mai multe referiri în capitolul amintit. Și atunci, rămân aceste variante: ori crezi în Hristos și dorești să Îl urmezi, făcând ce te îndeamnă spre binele tău, ori nu crezi în El, iar discuțiile acestea devin simple aspecte „culturale” și probabil „interesante”...
– Parcă am auzit undeva că, datorită Întrupării, o inimă de om bate de atunci în sânul Sfintei Treimi.
– Părintele Dumitru Stăniloae a spus asta.
– O să mă mai gândesc la faptul de a mânca dumnezeire.