Ai mirosit vreodată norii? Ai simțit, poate, energia diferită a ploilor, nostalgia fiecărei picături care îți cade pe obraji, în fiecare anotimp? Ai adulmecat vreodată electricitatea din casă sau natură?
Era într-o duminică albastră de vară-Strălucitor de albastră când ,deodată, toți norii cei negri au acoperit cerul și seninătatea acelei zile. Îmi amintesc cum m-am adăpostit sub castanul bătrân și stufos. Cel de lângă singura mănăstire aflată în buricul târgului, străjuită de înfierbântata și nemiloasa cale ferată! Atunci ne-am cunoscut. Tremurai de frică sau poate tremurai de frig din cauza vântului care arunca cu gheață. Un tunet te-a adus în brațele mele sau poate te-au adus fulgerele destinului... Au fost cele mai minunate clipe prin cea mai scurtă și misterioasă furtună care a trecut vreodată peste oraş, peste mine, peste noi! După ce furtuna s-a mai liniștit iar apa de la picioarele noastre devenise albastra oglindire a cerului, m-ai întrebat:
- Ai mirosit vreodată norii? Priveam la ultimile picături de ploaie ce se prelingeau de pe frunzele castanului în lacurile de la picioarele noastre. Eram atât de fericit încât inima îmi juca incontrolabil în piept când acel miros al ploii de vară m-a determinat să răspund involuntar-Aproape șoptit:
- Acum este pentru prima oară. Timpul a trecut prin multele zile de duminică până la cea mai minunată dintre toate câte au fost! Era duminica nunții noastre. Fericiți treceam calea ferată spre ultima noastră vizită la mănăstire. Tocul sandalei tale s-a prins între elementele de șină ferată. Am încercat să te eliberez din răsputeri fără să aud strigătele prietenilor, șuieratul mocăniței de pe neîndurătoarea cale ferată! Cu lacrimi în ochi m-ai întrebat zâmbind adorabil. A fost cel mai inocent şi trist zâmbet de pe Pământ:
-Vreodată ai mirosit norii? Adulmecam prin aerul încins de aburi și aromă de cărbune doar un miros de furtună, de electricitate. Picăturile de transpirație şi lacrimile involuntare mi-se strecurau pe dealurile neputincioase ale obrajior înspre colțurile buzelor şi am răspuns aproape şoptit precum uşoara briză sărată a mării:
-Cu tine îi miros pentru ultima oară.
Aş fi dorit să plouă, să ne contopim cu apele, să frăgezim lutul, şi să renaştem din el în izvoarele din care norii îşi încarcă ploile!
Acum suntem acolo unde timpul nu are noțiune, acolo unde nu sunt duminici, nici zile... Important este faptul că sunt cu tine iar noi înșine facem parte din mirosul norilor!
Peste noi este cerul care ne odihnește în cristale...

Emilian Oniciuc
Refăcut: 25.05.2023