Din primul rând o admiram pe actriță în rolul ei de neliniștită blondă și amară, s-a întâmplat într-o stagiune fierbinte a teatrului de toamnă în care toate actrițele rămăseseră gravide cu mesteceni și cu ulmi și cu arțari. Se juca "Macbeth", mă usturau ochii de emoție iar ea, de la distanța indecentă a scenei, m-a privit în ochi pe când declama intrigi regale medievale și m-am îndrăgostit. După piesă ne-am iubit în foaierul teatrului, între două calorifere, era spre noiembrie deja și personajul lady Macbeth nu se putea juca fără bluze termice pe dedesubt și fără șosete flaușate, unicele elemente vestimentare pe care țin minte că le mai avea pe ea când mi-a spus că mă iubește, mai aproape de caloriferul din dreapta decât de cel din stânga, transpirată de amor și îmbujorată de întâmplare. Dar gândul ei era la Scoția și am părăsit-o. În fața teatrului, sub o ploaie mocănească, m-a abordat Shakespeare. Fără să-mi adreseze un cuvânt (pesemne nu știa româna și nici eu hamletiana lui de secol XVII) a scos o pană din buzunarul ridicolei sale redingote, a înmuiat-o în ochiul meu stâng care lăcrima după actrița cu șosete flaușate și mi-a scris un număr de telefon și un nume pe chipul meu ca un pergament: Verona 64, interior 8, Julieta. De atunci tot caut să sun. Nu e chip să dau de un mobil pe care să se poată forma un atare număr și nici de o centralistă care să mă scoată din impas. De Romeo am dat, însă: l-am asasinat a doua zi din gelozie. Literatura lumii încă mai crede că s-a sinucis. E bine: sunt liber și speranța mea la mâna Julietei e intactă.