Călătoria spre apusul Europei poate fi destul de plictisitoare. Unii dintre pasagerii autocarului privesc ecranul televizorului unde Jacky Chan reușește, cu figuri de carate, să-și pună la pământ dușmanii. Filmul se repetă de câteva ori. Alții vorbesc între ei mai tare sau mai încet deranjându-i mai mult sau mai puțin pe ceilalți. Cele treizeci de ore de care autocarul are nevoie pentru a ajunge de la Sibiu la Koblenz, oraș german aflat în Renania la confluența Rinului cu Mozelul, trec greu. Privesc pe geam. Le-am mai văzut și nu mă mai interesează atât de mult lucrările de infrastructură: autostrăzi, viaducte, tuneluri.
Mă gândesc la românii din trecut care și-au purtat pașii pe aici. Nu departe de granița cu România, în Ungaria, un indicator rutier arată direcția spre Seghedin. Îmi aduce aminte de Iancu de Hunedoara, voievod român al Transilvaniei înglobată pe atunci în Regatul Maghiar. Fiu al românului Voicu, distins în luptele cu turcii și al Elisabetei Morsinai despre care istoricii n-au ajuns la un consens dacă era de origine română sau maghiară, este trecut și el pe actul din 1409 când avea doar doi ani, prin care regele Sigismund de Luxemburg îi dăruiește lui Voicu și fraților săi castelul de la Hunedoara împreună cu satele din jur. Atunci fusese înnobilat și el împreună cu întreaga familie. Duce mai departe gloria militară a părintelui său trecând prin toate treptele ierarhiei nobiliare, ajungând voievod al Transilvaniei. Despre el, contemporanul său Aeneas Silviu Picolomini, care a devenit Papa Pius II, spunea că “Numele lui a întunecat pe toți ceilalți și nu a sporit gloria ungurilor, ci mai mult pe a românilor, din coapsele cărora s-a născut.” Poate că și de aceea a căutat să atragă și celelalte două țări românești în lupta antiotomană. Poate și de aceea a dat adăpost la curtea sa pribeagului Ștefan, care va deveni Cel Mare și Sfânt, și lui Vlad Þepeș care a intrat pe nedrept în conștiința europeană de azi ca Vampirul Dracula. Faptul că a fost român prin naștere nu l-a împiedicat să fie tatăl lui Matei Corvin, unul dintre cei mai mari regi ai Ungariei. Aici la Seghedin, voievodul Iancu a încheiat, în 1444, o pace pe zece ani cu turcii. Aceasta se întâmpla după “Campania cea lungă”(1443-1444) când oștile lui Iancu au obținut victorii răsunătoare împotriva turcilor. A fost un act de înțelepciune din partea viteazului voievod. Dar nobilii maghiari consideră că “Jurământul dat păgânilor nu este obligatoriu” și-l conving pe regele Vladislav I să dea ordin de continuare a luptei. Rezultatul este bătălia de la Varna (I444) care s-a terminat cu înfrângerea completă a creștinilor, unde a căzut însuși regele. Va deveni apoi Guvernator al Ungariei(1446-1452). Revine pe scena militară după patru ani de la retragerea sa din înalta funcție când va obține răsunătoarea biruință de la Belgrad (iulie 1456). Dar vestea victoriei, care redeșteptă speranța eliberării Constantinopolului și alungării turcilor din Europa, este acoperită în curând (11 august 1456) de o alta, tristă, cea a morții eroului în tabăra de la Zemun răpus de ciuma ce cuprinsese armata. Un alt semn de circulație, de data asta în Austria, care arată direcția spre orașul elvețian Basel, îmi va aduce aminte tot de Iancu de Hunedoara care în tinerețea sa, în 1434, l-a însoțit aici pe regele maghiar Sigismund de Luxemburg la un Conciliu la care se discuta, printre altele, și problema înăbușirii mișcării husite din Cehia, componentă a Sfântului Imperiu Roman de națiune germană ce-l păstorea, în calitate de împărat, același Sigismund.
La granița dintre Austria și Germania, la Passau, acolo unde se varsă Innul în Dunăre, ne vine în minte Petre Schiopu. Fiu a lui Mircea Ciobanul și al Doamnei Chiajna, vine la domnie în 1559 dând, așa cum era obiceiul timpului, mari sume de bani turcilor și apoi plătind regulat tributul care devine tot mai înrobitor pentru țară. În timpul domniilor sale în Moldova (1574-1579 ; 1582-1591, domnise și în Þara Românească între 1559 și 1568) este caracterizat de Gr. Ureche ca un om blând la judecăți, nice bețiv, nice curvar, nice lacom. O matcă fără ac”. Ar fi plâns când dădea bani de cheltuială pentru cuhne.” Acestea sânt lacrimile săracilor”. Sătul de o domnie în care atribuția sa principală era de a strânge bani pentru tribut, având o avere imensă, părăsește Moldova cu gândul de a-și găsi adăpost în apusul catolic. Fuga în această direcție și-o pregătise din timp. Pentru a fi pe plac apusenilor recunoaște Filioque ( cele patru puncte proprii catolicismului ce despart biserica ortodoxă de ce catolică.). Înființează o școală cu predare în limba latină la Cotnari condusă de iezuiți. Mitropolitul Gh. Movilă (a nu se confunda cu mitropolitul Petru Movila al Kievului din sec XVII), care-l va însoți în fuga sa spre Apus se declara Fiu prea supus al bisericii Catolice Romane. Povestindu-i pelegrinările, Nicolae Iorga spune: Iată istoria care e un roman, romanul, care e istorie.
Și într-adevăr au accente de roman frământările fugarului domn, grija pe care o poartă soției sale și mai ales lui Ștefan , nevârstnicul său fiu, care va fi educat într-un colegiu iezuit de la Innsbruk. Este fabuloasă imensa avere consemnată în inventarul obiectelor rămase la moartea sa în 1594: diamante, smaralde, mărgăritare și alte pietre prețioase, obiecte din metale prețioase, opere de artă, cărți. Lista cuprinde multe pagini. Este interesant că, după cum spune Iorga, Mihai Viteazu l-ar fi avut în vedere pentru a fi pus domn în Moldova pe fiul lui Petre Schiopu, Ștefan, după cum fiul Viteazului, Nicolae Pătrașcu era hărăzit Þării Românești. Așezarea lui Ștefan în Moldova ar fi mulțumit, credea el, pe Rudolf al II-lea. Aceasta deoarece tânărul era catolic, știa nemțește și latinește. Dar căderea lui Mihai în 1601 nărui această posibilitate. Dealtfel așa cum spune tot Iorga: „Acesta de altmintrelea, nu va mai avea viitor înaintea lui. Blondul voievod murea încet de melancolia ftizicilor. Aceasta se întâmpla în 1602 când de-abia împlinise 18 ani.
....................................................
La Koblenz, într-o grădină de vară, am văzut un acordeonist care cu hainele murdare și foarte șifonate trecea printre mese după ce a cântat, fără har, câteva melodii. L-am urmărit cu privirea cum și-a numărat mărunțișul strâns într-o cutie de carton și cum apoi nemulțumit a șuierat printre buze un „re-ați ai dracu!” Am văzut apoi la Koln printre picioarele turiștilor care ieșeau din Dom o femeie, foarte brunetă, în zdrențe, șezând pe un carton cu un copil în brațe. Întindea cu insistență mâna repetând mereu: „Dați-mi și mie ioro!” Despre aceștia și alți mulți ca ei precum și despre cei ce apar la televizor în postură de infractori, germanul de rând zice cu dispreț „Rumenische”. Despre doctorii și sutele de asistente medicale români de origine, ce practică medicina în folosul lui, despre alți români ce-i trăiesc în preajmă: ingineri, informaticieni, profesori universitari, artiști, același german nu zice nimic. Nu le cunoaște naționalitatea.