"Capra cu trei iezi" era o carte mare, lată, cu chenar roșu și generos pe copertă în interiorul căruia un ied tremura după ușă iar o capră bipedă plângea cu lacrimi mari. Povestea și, mai ales, ilustrațiile mișcau orice copil. Ca adult, după o veșnicie, pe mine încă mă mișcă mirosul ei. E perfect conservat în amintire de parcă aș avea-o lângă mine, acum. În cazul cărții mele, mirosea a glicerina dintr-un flacon galben ca lămâia cu care mama își dezmierda mâinile la sfârșitul fiecărei zile și se punea lângă mine, în pat, să-mi citească. Glicerina rămânea la colțul fiecărei pagini învârtite de degetele mamei. Atunci am crezut, cu mintea mea de copil, că acela era mirosul cărții și că fiecare carte avea un miros specific, cam ca și oamenii. Cărțile de pe noptiera soră-mii, bunăoară, cu autori ce păreau inventați, cum ar fi Stendhal ori Balzac, Hardy ori Tolstoi miroseau a deodorant "Impulse" ori "Farmec 16" și, mai ales duminica seara, a tutun, dar nu am povestit nimănui despre asta. Prima mea carte buchisită, cea despre corbul Gogu Pocinogu, un corb curios care cădea într-o fântână, mirosea a tocăniță și a dafin. O citeam la bucătărie, când mama făcea mâncare și adoram să o aud cum mă lăuda că citeam așa devreme. Jules Verne mirosea a spirt, m-a captivat într-o vacanță de iarnă când am făcut pojar și, după Anul Nou, tuse măgărească. Dumas mirosea a șampon de urzică, șampon la pernițe mici, moi ca umerii celui mai proaspăt membru al familiei, bebelușa Emi. Cărțile istorice miroseau invariabil a benzină: Napoleon, Jukov, Churchill, Kennedy, marfă de contrabandă adusă de tata. Șocantă a fost "Fabrica morții", carte mică, îngălbenită, despre Auschwitz: mirosea a cenușă. Pozele din ea miroseau a gaz de dat pentru păduchi și a dezastru, unele chiar a praf de pușcă. Eram fascinat. Dimineața devreme miroseam toată biblioteca, carte cu carte. Le adulmecam cotoarele și încercam să le ghicesc genul. Rar greșeam. La "Cartea băieților", o carte despre misterul adolescenței, am rămas blocat: mirosea a colega mea Ana, exact cea care îmi distrugea plăcut echilibrul ori de câte ori o vedeam. Atunci am înțeles că o carte e un lucru foarte mare, viu și cu caracter. Orice miros simt astăzi, îmi aduce aminte de o carte, iar cartea de o persoană, de un an, de un loc. Uneori mă surprind deosebit de trist când miros oțet ori pâine, alteori țopăi de entuziasm când simt miros de cretă ori de lipici. Poze ale oamenilor vieții mele îmi trec atunci prin fața ochilor minții și călătoresc în mii de locuri cu puterea gândului. Totul pentru că am citit Dante și Hemingway și miroseau, Preda, Dickens cu miasme, Nabokov, Steinbeck parfumați, Sadoveanu, Dostoievski, Marquez pudrați ori Remarque și Zafon transpirați. Ce viață insipidă aș fi avut dacă nu ar fi mirosit cărțile...