agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 243 .



Moştenirea 3
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [mihai andrei ]

2023-10-08  | [This text should be read in romana]    | 



Se pare că nu este atât de uşor să deschizi o uşă, care de fapt îţi aparţine, poate că acolo veneam doar în vizită, doar pentru că noi stăteam într-un alt cartier, dar şi pentru că tata nu prea se intersecta cu meseria unchiului, iar de fiecare dată ajungeau la un loc, nu care nu puteau să se sufere şi pace. Tata avea mai mult timp liber, fiind armurier de profesie, iar în rest răsfoia câte o carte, chiar compunea câte o poezie uneori, şi-i plăcea să le citească oamenilor, atunci când avea ocazia. Semiopol, în schimb, era greu de scos din ale lui, el se simţea cel mai bine între ai lui, doctori acolo, cu care dezbăteau ce aveau ei de făcut oamenilor, ca să le găsească o scurtătură către nu ştiu ce boală, aşa că greu se amestecau armele cu sistemul digestiv, cu toate că biblioteca lui Semiopol, care de fapt era un birou imens, era ticsită de tot felul de cărţi, care mai de care, mai sofisticate, adunate acolo din generaţie în generaţie şi culmea, nu au fost toţi doctori, aşa cum se fac astăzi pe bandă rulantă toate rudele lor, cum de altfel se transmit cam toate meseriile de bază ale unei comunităţi.
La Primărie, ca de obicei în această ţară, am dat peste tot felul de birocraţi, care oftau de două ori înainte să-ţi răspundă la întrebare, ba mai se făceau că au altă treabă, cu toate că până atunci stătuseră gură cască, urmărindu-ne la vecinul lui, am uitat să vă spun, stau ca sardelele în birouri, nici nu şti cui să te adresezi că imediat eşti pasat la următorul, după care schimbi camera, care de asemenea are tot astfel de oameni, care cască de două ori, dar mai rău, probabil nu ştiu de ce sunt acolo. Într-un final am lăsat toate la o parte, înfiinţându-ne la primar direct, care ne-a ajutat pot spune, iar după ce am dus acte de la N birouri, pentru a demonstra că suntem rudele care spuneam că suntem, am primit certificatul de deces, de la păstrare, din primărie. Bineînţeles cu el, ne-am prezentat la Notariat, pentru succesiune, timpul era încă bun pentru a beneficia de reducere, dar tot era o sumă considerabilă, pe care acest birou ne-o cerea pentru actul de proprietate. Ne-am adresat Tribunalului, pentru că în final tot la biroul lui ajungeam, pentru a înscrie proprietatea, ceea ce ştiam când am plecat din ţară la ultimul concediu, când am vândut tot ce aveam pe numele meu, deoarece plăţile necesităţilor, pe care le lăsasem unei rude în grijă, ajunseră la nişte sume considerabile, aşa că am lichidat apartamentul şi o mică proprietate, pentru că oricum stăteam la hotel când veneam acasă, toate utilităţile erau oprite iar folosirea lor însemna o alergătură de două zile pierdute, cu nervi cu tot.
Tribunalul ne-a pus repede pe rol totul, iar în cele din urmă am căpătat actul de proprietate, cu un consum de nervi, săptămâni de zile, dar vreau să spun că nu am intrat acolo fără hârtia aceea, cu toate că aveam certificatul de deces şi faptul că eram singurul moştenitor.
Lucrul cel mai haios a fost că nu ştiam cine a închis ultimul acolo, iar cheile erau de negăsit. Bineînţeles că am apelat iar la primar, care chiar a râs, pentru că ei l-au preluat de la Spital, făcându-i toate cele necesare, doar pentru că a avut serviciu acolo, fiind rugat insistent de colegii lui, dacă ar fi fost un om de rând, alta era situaţia, abia după ce se săturau studenţii la medicină de el, mai trecea ceva timp şi era pur şi simplu ars. Am întrebat de ce nu sunt înhumaţi ca toţi oameni de aici, dar nu era decât o problemă materială la mijloc, nimic altceva. La spital, colegii lui nu-şi aminteau cine l-a adus sau dacă avea un aparţinător, ei doar s-au pomenit că a murit, în rest toate au curs pur şi simplu de la sine, doar ceva mai civilizat, fiind colegul lor de serviciu.
Eram la poartă, uitându-ne de acolo la curtea aceea imensă, când - iar a apărut personajul nostru drag.
- Ha, ha, ha! De ce nu intraţi, dacă aveţi acte la ea?
- Nu vrem Andrei, na!
- E supărată! Ori ai taxat-o şi pe ea?
- Nu, toată cheltuiala este a mea.
- Auzi, tu porţi o discuţie matură cu un copil, Eduard!?
- Vanda, draga mea, el a fost rotiţa noastră de plecare, nu-ţi aduci aminte! Cum îţi merge bicicleta cea nouă, Andrei?
- Asta e, că nu prea mi-am luat bicicletă, la şcoală… am făcut o poznă, iar ce am stricat acolo a cam depăşit suma aceea şi încă mai muncesc pentru asta.
- Foarte bine! Aşa-ţi trebuie!
- Cred că în dormitor e bătaie mare, noaptea!
- Neobrăzatule!
- Cu ce o hrăneşti? Ori cu bobiţe! Ai grijă, dacă rupe botniţa, te pune la cheltuieli!
- Ei, nu!
- Vanda! Te rog! Andrei, cumva şti cine a închis ultimul aici?
- Domnul doctor Semiopol, la muncă i s-a făcut rău, mi-a spus mama.
- Corect, poate ştie dumneaei unde sunt cheile?
- Nu cred, dar sigur la muncă are un loc unde îşi ţine hainele, pentru că bănuiesc, nu opera în hainele de acasă.
- Şi mai corect! Bravo! Poate domnişoara Vanda, să participe la fondul şcolii cu ceva bănuţi? Doar voluntar!
- Dacă ştiam că primesc ceva, chiar vă vorbeam mai frumos, domnişoară. Da chiar aşa, eşti fată mare, voi în dormitor noaptea, nu… de ce ţi se spune domnişoară, dacă te… ţi… la braţul lui Eduard, poftim?
- Pentru că este necăsătorită, Andrei.
- Necăsătorită, dar locuiţi împreună, nu!
- A fost doar o parabolă, prea mult spus, o glumă frumoasă să-i spunem, las-o şi tu mai moale. Dacă vrei să primeşti ceva!
- Păi, nu ea este adultul, care ar trebui să fie mult mai inteligentă ca mine, să mă facă de minte!
- Ar trebui, este drept, dar acum după toată alergătura asta la care m-a însoţit recunosc, poate…
- Te-a însoţit pentru că este curioasă ce este după pereţii aceştia plini de istorie familială.
- Cred că avocat ai să te faci Andrei, stofă ai, mai rămâne să fi cuminte la şcoală, nu de alta, dar să o termini!
- Vedeţi domnule Eduard! Şi-o caută, domne!
- Ha, ha, ha!
- Uite! Din partea mea, atunci.
- Ia şi de la mine, da te prind eu, când te-oi face mai mare!
- Când oi fi eu mai mare, tot ce faci astăzi n-or să fie decât amintiri, iar cu amintiri nu ne satisfacem doamna Vanda, pentru că o doamnă eşti.
- Bine, mă!
- Hai, la vestiar cu voi!
La Spital, nu ne-am mai adresat birourilor, care cam semănau cu cele de la primărie, ci colegilor unchiului Semiopol, unde am găsit o femeie atât de dulce care ne-a ajutat foarte mult, iar în final, pentru că vremea ne transformă, să aflu că nu este decât mama lui Andrei.
Vestiarul era la subsol, un loc nu prea atrăgător, cimentul şi zidăria de cărămidă erau la stadiul primar, iar pe jos nu prea era gresie, doar tot ciment, iar lumina nu era una prea de soi, doar pentru că din tot ce era împrejur, nu putea reflecta deloc. După mai multe încercări ale doamnei chirurg Matilda, cu cheile dânsei, care spunea că de obicei le mai folosea, atunci când unele colege uitau cheile acasă, de data aceasta nu funcţiona cu nici un chip.
- Nu putem da cu ceva în uşă am face gălăgie şi s-ar alerta paza.
- Altfel nu văd cum, doamnă.
- Da, un lăcătuş, dar o să facem asta cu un coleg, pentru că după cum vedeţi, aici suntem la bărbaţi. Acesta o să spună că este vestiarul lui, încearcă de asemenea cheia în faţa lăcătuşului şi gata. Varianta legală, să faceţi o cerere la secretariat pentru bunurile domnului Semiopol, ar dura cam o săptămână, plus că trebuie să aduceţi acte doveditoare că sunteţi rude.
- Aoleu, exact ca la actul de deces.
- Da.
- Acolo a fost de durată.
- Exact, Eduard.
- Da… voi vă ştiţi?
- Doar puţin, atunci când mai veneam la unchiul cu părinţii, ne salutam, dacă ne găseam, eu am stat în alt cartier, Vanda.
- Oraşul acesta nu este Bucureşti, pe cine abureşti tu!
- Vanda!
- A, tu trebuie să fi, mi-a povestit ceva fii-meu, cum stau puţin de vorbă cu el despre timpul lui liber, pentru că de şcoală acum trebuie să ne pese, nu cunosc prea multe amănunte, dar spunea că se tot contra cu tine. Îmi pare rău! Nu ne-am călărit, dacă asta vrei să afli, până acum, domnişoară.
- Soţul tău ar fi de acord?
- Suntem o familie liberă! Dacă nu ai observat asta, stând de vorbă cu…
- Gata, gata! Vanda! Doamna Matilda, ne aduceţi colegul cu lăcătuşul acela, noi nu mai ieşim din gaura asta, unii ne-au cam luat la ochi, cred.
- Bine, bine! Când veţi fi gata de primit oaspeţi, să mă anunţaţi şi pe mine.
- Negreşit, Matilda! De bună seamă.
- De bună seamă! Tu te auzi ce spui!
- Poate ne aude vreo colegă, nu vreau să părem chiar aşa de mitocani, faţă de vecinii noştri.
- Auzi, de nu ţi-o fac p-asta de cântă seara la pian, să nu-mi spui tu mie!
- Chiar avem pian, în casa unchiului, ştiu că era unul în sufragerie, dacă nu mă înşel.
- Şi tu! Tu mai lipseai să mă contrezi Eduard, nu ştiu ce m-o fi apucat să-mi pierd concediul cu problemele tale de familie.
- Uite cum facem! Luăm cheile, nici măcar nu deschidem şi plecăm urgent la ai tăi.
- Măcar poarta, vedem dacă sunt cheile care trebuie, Eduard.
- Aşa să fie.
- Nici măcar nu ai bunul simţ! Şti foarte bine că sunt certată cu ai mei, din cauza ta!
- Nu pot să cred! Şi cu asta am rămas, că au apărut doi oameni.
- Bună ziua! Doctor Panait! Dumneata, cea cu gura mare, trebuie să fi Vanda, iar pe el îl mai ştiu din cartier. Dumnealui este lăcătuşul, Zamfir.
- Nu pot să cred! Nu ştiam că într-un final ai ajuns doctor, tot măcelar?
- Ha, ha, ha! Haios ca pe vremuri, nu prea-mi place sângele, sunt anestezist.
- Să-l pipăi, poate!
- Se poate spune şi aşa. Ce faci Eduard? Cum este viaţa acolo?
- Destul de piperată pot spune, dar esenţa sunt oamenii şi sistemul. Aici mai este de lucru.
- Asta poţi spune încă o dată.
Lăcătuşul nu a început din prima cu sculele, pe care le avea într-o geantă de piele, considerabilă, ci a încercat cu un şirag imens de chei, ba a mai încercat inclusiv Panait, cu cheile lui, după care ne-am retras mai la o parte să-i facem loc specialistului, punându-ne pe flecărit. Vanda, deşi i s-a făcut gura mare de către Panait, se pare că-i plăcea omul nostru, chiar ajungând să-şi dea coate la un moment dat, când spuneam câte ceva poate deplasat. Într-un final, lăcătuşul a găsit cheia potrivită, sau cea care a deschis cu greutate vestiarul acela. Hainele erau frumos aşezate pe umeraşe, nu mai urma decât să căutăm în buzunare.
- Eu ştiu că vă este greu, de aceea sunt de părere să luaţi totul într-un sac de gunoi, după care să sortaţi ce vă trebuie.
- Nu pot căuta în buzunarele unchiului, mai ales că ştiu…
- Eduard, nu aşa… ce faci! Doar eşti bărbat!
- Nene Zamfir, adu un sac adecvat, oricum trebuie să ia altcineva locul acesta.
- Imediat, domnule doctor.
Panait a încărcat totul, cu mare viteză, spunea el că are de intrat în sala de operaţii curând, lăsând curat vestiarul, rugând lăcătuşul să actualizeze încuietoarea.
- Acum faci ce vrei, Eduard. Se apropie de mine şoptindu-mi la ureche. S-ar putea să fie o mică avere printre lucrurile astea, de-asta am procedat aşa, de ce să nu profiţi tu de ea, fi bărbat!
- Mulţumesc mult, Panait! O să-ţi fac cinste! Acum trebuie neapărat să duc fata asta acasă, părinţii ei ştiu că suntem în ţară, oricât de tare mă urăsc, pe ea trebuie să o vadă.
- De unde este?
- O altă capcană, şti foarte bine de unde am venit eu în acest oraş.
- Tocmai de acolo!
- Da, iar ca să nu mai stăm pe gânduri, vom lăsa sacul acesta la bagaje în gară, avem un tren peste două ore.
- Ţi-e frică ai! Eşti căsătorit doctore?
- Nu! Da fi sigură Vanda, nu pot călca în picioare o prietenie de o viaţă.
- Asta eu decid!
- Ha, ha, ha! Cu ce o hrăneşti?
- Să nu-mi spui cu bobiţe, ca Andrei!
- Cine, fiul lui Matilda, mare pezevenghi, îl mai aducea pe aici când nu avea cu cine să-l lase, asistentele tinere fugeau ca de râie, nu era una să nu i se ridice fusta, după care zâmbea frumos, cum numai el o face, zicând “Nici tu n-ai chiloţi!” râdeam de picam pe jos, bineînţeles asta se întâmpla când era mama lui în operaţie.
- Nu cred că o făcea de capul lui doctore. În orice caz, mie poţi să mi-o faci dar degeaba, chiar am chiloţi.
- Ha, ha, ha! Am râs cu toţii de ne-am stricat.

.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!