Crăpam de ciudă, oare nu se putea să mi se dea concediul mai devreme sau când vreau eu, parcă eram legat, lipsa aceea de libertate mă scotea din minţi. De ce trebuiesc planificate concediile ca acasă, cu ce am greşit? În alţi ani ţi se dădea atât cât aveam până la data respectivă, aşa cum găsesc că este normal, pentru vechimea pe care o aveam acolo, dar de anul curent, nu se mai permite decât cu o planificare prealabilă, cum eu eram la o alarmă, şefa de tură a întrebat-o pe Vanda, care ne-a programat pe amândoi, dar chestia cea mai grea pentru mine, nu era asta, ci faptul că voiam să iau câteva zile libere fără Vanda, doar pentru a mai vedea o dată casa, şi pe dinăuntru, cu totul, în ansamblu, pentru a hotărî singur ce este de făcut cu acea proprietate, pentru că simţeam aşa cum a observat şi Vanda, că-mi stă în coaste, mă privează de libertatea de care am mereu nevoie, de cele mai multe ori mă sufoc, atunci când depind de ceva anume, adică ca în cazul acesta de concediul de care am atâta nevoie.
Aveam ceva vechime acolo, poate ceva schimbări la începutul carierei în Anglia, care s-au contorizat, iar de când eram în acelaşi spital au trecut ani grei, aproape că am schimbat o tură completă de dependenţi ai acelui loc infernal. Acum nu ştiam care este limita de vârstă pentru pensionare, dar am cerut să mi se facă un calcul pentru a vedea cam ce pensie pot lua dacă aş ieşi. Bineînţeles că totul prin nenorocitul de calculator, de care este legată existenţa omului, răspunsul a venit mai repede decât am crezut eu, suma era frumuşică, pentru a trăi acasă bineînţeles, omeneşte, numai că mai era un impediment, mai trebuia să aştept un an până ce puteam umbla la bani, ceea ce mi se părea destul de mult, dar în acelaşi timp ca şi pierdere, doar un impozit de care nu puteam beneficia pentru casa respectivă.
Ca orice chestie pe care vrei să o faci doar tu, atunci când trăieşti cu cineva este aproape imposibil să nu se afle, mai ales că Vanda era foarte bună prietenă cu şefa de tură, iar de cele mai multe ori cazam doctorul de serviciu la noi, care dormea uneori cu Vanda, nu pentru că nu m-ar fi lăsat Vanda, să dorm cu o negresă imensă, dar nu cred că am fi avut loc în pat, iar de sex nu putea fi luat în discuţie, deoarece mi-era frică să mă gândesc, de aplicat nu mai vorbesc, parcă se estompa în mine tot ce depindea de asta. Odată ne-am pilit cu toţii, iar Vanda s-a culcat prima, eu mai flecărind cu doctoriţa pe faptul cât era de urgisită, umblând toată Anglia pentru a-şi face norma, iar acolo unde avea ea casa era foarte greu de atins pragul acesta, din vorbă în vorbă, ni s-au unit buzele nu ştiu cum, doar pentru că m-am aplecat poate peste ea, pentru a vedea dacă mai era ceva în sticla pe care o ţinea pe partea cealaltă a corpului ca pe o proprietate de preţ. Recunosc, nu mi-a displăcut acel contact, Vanda avea nişte buze subţiri, care inspirau multe alte lucruri decât sexul, dar nu asta este problema, mâinile doctoriţei erau atât de mari şi grase, încât era foarte greu să poată prinde ce nu mai aveam eu demult cu ele, aşa că am rămas doar cu acel sărut sculându-mă sardea dimineaţă, presat mai ceva ca o floare în ierbarul şcolii, iar Vanda râdea de mama focului. Spunându-mi că doar pentru că vin foarte rar în patul ei nu am ştiut drumul către ea pentru a dormi mai comod. Deci ca rezumat, femeia aflase de căutările mele care au început de jos bineînţeles, bârfa este şi în Anglia o chestie care place domnule, iar faptul că era la curent mă făcea să nu dau curs discuţiilor inutile pe teama aceasta, de cele mai multe ori intram la control pe bolnavii mei mai târziu, trimiţând-o acasă la sfârşitul programului, iar eu ajungând mai târziu intram direct la alergări cu baba care era atât de entuziasmată, că nu o mai grăbesc ca altă dată, chiar făcând exerciţiile de intrare şi ieşire aşa cum voia ea, duşul pe care-l făceam singur de fiecare dată acum era păzit de Vanda, dar nici eu nu eram mai prejos, mâncam când se aştepta ea să fac duş, iar dacă voia să mă interpeleze, nu puteam că aveam gura plină, ziua obositoare o făcea să adoarmă, ceea ce mă uşura, tot ce speram era să uite incidentul cu pensionarea ca orice muritor, intrând iar în normal, dar cred că pentru o femeie este foarte greu să facă aceasta, este înnăscut în fiinţa acestora să fie curioase din fire. La unul din bolnavi, pe care eram obligaţi să-l deservim în două persoane, deoarece cântărea aproape două sute de kilograme am reuşit să o fac de câteva ori singur, ajutat de aparatură de bună seamă, dar fiind prins de şefa de tură, am fost chemat la directoare, doar ea avea dreptul să ne certe în spitalul acela, care m-a muştruluit spunându-mi că siguranţa este cea mai importantă pentru ambele părţi, pentru că odată au găsit un astfel de bolnav căzut peste un infirmier, care era aproape să se sufoce, iar lucrul cel mai rău era că nu a fost auzit un timp destul de lung, de câtre nimeni. Bineînţeles că nu a lipsit nici partenera mea de tură de la partea ei de muştruluială, ieşind de acolo m-a apostrofat direct.
- Bine mă nătărăule! Tu vrei să ne dea la ţară, de-aici din buricul târgului, deci tu vrei să faci piaţa o dată pe săptămână, başca şi la vreo cinşpe kilometri, care nu costă mai puţin de şase paunţi. Mă băiatule! Eu am ajuns aici după ce am trecut prin greutăţi, nu vreau să plec din cauze pe care… ţi-am spus că nu îl facem singuri, decât atunci când suntem siguri, adică când încheie şefa actele de plecare, accidentale de-astea, să plecăm şi noi acasă la timp, că nu ne plăteşte nimeni orele suplimentare.
- Am crezut că are treabă, o văzuse intrând la o injecţie, iar de obicei ştiam că nu termină atât de repede.
- Te iert, da să nu mai riscăm inutil. Acum cât facem ceva care trebuie făcut în doi, să-mi spui repede ce-i cu pensionarea aia de care te-ai interesat, puteai să vorbeşti cu mine, doar sunt prietenă cu toţi, nu degeaba le suport transpiraţia câteodată, da nu de asta este vorba, tu nu eşti de nici o pensionare, lucrezi până pici jos omule, asta suntem noi, înţelegi?
- Poate că mi s-a urât…
- Vrei acasă!
- Nu pot da oraşul acesta pe al nostru, adevărat.
- Eu pe nici unul, atât de mult îmi place, dar pe Matilda, l-ai da, nu!
- Vanda, poate nu este vorba decât de casa aceea, voiam să văd ce simt pentru ea, sincer, doar eu, să-mi confirm dacă merită să o păstrăm, atâta tot.
- Am auzit că ai încercat cu concediul…
- Mă duc la directoare, asta cu programarea nu-mi convine!
- Treaba ta, dar trebuie să ne supunem regulilor locului, fiecare spital are politica lui de lucru.
- Dacă schimbi o regulă, trebuie să o supui unui vot, suntem într-o ţară civilizată.
- Imperiu, mai degrabă.
- Mă rog, eu mă duc să-i spun să revină la normal.
- Dacă te dă la cucuiata, nu vin după tine, asta trebuie să şti!
- Bine!
Nu m-am dus imediat, dar eram măcinat de chestia asta, cu toate că mai îmi trecuse dorul de case şi alte lucruri de pe acolo, încă Vanda intrase pe net şi plătise ea impozitul la casă, cu ocazia plăţii casei părinţilor ei, numai să mă mai liniştesc. Într-una din zile m-am sculat cu fundul în sus cum spune românul. Vanda, văzuse asta, spunându-mi să nu întreprind nimic fără să-i spun ei înainte, dar în pauza de masă, eram de rând în ziua aceea la alarme, sunând un pacient care avea camera chiar lângă biroul directoarei, n-am mai intrat la pacient, orbit fiind de nervii pe care-i strânsesem în mine de atâtea zile am intrat la directoare, care era atât de binevoitoare de data aceasta, dar nu pentru că mă văzuse pe mine, după aceea am aflat că avea o penurie de personal în perioada aceea şi nu avea cu cine să planifice turele. Explicându-i că mă simt îngrădit de această regulă, pentru că eu tocmai de aceea am plecat de acasă, pentru a fi liber, ea a râs cu destindere, ca de un copil, spunându-mi că nu trebuia să fac atâta tărăboi, doar trebuia să-i bat la uşă, bineînţeles că mi s-a urcat sângele la cap, spunându-i că poate nu era în fiecare zi atât de bună, ceea ce mi se părea că se datorează şi unui miros de butoi, iar asta trebuie transmisă pe dată şefelor de tură, m-a aprobat luând degrabă telefonul ei fix de-acum o sută de ani. Am plecat mulţumit, atât eu cât şi pacientul care mă chemase.
- Da ce i-ai făcut dragă?
- Una mică!
- S-a răcit mâncarea.
- Da, mai ales speranţa mea de a ajunge acasă.
- Sper că nu te-ai dat în spectacol, mă derog de tine cât ai zice peşte! Eu din Londra nu plec, bătrâne!
- Să sperăm că nu.
- Cum adică, ce ai mai făcut Eduard? De data asta nu te mai iartă alcoolista aia, o să te arunce la dispecerat, iar ei te dau acolo unde nu vrea nimeni să se ducă, până vei găsi o portiţă să găseşti ceva apropiat, chiar vei ieşi la pensie omule.
- Vom vedea.
- Treaba ta!
Oarecum adevărat ce a spus Vanda, dar asta s-a întâmplat peste ceva timp, lucrul cel mai frumos a fost că am câştigat lupta aceea, măcar pentru cei de acolo, care puteau lua concediul când voiau. Vanda, în plânsete pe la directoare, doctoriţele cu care s-a mai hârjonit ea, nu a putut rezolva nimic, în cele din urmă am fost chemat la bază, unde mi s-a făcut o morală după câteva zile de pauză, de data asta în limba română, ca să fie siguri că am înţeles perfect, întrebându-mă în cea mai perfectă linişte sufletească dacă mai vreau să continui la ei sau am alte opţiuni, reluând de la început aceleaşi tratative, adică întrebându-mă unde doresc să muncesc, geografic sau alte opţiuni. Bineînţeles că toate au fost degeaba, doar pentru a crede eu că totul este doar din acordul meu, chemându-mă şi arătându-mi periodic, adică o zi da şi una nu, o listă cu posturile vacante, după ceva stres am purces să mi se aleagă un post unde voiau ei cu chiria cea mai ieftină, cel puţin să fiu în câştig de-a binelea, în Londra eram cam în pierdere. Nu mică mi-a fost surprinderea când mi-au găsit un post cu chirie zero, la mansarda spitalului, ceea ce ştiam că era cam greu, pentru că atunci când erau alarme, erai luat de acasă pentru a le rezolva, dar poate lucrurile s-au mai schimbat, ziceam eu în sinea mea, acceptând mai ales că era cu masă, ceea ce nu mă făcea să mai alerg după hrană kilometri, adică toţi banii erau ai mei. Abia ajuns mi-am dat seama că era foarte departe de civilizaţie, iar spre mulţumirea mea, majoritatea erau la pat, aşa că nu prea necesita alergări prin curtea spitalului, mai ales ieşiri prea dese, care te exasperau uneori. Nu toate erau roz acolo, dar cel puţin aveam o privelişte foarte frumoasă către un câmp cu canale, de care cineva îmi spuse că în final duc la ocean, dar de la ultimul cat sau mansardă, nu se vedea nimic. Ce era iar de remarcat, faptul că era doar un pat în cameră, adică eram singur, dar deficienţa mare era că frigiderul şi bucătăria deservea alte cinci camere, în care spre bucuria mea stăteau doar străini, adică irlandezi şi englezi în majoritatea câte doi în cameră, perechi sau nu, dar eu am fost norocosul de data aceasta, ei fiind de altă părere, spunând că singurătatea este foarte grea, râdeam în sinea mea, pentru că nu mi-ar fi plăcut să miros picioarele nimănui în nici un caz, poate că asta m-ar fi făcut să renunţ la acel loc, simţind asta supraveghetorul meu de la bază.
Ca de obicei, pentru că nu a fost prima oară când mă mutam, dar cu Vanda de obicei, prima zi era scurtă, adică doar până la ora unu ziua, timp în care ţi se prezenta spitalul, omul bun la toate îţi făcea instructajul de protecţia muncii, evacuare în caz de incendiu şi altele. După serviciu, pentru că aveam suficient timp, dar mai ales pentru că făcusem rost de o bicicletă pe care mi-o dăduse un bucătar irlandez, pe care îl cam urau toţi pe acolo, iar omul ştiind că sunt nou, dar mai ales că nu îi pot face o caracterizare pe loc, a catadicsit să se împrietenească cu mine, dându-mi bicicleta, dar mai ales arătându-mi cam în ce parte este oceanul pe care spunea el, nu l-a găsit niciodată în timp util, dar pe hărţile electronice într-acolo trebuia să fie.
Bineînţeles că telefoanele de la Vanda, erau de cele mai multe ori atunci când eram liber, ea ştiind faptul că nu aveam voie cu telefoane în spital, de cele mai multe ori pacienţii cu stare ne făceau cadou ceasuri de mână pe care le purtam la butoniera uniformei, pentru că pe mâini până la coate nu aveam voie să purtăm nimic în spital. De cele mei multe ori mă înjura înainte pentru a se răcori, după care plângea pentru că îi era dor de mine, dar mai ales că îi aduse o fată româncă, cu care nu se înţelegea deloc. Nici eu nu eram mai pe roze, plângeam de cele mai multe ori la astfel de telefoane, dar numai după ce terminam apelul, doar pentru a nu-i arăta Vandei, cele simţite de mine.
Programul era unul diferit, adică munceam un fel de tură, dar care ţinea cam paisprezece ore, ziua poate şi mai mult, iar noaptea se termina după şedinţa raportului de gardă, adică după ce luam practic gustarea de după masa de dimineaţă, practic ne petreceam aproape tot timpul în spital, dar era bine că nu mai aveai timp să te gândeşti la altele, iar atunci când mi s-a dat ziua liberă am dormit-o pe toată, şefa de tură aducându-mi mâncarea la pat, nu pentru că mă plăcea, pentru că eu nu i-am arătat nimic din toate astea, spunea ea doar pentru că vrea să fie sigură că mă întorc în stare bună la muncă. Era o irlandeză cam ofilită, întotdeauna se îmbrăca în roz, chiar avea efect, atunci când o vedeai zâmbeai, era un roz copilăresc, costumul acela de spital, probabil ajustat, îi venea perfect, scoţându-i în evidenţă corpul îmbătrânit, dar care mai avea ceva de spus. O blondă cu părul regulamentar strâns, ochi albaştri, care se pierdeau uneori, plecând cu gândurile ei pe nu ştiu unde.
În una din zilele mele libere, de fapt erau vreo trei la rând de data aceasta, ceea ce nu ştia şi Vanda, aşa că am terminat cu ea înainte de a intra la muncă cum ar veni, ceea ce mă sculă devreme, dar cu folos zic eu, pentru că voiam să ajung la ocean de data asta, dar irlandezul aflând aceasta, mă atenţionă că-mi trebuie o pelerină pentru întreaga zi, chiar o păturică în cazul în care mă ia frigul din cauza ploilor, aşa că mi s-a pregătit un rucsăcel cu mâncarea la pachet, alte atenţii din partea lui, inclusiv o hartă care spunea el, trebuia să mă aducă înapoi la spital dacă nu găseam ce căutam în timp util, dar nu mică mi-a fost mirarea când în curtea spitalului, în timp ce făceam ultimele ajustări, adică umflatul roţilor, inventarierea lucrurilor pe care eram obligat să le aduc înapoi acasă, pentru că era acasă de acum, dar mai ales că ele aparţineau inventarului spitalicesc, şefa mea de tură făcea şi ea la rândul ei pregătiri asemănătoare cu o colegă de-a noastră. M-am făcut că sunt pozitiv, zâmbind binevoitor şi urându-i drum bun, drum care se dovedi a fi pe aceeaşi cale la început, ceea ce îmi displăcu, pentru că voiam să fiu cu gândurile mele pentru un timp, slavă cui ştiu eu, aveam destule la ora aceea.
- Unde vă aventuraţi, domnule Eduard?
- Către ocean doamna Mary, bucătarul mi-a zis că este posibil să-l văd, dacă mă ţin de hartă.
- Ha, ha, ha! Cred că la fel ca şi dumneata, nu aţi ţinut cont de scară.
- Ce, ce… scară?
- Scara la care este făcută harta, într-adevăr vedeţi oceanul pe hartă, destul de aproape chiar, dar de fapt este destul de departe.
- Dar bucătarul…
- Ivon! Ha, ha, ha! A luat bicicleta doar pentru că i-a zis directoarea să mai slăbească, dacă vrea să mai rămână în viaţă.
- Dar nu mi se pare gras!
- Ceva cu sângele, el este gras domnule Eduard, dar este şi destul de plinuţ.
- Aşa cum îi stă bine unui bucătar, cred.
- La noi… da lasă… merg şi eu cu dumneata.
- Drumul vă aparţine.
- Ha, ha, ha! Nu aparţine nimănui.
Am pedalat până după prânz, cu toate pregătirile, mai puţin de trei ore. Mary, o dăduse în râs când am dorit să luăm masa de prânz, spunându-mi că nu aşa ajung la ocean, iar masa putea fi luată mai târziu, dacă voiam să visăm frumos la noapte. M-am supus şi am pedalat cam încă două ore ceea ce mi se părea destul de mult pentru prima oară pe bicicletă, mulţumindu-i babei de la Londra în gând, pentru că m-a ţinut în formă.
- Bine domnule, dacă doriţi să mâncaţi, nu vă mai… eu chiar voiam să mai slăbesc.
- Iertaţi-mă, dar nu pare necesar doamnă.
- Domnişoară, asta pentru că mai avem de mers împreună, iar apelativul dumitale nu-mi convine să fie repetat de prea multe ori.
- Mă scuzaţi, dar nu credeam nici în ruptul capului că la vârsta aceasta…
- Nu m-am hotărât încă domnule, catolicii sunt foarte…
- Cunosc… tocmai de aceea eu cu… trăim liber…
- Sunteţi căsătorit?
- Trăim împreună sau mai bine zis trăiam, înainte de a fluiera în uşa bisericii cu o femeie, concubinaj pe scurt.
- Înţeleg, eu prefer la fel, doar soluţiile pentru necesităţile normale ale corpului.
- La capitolul acesta stau foarte rău, am zis eu în româneşte.
- Nu am avut decât o doamnă româncă, care a înţeles că este minoritară, cu limba şi chiar nu am prins nimic din ea, aşa că dacă vrei să fi înţeles, doar engleză sau limba mea de baştină.
- Doar puţină franceză şi ceva rusă mai rup, mi-ar fi plăcut să ştiu irlandeza.
- Cred că puţini o vorbesc şi la ei acasă, aşa că…
- Eu ştiu, nu trebuie să gândeşti aşa despre locurile tale din copilărie.
- Acolo am fost violată, bătută… mai vrei să auzi şi altele.
- Poate cercurile…
- Anturajul este totul, domnule.
După amiază, nu ştiam exact unde suntem, practic ar fi trebuit să ne întoarcem, asta însemnând să ajungem acasă pe întuneric, dar o ploaie măruntă ne schimbă hotărârile, căutând am dat cu ochi tot înainte desigur, de o şură care părea destul de mare, chiar de la distanţa aceea, dar era singura construcţie ce se vedea pe tot orizontul acela cu o câmpie verde, mici denivelări, un canal care curgea într-adevăr în sensul nostru de mers, pe lângă care şerpuia drumul nostru, destul de bun având în vedere pustietatea aceea.
- Cred că este un adăpost pentru fân, domnule Eduard.
- Aşa pare, dar dacă mai stăm mult în ploaie, n-o să ne fie bine.
- Putem lua pelerinele domnule. Chiar făcu asta în timp ce vorbea.
- Eu chiar vreau să văd ce este cu clădirea aceea poate că are pe cineva pe acolo, chiar mi-e frig.
- Pedalează! Pentru Dumnezeu!
- Vreau să ajung la ocean mai am două zile libere domnişoara Mary.
- Merg cu dumneata.
- La ocean?
- Ha, ha, ha! Nu ajungeţi nici mâine acolo, aşa cum pedalaţi.
- Bine!
Ploaia încă se juca, iar când am ajuns la hambar începu mai tare, poarta era una cu zăvor din acela de traversare a proprietăţii pentru a ajunge pe câmpiile proprietarului undeva pe scurtătura aceea care nu era trecută pe harta mea. Hambarul acela de aproape era imens, iar uşa din faţă era straşnic închisă, dar lângă poartă mai era o construcţie mică, gen gheretă de pază, care avea sau aşa mi se părea mie, o fereastră întredeschisă, având şi aceasta uşa închisă, iar după bălăriile de la intrare părea că uşa aceea nu a fost deschisă demult, fiind chiar închisă, asta după ce a fost încercată de Mary.
- Putem sta o vreme sub intrarea în hambar.
- Da, doamnă.
Ne-am instalat acolo, băgând inclusiv bicicletele la adăpost, dar cum am fost născut la munte, căutarea pentru mine nu se termină niciodată, am lăsat-o pe Mary, acolo, dând ocol hambarului, în spatele căruia orizontul era placat de o movilă cu pomi pe ea, ceea ce era destul de straniu, pentru că în rest, cât vedeai cu ochi, era numai iarbă, iar aceasta spre surprinderea mea era traversată de cărarea pe care am venit chiar eu. N-am mai stat la discuţie şi am purces în mica pădurice, să-i spun aşa, în mijlocul movilei, adică în vârf, dacă pot numi aşa locul acela, erau pietre mai mult iar platoul era oarecum amenajat, adică pietrele formau o pardoseală pe care tronau o masă din piatră înconjurată de două bănci şi două fotolii, tot din piatră şlefuită, destul de frumos pentru pustietatea aceea, carevasăzică era un fel de belvedere la câţiva metri de solul drept, de unde nu se vedea oceanul, chiar zâmbind când am privit către orizont. Întorcându-mă, ploaia încă cernea uşor, am dat de alte uşi în spatele hambarului, de data aceasta normale pot spune, cele din faţă erau pentru camioane bănuiesc, una din ele avea o sculptură, probabil un model local ţărănesc, pe care nu m-am sinchisit să-l descifrez, iar cealaltă care presupun era pe partea cealaltă a peretelui acelei construcţii imense, era o uşă normală pentru acel loc, din dulapi prinşi cu şuruburi, păreau pe faţă, cu cap rotund, aveam emoţii de acum, pentru că mă aşteptam să văd pe cineva acolo la una din uşi, aşa că am chemat-o pe Mary, arătându-i grozăvia, dar mai ales spunându-i că nu am încercat uşile, deoarece ea este mult mai deprinsă cu dialectele locale, în caz de. Mary, bătu la uşa modelată mai întâi, pe care a şi încercat-o, dar era foarte închisă, nici măcar nu se clinti la apăsarea mânerului acela lucrat de mână. La a doua uşă la fel a bătut, după care a strigat în engleză, irlandeză şi ce mai ştia ea pe acolo, după care a încercat-o, iar uşa s-a deschis surprinzător de uşor, dând impresia că este des folosită, cu uşa deschisă de data aceasta am strigat, dar la fel nu era nimeni care să ne răspundă. Primul pas l-a făcut Mary, doar pentru că ştia mai multe limbi locale spunea ea, strigând şi eu la rândul meu inclusiv în română, ceea ce a amuzat-o foarte tare pe Mary, interiorul era absolut gol pe partea aceea, deosebit de înalt, iar în dreptul uşi care nu s-a deschis, era o cămăruţă închisă care părea să aibă un raft cu cărţi, ce puteam privi pe una din ferestrele interne, un pat destul de îngust şi o pereche de papuci, iar uşa din interior care te putea lăsa să ajungi acolo, era de asemenea închisă. În lungul acelei cămăruţe, erau dulapi puşi de nişte stâlpi de susţinere în spatele cărora era fân foarte vechi, că nu mirosea a nimic, dar acesta nu ţinea prea mult, către ieşirea din faţă vreo trei metri, după care veneau aşezaţi probabil dulapi din aceia de separare, care veneau cu un cap în peretele din faţă totul pe o înălţime de vreo doi metri, poate mai mult. Vedeam totul foarte bine pentru că acoperişul era prevăzut cu o cupolă care avea gratii ce lăsau lumina să intre, destul de consistent pentru acea măgăoaie.
- Să încercăm să deschidem dormitorul, domnule Eduard.
- Ploaia s-a oprit, dom… nişoara Mary.
- Uite cum facem, cât suntem în afara spitalului, putem să ne tutuim, dar acolo nu vreau să dau frâu liber imaginaţiilor bolnave.
- Păi, eu… am o fişă impecabilă Mary, de ce bolnavă…
- Ha, ha, ha! Era doar o figură de stil.
- Era doar o glumă… românească…
- Pare mai mult englezească.
- Mă rog, voiam doar să zic că s-ar putea întoarce cel care…
- Dacă te uiţi atent, praful este destul de gros pe mica tejghea, cred că stătea aici când primea cereale, pe vremuri.
- Deci, credeţi că nu ajungem la timp în paturile noastre calzi?
- Poate pe la unu noaptea, ceea ce nu mă mulţumeşte deloc. Am văzut un mic deal, de sus putem vedea dacă găsim ceva mai omenesc, astfel vom fi mai aproape de ţelul tău, Eduard.
- Eu am fost sus, dar nu am văzut nimic interesant.
- Acum că a dat soarele, poate vedem mai bine, mergem?
Am urcat cu mare viteză dealul acela, deoarece timpul era esenţial, dar spre dezamăgirea noastră nu era decât tot o movilă la orizont pe care eu nu o văzusem de nori probabil.
- Acolo este tot o ridicătură din asta, probabil că după ea este o construcţie, cred că aşa transmiteau ei pe vremuri semnale, de pe colinele acestea.
- Da, nu este exclus Eduard, dar clădirea aceasta de aici, pare ceva mai mare cred ca movila asta, ce ar putea să fie şi acolo, dacă se menţine modelul, ceea ce nu văd este acoperişul de acolo.
- Poate nu a fost la fel de bogat ca acesta, Mary.
- Ha, ha, ha! Poate, dar merită să încercăm Eduard, dacă nu, ne întoarcem aici şi vom vedea, la urma urmei este destul de cald.
- Da, să mergem! De acolo poate se vede oceanul, Mary.
- Asta ne-ar motiva să ajungem acolo cred, în seara asta, ceea ce mi se pare destul de mult. Cam cât crezi că este până la movilă?
- Dacă o comparăm cu asta ca mărime, având în vedere că este destul de mică, cam vreo şapte kilometri, dacă nu mai mult.
- Cam la doişpe mile, mă gândeam eu.
Drumul pe soare, mai ales pe apus, a fost fantastic, mai făceam ce făceam şi trăgeam cu coada ochiului la distanţa dintre soare şi pământ care mi se părea că scade foarte repede. Mary, ca şi baba din Londra a luat conducerea, lăsându-mă în urmă cu vreo zece lungimi de bicicletă, dar nu mă supăram din cauza asta, aşa puteam să mă gândesc la ale mele şi-mi veni din nou casa unchiului în minte, dar trăgând cu ochiul în spate la movila şi hambarul lăsate în urmă am zâmbit, pentru că nu erau singurele proprietăţi părăsite pe lume. Totuşi, dacă aş fi avut tupeul să cer telefonul lui Matilda, alta ar fi fost chestiunea, puteam să fiu mai informat despre proprietate, mai ales putea să pună pe cineva să facă curăţenie pe acolo, ştiu că în spate era o clădire mică care probabil era pentru cei care deserveau pe vremuri clădirea mare, aceea necesită mai multe îngrijiri, deci puteau fi făcute în lipsa mea, eu găsind casa în bună stare concediul următor, iar acum cine ştie când voi primi concediu, că mi-e şi frică să mai deschid gura faţă de acest subiect care mi se pare tabu pot spune.
Movila era una plină de bălării de data aceasta nici urmă de ceva care să ateste vreo urmă de civilizaţie, ne-am uitat amândoi către ce am lăsat în urmă zâmbindu-ne, dar uitându-ne mai atenţi către sensul nostru de mers, adică către ocean, mie mi se păru că văd strălucind ceva la orizontul foarte îndepărtat, iar soarele se grăbea să se scalde în acea strălucire foarte subţire.
- Cred că este oceanul, Mary.
- Eu cred că este canalul acesta, care dacă observi cu atenţie părăseşte drumul în depărtare, formând o curbă foarte amplă care se îndreaptă apoi către drumul nostru, părând o linie dreaptă.
- Posibil, dar dă-mi voie să fiu mai optimist,
- Dă-mi harta aia, că m-ai terminat de cap cu oceanul tău! Eu nu prea ţin de apă atât.
- Normal, te-ai născut înconjurată de ocean, de ce nu te-ai plictisi de el Mary, pe când eu am văzut marea la doisprezece ani, prima oară noaptea, iar cel mai mult m-au impresionat micro meduzele fluorescente care mi se păru că sunt o feerie, bineînţeles că nu a ţinut prea mult timp bucuria aceasta, malul mării se considera graniţă pe timpul comuniştilor, mai mult de atât, le era frică să nu plecăm din ţară pe această cale.
- A fost greu?
- Este încă, Mary.
- Ce trist. Dacă-ţi spun şi eu că văd oceanul, sper că nu ai de gând să pleci acum pe înserat către locul acela?
- Ha, ha, ha! Chiar dacă par mai aventuros, sunt conştient de două lucruri, drumul nu este iluminat, suntem în pustietate, nu trece… n-am văzut nici un vehicul sau altă ţipenie de om pe aici, iar noi nu avem nici un fel de iluminat la biciclete, aşa că am părăsi drumul imediat ce se face întuneric, de ne băgăm degetele în ochi.
- Ha, ha, ha! Dă-mi voie să râd, expunerea cam arhaică, dar adevărată.
- Cred că grămezile alea de paie care se văd de aici sunt case.
- Da, numai că nu văd nimic civilizat pe lângă ele.
- Problema bună este că nu ne întoarcem, iar mâine vom vedea în ce s-a stins soarele.
- AÅŸa da!
- Căsuţele?
- Nu Eduard, figura ta de… da lasă, pentru unul care a văzut marea la doisprezece ani, este foarte bine băiete.
- Pe mine mă dezavantajează şi limba, eu trebuie să traduc totul… în mintea mea.
- Cam tot aia se petrece şi într-a mea Eduard, nu m-am născut chiar în Dublin, sunt o fată de la ţară.
- Lasă, la ţară la voi înseamnă oraş la noi, ba poate ceva mai evoluat la voi.
- Nu te mai smiorcăi atât, uite aici, nu eşti la ţară.
- Cred că sunt părăsite de…
Tot vorbind fleacuri de doi lei am ajuns pe o uliţă laterală, pietruită de data aceasta, în faţa unei case acoperită cu paie, gazonul era frumos tuns, de un verde specific locului în care ne aflam, adică Anglia, care era foarte des plouată, ceea ce ne-a făcut să fim mai rezervaţi, aşa că am început a striga de la nivelul gardului din pietre frumos aşezate, stând frumos în faţa portiţei care ducea pe o alee către uşa de la intrarea în căsuţă, cum soarele se grăbea tare, iar noi ne cam panicam de acum, pentru că nu ne răspundea nimeni, Mary nu a mai stat mult pe gânduri, deschizând portiţa aceea foarte curajoasă pot spune şi ajungând la uşa de la intrare, îmi făcu semn să o urmez. La fel ca şi la şura aceea am început să strigăm inclusiv pe româneşte, dar de data asta nu se mai răţoi la mine, doar zâmbi binevoitoare, atunci am încercat mânerul clanţei care ca şi cel al şuri era foarte vechi, dar destul de îngrijit, iar spre surprinderea mea se deschise la fel de uşor, dându-se numaidecât de perete. Era o încăpere cu pat, lumina încă mai era, dar insuficientă, iar ferestrele două la număr, nu ne ajutau aşa deoarece erau umbrite de pazia din paie care venea destul de jos. Nu se punea problema curentului electric, dar o lampă care era pe o etajeră, undeva la geam, avea combustibil, aşa că am aprins-o spre bucuria noastră tot cu chibritul casei, nici unul din noi nu avea nimic de aprins şi se făcu lumină. Camera mai avea o cadă, cu un robinet montat pe o ţeavă ce ieşea din pământ, alimentând acea minunăţie de cadă din fontă, frumos vopsită şi aşezată pe nişte picioare din fontă modelată în forma locului, dar ce m-a frapat era că soba care mi se părea chiar în centrul casei, părea de curând folosită, iar lemnele care păreau cumpărate de la un magazin, asta pentru că încă mai aveau sacul sub ele, stăteau cuminţi sub acea inginerie din fontă, care părea atât de frumoasă la lumina lămpi. Patul de data aceasta era destul de spaţios, iar aşternuturile păreau destul de curate, ceea ce m-a frapat era că deşi era lângă fereastră nu simţeam curent aşa cum simţeam în casele de la ţară, atunci când ne duceau părinţii să facem nebunii la maxim. Mai era un fotoliu cu un pled foarte gros pe el şi o blană, care părea să fie mai aproape de sobă.
- Nu facem focul, dacă la asta te gândeşti.
- Sunt absolut de acord Mary, nu ştim exact când a fost curăţat coşul, iar cu toate astea este destul de plăcut aici, te rog să-ţi amenajezi patul, eu o să iau fotoliul.
- Ha, ha, ha! Dimineaţă ai să fi foarte obosit, suntem destul de maturi, putem foarte bine dormi fiecare pe partea lui, iar pătura aceea o vom folosi ca substrat.
- Eşti sigură?
- Absolut, doar nu o să mă violezi acum, doar pentru că eşti în pustietatea asta cu mine.
- Nici pe departe, aici la voi, de obicei mi s-a întâmplat invers.
- Eu cred că ar trebui să ne punem pe somn, dimineaţă de cum se luminează, plecăm imediat, să nu apară stăpânul.
- De acord. Vrei să mâncăm ceva din pachetele date de bucătar?
- Nu, seara de obicei nu mănânc aproape nimic, spun asta pentru că rareori gust câte o supă foarte bine strecurată.
- Foarte bine, nici eu, abia ne rămâne pentru mâine mai mult şi-apoi mâine vom pedala mai mult, acum ne odihnim…
- Trebuie să recunosc că după atâta efort nici n-aş putea să înghit, mi s-a părut că ai pedalat foarte lejer, ai ceva pregătire fizică Mary.
Mai întâi am stat ceva timp pe fotoliul acela, doar pentru a lăs-o pe Mary, să pregătească patul aşa cum dorea ea, iar când mă îngânam cu somnul, aceasta mă luă de mână, trăgându-mă în pat, unde intră şi ea după ce aşeză ultimul pled de pe fotoliu peste toate ale noastre şi ale lor, care deveni ceva ca o plapumă groasă, cu toate acestea patul nefolosit de mult era destul de rece, iar după un timp Mary se trase lângă mine luându-mă în braţe, ceea ce mai compensă aerul care circula în voie printre noi, pentru că fiecare voia să evite pierderile pe extremităţi. Aerul cald care venea din respiraţia acesteia îmi făcea bine, iar pieptul ei începea să-şi facă treaba încălzindu-ne. Astfel am adormit în liniştea acelui pustiu, iar spre dimineaţă aşa cum îi stă bine unei femei, Mary îmi dădu piciorul jos de pe ea, trezindu-mă uşor.
- Am dormit dus.
- Åži eu, Eduard.
- Eu zic să mai stăm puţin, prea frig, afară.
- De unde ÅŸti?
- Presupun, Mary.
- Mă scol să văd cum ne aranjăm masa.
- Ei, aÅŸa da.
Problema nu era masa, doar frigul, aşa că Mary puse un pled peste hainele ei, trebăluind prin pachetele puse de bucătar, iar cum o femeie este foarte bine orientată, alese bucatele care se puteau strica în perioada ce urma, asta însemnând fructe care erau de-acum puţin pătate şi altele. A, la cealaltă fereastră era o chiuvetă destul de frumoasă, care se combina foarte bine cu locul acela, fiind din piatră sculptată manual, ceva nu prea rotund nici prea oval, dar care îşi făcea treaba, iar când a deschis robinetul acela din bronz, frumos lustruit, ca şi cel al căzii, a curs apă.
- Ha, ha, ha! La noi mai sunt astfel de sate, care au apa la distanţă de casă. De cadă nici nu se pune problema, iar o sobă ca aceasta n-am văzut decât în filme.
- Nu te mai văicări atâta, îmbracă-te cu tot ce ai şi treci la masă.
- E chiar atât de rău?! Patul acesta chiar e minunat. Nu mai bine ne mai răsfăţăm puţin câteva ore şi renunţăm la ocean?
- Uite, vezi! De-asta nu aţi ajuns voi un imperiu niciodată, sunteţi prea comozi!
- Bine că au ajuns austro-ungari pe la noi, ei au ştiut să facă asta.
- Mergem la ocean, ard de nerăbdare să fac o baie.
- Mergem.
Căsuţa aceea care mi se păru minunată am lăsat-o aşa cum am găsit-o, închizând uşa cu atenţie şi asigurându-ne că rămâne aşa, nu am fi vrut să fie cotropită de animale. Ziua părea minunată, iar pedalatul era atât de reconfortant, se vedea că nu am tras ziua precedentă, încă Mary, zâmbea mărind ritmul câteodată şi lăsându-mă în urmă, dar ce mai conta, visam să văd oceanul, canalul care ne părăsi, în care eram gata să fac baie în locul oceanului, nici nu părea să se mai vadă măcar în depărtare, iar câmpia aceea părea acum nesfârşită cu soarele în spate. După prânz mi se păru că simt miros de sare, iar asta era lucrul care îmi trebuia, doar Mary era liniştită ca şi cum părea că mai făcuse drumul acela, pedalând constant, de data aceasta, eu am mărit ritmul, iar Mary rămase cu câteva lungimi de bicicletă în urmă, lucru care nu prea-i convenea, dar nu o puteai scoate din ritmul ei. Spre stupefacţia mea, drumul urca iar asta nu-mi convenea de loc, Mary, de-acuma râdea văzându-mă că sunt alarmat de treaba asta, dar un pescăruş îmi confirmă că nu suntem departe, precum un marinar care caută uscatul, la mine era invers, căutam apa. La un moment dat se ridica un promontoriu, formaţiune care era de obicei specifică coastelor locului, iar asta m-a făcut să pedalez mai abitir. Un perete de calcar alb, destul de înalt, la picioarele căruia se zbătea oceanul care spăla toată acea frumuseţe de netăgăduit. Apa aceea albastră cu mici spume foarte albe, mă făcu să zâmbesc, pentru mine marea de acasă era cea mai frumoasă parte din an, atunci când reuşeam să o văd. Lăcrimam zâmbind ca un copil. Mary, mă luă în braţe pe la spate, ferindu-se de vântul acela rece, şi-şi ascunse capul în ceafa mea.
- Presupun că nu-ţi place apa.
- Poate că amintirile mele de la malul acestui tumult de apă, nu sunt tocmai…
- Şti, noi avem un loc la mare care se numeşte Vama Veche, acolo nu poţi lua cu tine decât amintiri frumoase, care nu-ţi dau decât o stare de a te duce iar şi iar. Chiar dacă poate ţi se întâmplă ceva negativ, doar din cauza ta, pentru că omul de cele mei multe ori şi-o face cu mâna lui, plecând poate cu un alt sentiment, timpul te face să te răzgândeşti, gândindu-te la acel loc restul iernii cu înfrigurare, iar de întâi Mai, acolo este sărbătoare, reînvie locul acela care pare din nou atât de cald, cu toate că est frig afară, nu ştiu, oameni par să uite de toate acolo, simţindu-se şi unindu-se într-o frenezie a distracţiei.
- Ce frumos ai vorbit, ţi-e dor?
- Uneori simt că nu mai pot, asta am simţit în primele luni de fapt, până să ne găsim locul la Londra, care pare un loc cu oameni aduşi de ştiu eu cine, din toate colţurile lumii. Când am scăpat acasă prima oară, primul drum pe care l-am făcut a fost la Vamă, am plâns acolo aproape o jumătate de oră, era pustiu aproape, luna octombrie seamănă oarecum cu restul anului de aici, dar spun aproape, pentru că mai erau înveteraţi ca mine, care veneau să admire marea de acolo, iar locul unde ne strângem de obicei mi se pare vrăjit, parcă ceva ne atrage acolo, un loc cu malul ridicat roşu, care contrastează atât de frumos cu răsăritul soarelui.
- Ai plecat de acasă doar din cauza banilor?
- Nu, ca şi tine, am păţit destule.
- De ce trebuie să fugim, dacă toate ne urmăresc?
- Nu ÅŸtiu.
- Uite, mult în dreapta stâncilor astea este o plajă cu nisip.
- Nu cred că o putem atinge Mary, malul acesta se menţine văd până departe.
- Atunci o să trebuiască să te mai bucuri puţin şi valea!
- Cum aşa? Oricum nu ajungem din prima la ora aceasta, poate dacă plecăm imediat ce se luminează, dar şi atunci…
- Avem şanse dis de dimineaţă, să ajungem pe străzile luminate, iar după aceea e floare la ureche.
- Da, cred că da, dacă aş avea timp aş mai poposi în căsuţa aceea minunată, dar trebuie să fiu la muncă poimâine.
- Din fericire eu mai am o zi, nu ţi-am spus, dar nu aş sta mai mult decât tine.
- Problema este că aici nu văd nici un fel de construcţii cât este orizontul de mare.
- Aşa este. Parcă ziceai… să căutăm, Eduard.
Malul acela ne atrăgea către mica plajă aşa că am mers către ea, iar spre surprinderea noastră, malul parcă se rupea la un moment dat, iar o cărare foarte îngustă printre pietre şi muşchi sau iarbă crescută în micile găuri ale pietrelor ne duse cu greu către mica plajă, care se arătă după ce trecusem printr-un fel de tunel din acea piatră. Am alergat pur şi simplu cei câţiva paşi care erau până la apa învolburată, iar când am ajuns am încercat-o cu mâna, mi se păru destul de bună, dar şi afară era destul de rece.
- Trebuie să mai aştepţi, dacă nu vrei să lipseşti de la serviciu.
- E bună de baie, Mary!
- Ştiu! Am văzut-o pe faţa ta.
- Este frumos, cu toate că avem şi noi plaja mică acolo lângă mal, dar aici am o senzaţie claustrofobă, oare de ce?
- Nu trebuie să compari, doar bucură-te, atât, Eduard.
Am scos păturile şi ni le-am pus pe spate strângându-le în jurul nostru, eram două mumii, care mai aveau doar nasul şi ochi afară, simţeam că nu mai am răbdare să stau locului, pornind mai întâi în dreapta, până s-a terminat nisipul, ridicându-se stânci albe care mai apoi se uneau cu malul foarte înalt. Trecând de Mary, am luat cealaltă parte la mână, trecând de tunelul acela am constat că acolo nisipul se termină mult mai repede fiind înlocuit de bolovani, iar cei din apă au fost şlefuiţi de valurile oceanului, devenind nişte ouă albe, de toate mărimile, care scoteau nişte sunete de pian cu pătura pusă pe corzi, uneori părând că auzi ceva cunoscut dacă ascultai atent. Puţin mai departe era o mică peşteră sau o grotă părea de la distanţă, care se ridica destul de sus de ocean, iar ca să ajungi la gura ei, trebuia să mergi pe o şerpuială ce părea făcută de mâna omului, dar care era atât de şlefuită de valurile talazurilor furtunoase, bănuiesc. Am intrat în acel loc, care părea destul de luminat din interior având în vedere că stâncile acelea erau albe, iar reflexia lucra destul de bine. Părea un loc în care mai trăsese cineva, chiar era ceva pot spune, care semăna a loc de dormit, făcut din crengi, de unde le-o fi luat, că locul din apropiere era atât de pustiu, doar iarbă şi piatră, avea doar doi stâlpi, iar una din părţi era sprijinită pe o linie pietroasă, care pare că aşa se rupse când a luat fiinţă această cavernă, toate acele beţe erau legate cu sfoară, împletită, care făcea la rândul ei legătura cu traversa din faţă, încăpeau lejer două persoane şi spre surprinderea mea, aşezându-mă, părea nu numai comod şi ferit de vânt, iar ca să vezi oceanul nu trebuia decât să deschizi ochi. M-am întors la Mary, care plângea, dar când m-a văzut s-a şters la ochi ferindu-se de mine şi zâmbind cu faţa ei atât de albă, parcă ziceai că are icter nu alta.
- CunoÅŸteai locul acesta?
- Nu, unul asemănător, Eduard.
- Oceanul nu ţi-a adus nimic frumos, nu-i aşa?
- Aş vrea să văd locul acela numit de tine, Vamă, care pare că te schimbă.
- Da…
- Tu, ce-ai?
- Nimic, tocmai am găsit un loc mult mai liniştit, în care să aşteptăm căldura după amiezi.
I-am întins mâna, nu mi-a dat-o, m-a urmat tăcută, ajungând cu greu la caverna aceea, doar pentru că era ruptă de trecutul care îi trecuse prin faţa ochilor. Am întins pătura mea pe patul acela, aşezându-se fără nici o invitaţie, se lungi, punându-şi micul rucsac drept pernă, după care am învelit-o cu pătura ei, aşezându-mă cu mijlocul în burta ei peste pătură, mă cuprinse cu braţul, încă lăcrima, m-am uitat lung la ea, ca să vadă că am văzut-o, să se abţină, dar ea zâmbii candid.
- De la sare, Eduard.
- Am înţeles.
Cuvintele erau de prisos, priveam apa aceea care se zbătea parcă să ajungă la noi, nu erau valuri ca acasă, parcă erau sălbatice, nu voiau să se disciplineze măcar de ruşinea noastră. Adormi, atât de frumos, corpul acela destins avea altă formă, faţa ei senină, parcă era din altă lume, trăsăturile acelea tipice locului, blondul acela care te făcea să mângâi, dar m-am abţinut nu voiam să stric frumuseţea acelui moment, cu toate că eram amândoi destul de ofiliţi am ajuns până la ocean, doar pentru că am fost mânat de dorul pentru un astfel de surogat pentru mine, pentru că nimic nu ar fi putut să înlocuiască Vama Veche.
Râdeam ca doi prostuţi când ne-a trezit ploaia, ea mă ţinea în braţe, săltând capul din spatele meu, pentru a privi tot griul acela care se împreuna cu apa aceea, care părea că e scoasă din minţi că i-am călcat teritoriul. Doar dormisem destul de bine în casa aceea acoperită cu paie, dar ceva ne-a făcut să adormim cu gândurile noastre.
- Baia este compromisă.
- Eduard, doar nu-ţi închipui că eşti la mare, oceanul este destul de rece, băiatule.
- Da… nu am încercat-o cu… mâna mai devreme…
- Doar din cauza euforiei că ai ajuns aici, ai avut senzaţia că este bună, dar ascultă-mă pe mine, este rece.
- Cred că ai rămas conectată la tine acasă, aici este mult mai la sud, domnişoară.
- Ha, ha, ha!
- De ce râzi?
- Asta cu domnişoara, mă scoate din minţi, himenul meu este praf, nu ştiu de ce ţi-am cerut să zici asta, mă scoate din sărite!
- Mai cunosc cazuri, fetiţo!
- Nici chiar fetiţă nu mai sunt, dacă stau bine să mă uit la tine, suntem cam de-o seamă.
- Ştiu cam ce vor englezoaicele în special, după toate vorbele astea, dar să-ţi iasă din cap, eu nu mă spăl după, în apa asta!
- Păi nu mai este caldă, Eduard?! Iar eu nu sunt englezoaică omule, sex n-o să facem, să-ţi iasă din cap asta, oricâtă imaginaţie ai avea!
- Mulţumesc! Nici eu, nu…
Am dormit acolo fără mari probleme, iar masa care fusese destul de copioasă, deşi fuse doar una în acea zi, ne ţinuse de foame. A doua zi oceanul era tot acolo, iar cerul era acoperit, dar lucrul cel mai bun nu ploua.
Am ieşit din grota aceea să arunc cu pietre în apa aceea gri, care părea să nu mai spună nimic vesel, dar când mă pregăteam să mă retrag la grotă, pentru a strânge să plecăm am văzut o faţă zâmbitoare, tânără, salutându-mă atât de veselă.
- Bună dimineaţa! Cu bicicletele acelea aţi ajuns aşa dimineaţă?
- Bună! Nu… i-am arătat grota aceea.
- Fantastic! Sper că nu găsesc pe cineva dezbrăcat acolo, pot să văd?
- Da. Fără nici o grijă.
S-a dus veselă, dar după câteva minute s-a întors tristă.
- Ce i-ai făcut?
- Nimic. Amintirile…
- Sau poate că nu i-ai făcut nimic! Zise, revenindu-şi la vioiciunea ei.
- Singură?
- Nu, cu mama, n-aş lua un bărbat cu mine în pustietatea asta.
- De aici unde plecaţi?
- De fapt aici atracţia este promontoriul acela, pe care nu cred că l-aţi remarcat, ne întoarcem pe acelaşi drum.
- Din păcate noi trebuie să plecăm, avem cale lungă până la Spital.
- Sunteţi de Sanatoriu?
- Mă rog, un fel de azil, cu asistenţă medicală intensă.
- Mergem acolo, după amiază avem pe cineva de vizitat, unchiul meu Harold, este acolo, dar voiam să trecem peste locul acesta frumos mai întâi.
- Motociclistul?
- Da, pe motocicletă era când s-a accidentat, fracturi multiple. Mă şi mir, că mai trăieşte! Are şi o vârstă, cu toate acestea, dacă asculta sfaturile tuturor, acum era acasă la el.
- Regretă, dar este îngrijit foarte bine.
- Dacă nu ar bea atât!
- Poate că asta este singura lui alinare, iar durerile sale de oasele sudate, mai sunt alinate şi de nenorocitul de alcool.
- Avem medicamente, domnule!
- Adevărat, domnişoară.
- Mathi, domnule!
- Eduard! Sunteţi hindusă?
- Ha, ha, ha! Aproape toţi, când mă prezint, mă întreabă asta, dar nici măcar părinţii mei, nu au o nici o legătură, iar dacă vedeţi mai atent sunt blondă autentică, tipic…
- Am înţeles. Vă rog să mă scuzaţi! Trebuie să facem bagajele.
- Urmaţi-mă, domnule! Lăsaţi-o pe doamna să se liniştească.
- Cred că deja mă ceartă în gândul ei, că nu vin dup rucsac.
- ÃŽi trece!
Am ajuns lângă maşina ei, salutându-i mama, care era atât de tăcută. Deschise portiera din spate, după care luă ea însăşi o bicicletă, pe care o împinse în portbagajul imens, dar care rămase cu o roată afară, pe care după ce o ridică închise portiera.
- Perfect!
- Nici o problemă, eu o iau pe bicicletă, îmi palce aerul liber.
- Doar am făcut proba! Bag-o şi pe aceea peste, astfel putem sta împreună până diseară, când vom pleca către Spital.
- Vreţi să faceţi asta?
- Decât cu baba asta, mai bine cu smiorcăita aia, soţia ta?
- Ha, ha, ha! Îşi revine, doar a fost surprinsă… vorbim de lup… domnişoara Mathi! Am zis eu, făcând prezentările.
- O ştiu, poate ea nu mă ştie pe mine, pentru că stau mai mult în cabinet să pregătesc medicaţia, nepoata lui Harold, cel cu accidentul de motocicletă, care l-a priponit la pat, un om de milioane, domnişoară.
- Care vă cam dă de lucru, cu alcoolul lui!
- Le dă lor, recunosc, uneori îl mai schimb şi eu, dar lucrul cel mai important este că este un om plăcut de toată lumea, cu care nu te mai saturi vorbind.
- AÅŸa este. Am zis eu.
Ziua trecuse tot în acea cavernă, de unde Mathi, mai scotea capul să mai privească stânca aceea, care mie nu-mi spunea nimic, chiar nici lui Mary, de mama lui Mathi, care nu spunea nimic, nu mai zic. Bucatele copioase, aduse de cele două surprize, pot spune, care au apărut acolo, bine, acum pot spune copioase, doar pentru că eram acolo, lângă atâta apă, ştie toată lumea cum este bucătăria engleză, oricum ne-am umplut burţile, glumind pe săturate, ca să zic aşa, iar mama lui Mathi, nu se molipsi deloc de la noi, dar cel mai de admirat era Mary, pe care o priveam râzând, fiind destul de frumoasă în acest context.
Când am ajuns la Spital, încă era lumină, dar afară burniţa. Ceea ce ne-a bucurat a fost faptul că Mathi a fost norocul nostru, ziua a fost foarte închisă, alternând cu ploi reci. Mathi şi-a luat mama, ducându-se la unchiul ei, iar Mary, se uită lung la mine.
- Somn uÅŸor, doamna Mary!
- Nu ne aude nimeni, Eduard.
- Sunt un păcătos!
- Un sfânt, mai degrabă omule! Eu nu aveam norocul să mi se lege o astfel de excursie, atât de frumos, trebuia să mi se întâmple ceva. Zicând aceasta mă luă de mână.
- O să intri în gura lumii, Mary! Mă sărută.
- Abia acum o să intru în gura lumii, Eduard.
- Erai deja acolo, doar ai plecat cu mine, iar nopţile!
- Ha, ha, ha! Cât de proastă sunt! Deci oricât de cuminţi am fi, oamenii interpretează altfel.
- Exact Mary. Te-aş mai săruta, dar vine bucătarul să-mi ia bicicleta în primire.
- Bună seara! Păi aşa ne-a fost vorba! Eu ţi-am dat-o s-o oboseşti!
- Pe bicicletă! Zise Mary, râzând. Am râs împreună, de ne dureau burţile.
- De ce râdeţi? Vreau şi eu! Zise Mathi.
- De ce nu eÅŸti cu Harold?
- Mama, îşi ceartă frăţiorul pentru băutură! N-am mai suportat! Şi-apoi este mai bine, cu voi!
- Ha, ha, ha! Râsul deveni general.