Întâmplarea dragă inimii mele însă s-a petrecut în locul numit „Fântâna lui Mircea cel Bătrân”, unde sub falnicul stejar, voievodul a băut apă de izvor. Aici am cunoscut-o pe viitoarea mea soție, Ileana, pe atunci o tânără zveltă, cu sânii proaspeți, cu privirea ageră și inima deschisă. Frumoasa Ileana intrase direct la inima mea așa cum apa îi oglindea trupul în jocurile tinereții, iar eu îi mângâiam cu privirea făptura, dorind să o cer de soție. Cuvintele sale dulci, pasiunea comună pentru literatură, dar mai ales faptul ca amândoi eram studenți în anul 4, urmând să avem parte de repartiții guvernamentale, ne îndemna să ne unim destinele pentru a beneficia de o repartizare comună, însă pentru asta aveam nevoie și de acordul părinților. Din bursele de studenți nu aveam cum să acoperim nevoile întreținerii. Pe atunci nu vedeam altă posibilitate decât în ajutorul părinților.
Nu prea găseam momentul pentru a deschide discuția, dar așteptam cu nerăbdare un prilej. Speranțele erau la mama care se lupta să chivernisească puținii bani existenți. Cu toate că ea era ocupată mai toată ziua, mi-am făcut curaj și, într-o zi în care soarele ne privea cu îngăduință, am mers spre ea cu sufletul chitic și cu spășire. Mama bănuia că aveam un gând care nu-mi dădea pace, doar mă vedea foindu-mă și urmărind-o cu privirea pretutindeni.
– Nu-te grăbi băiete! Privește cum cresc copacii, nimic nu-i tulbură, doar omul uneori este vrăjmașul lor și-i taie, în rest ei ar crește liniștiți și s-ar împlini ca înțelepții, poate chiar sunt, și noi ne grăbim să le spunem pădure.
Și noi ce facem, îmi aruncă o privire cu subînțeles.
– Ne pripim să trecem prin viață ca niște frunze îngălbenite de timpuriu! Toată ziua stai și citești. Mai vezi și tu viața și, apoi, băiete când te vei trezi tu la realitate? Ești galben ca o lumânare de la atâtea vise, rosti apăsat mama în timp ce ochii ei căutau rostul grădinii.
Venise primăvara de câteva săptămâni și încă nu apucase să pună ceapa, roșiile și alte legume necesare casei. Bruma stăpânea curtea și grădina, iar solzi ca de argint răsăreau din iarbă. Pământul tare argilos în urma ploilor din ultimile zile nu permitea nici intrarea sapei dar nici a plugului. Picioarele încălțate în cizme de cauciuc se încărcau ușor cu noroi, patinau, acoperindu-se de un strat gros de tină neagră ce se strângea în jurul încălțărilor formând un adaos umed, acoperind cizmele ca o pereche de șoșoni.
Mama, cu năframa strânsă sub bărbia uscată, aduna toată suferința din univers și încă rămânea loc pentru răbdare. Nu avea timp să stea, alerga toată ziua între curte și casă, cu grijă și atenție, astfel încât să nu aibă nimeni nimic să-i reproșeze. În casă ordinea și curățenia erau pentru ea ca o obsesie, nu-i scăpa nimic și pentru nimic în lume nu accepta să știe că vasele nu sunt curate și la locul lor sau că există mizerie pe podele. Ea știa să privească primăvara ca pe o speranță ce renaște în fiecare an dincolo de necazuri.
– Asa că băiete să-ți spun eu cum stau lucrurile. Am pătimit mult cu boala lui tac-to si cu doctorul.
A venit tac-to într-o după amiază parcă-l văd. L-a lăsat rata în fața casei. Își căra bagajele și câteva pâini încă aburinde.
– Femeie, ce mai faci femeie, m-a strigat el de departe.
Eu căram apă de la fântână.
– Harnică ești, să te vadă D-zeu! Lacomă de muncă te-am lăsat și tot așa te găsesc. Mai stai și tu că nu crapă pământul și de-ar crăpa măcar să ne înghită pe amândoi!
Hâtru, ști cum este el.
– Scăpai și de data asta. Dumnezeu are un plan mare cu mine așa să știi, a continuat el și a pășit în curte.
Tata, o persoană calmă, liniștită, îndelung chibzuită, avea întotdeauna mult optimism. Știa să facă haz de necaz și rareori îl vedeai întristat. De întâmplări triste însă tot a avut parte. Una dintre ele s-a petrecut în urmă cu 20 de ani când era pe front și într-o ambuscadă la Cotul Donului a fost rănit de schijele unei grenade. În urma rănii piciorul drept a fost supus unei operații și a devenit invalid. Putea să se sprijine în picior, chiar să meargă, dar nu avea suficientă putere în el și obosea repede. Însă nu se grăbea. Chiar rodul din toamnă îl lăsa până dădea în pârg. Așa și-n viață, măsura de zece ori și tăia o dată, ferm și sigur de el.
Mama nu mai avea lacrimi, doar propoziții sărace in adjective. O priveam si mă străduiam să ascult.
– A măsurat curtea de-a lungul și de-a latul de parcă atunci o vedea prima dată. Soarele se grăbea spre apus ca pentru o lungă noapte de iarnă. Ninsese pe neașteptate și nu apucasem să strâng câteva rufe puse la uscat și nici verzele mici ce nu au crescut la timp. Eu abia îl așteptam. Lăsai găleata, aruncai șorțul, mă grăbii să-i iau din bagaje. Ne așezarăm amândoi pe laviță, priveam în tăcere ascultând cum răsăreau stelele. După ce l-am cinstit cu o tărie cum îi place lui să soarbă pe îndelete înaintea mesei, i-am privit tăietura ce-i străbătea pieptul de parcă pe acolo ieșise tot răul de care suferise mulți ani, pe care îl ținuse în piept și din cauza căruia nu prea putea să doarmă și slăbise groaznic.
Nu-i spusesem însă nimic despre vacă.
Pentru noi noaptea a trecut cu greu. Îmi era teamă să nu-i ating rana, răsucindu-mă sub plapumă.
Dimineața, ca un făcut, primul lui drum a fost la grajd. Eu înghețasem, aveam în urechi doar cuvintele doctorului:
– Femeie, bărbatu-tu este grav bolnav. Eu, fără 1000 de euro, nu mă bag, îl las să moară. Așa tumoare mare eu nu am văzut, este cu riscuri și fără bani nu intru în operație. Am nevoie de anestezie, asistență și asta costă. Fă ce ști, ce poți, împrumută-te sau vinde vaca, mie îmi aduci banii!
De juninca noastră frumoasă știa tot satul și toți vorbeau cu invidie. Dar cât am îngrijit-o să nu se îmbolnăvească, să o ducem la păscut, iernile să avem fân. Cât am muncit pentru asta, numai noi știm.
Cunoștea și el ce junincă frumoasă aveam, că doar doctorul este din sat de la noi. Tac-so îmi este văr de-al doilea. De vândut nu puteam să o vând. Cine să cumpere un animal în pragul iernii dacă nici fân nu are să-i dea? Eu, singură, fără multă școală, astăzi eram la oraș de nu mă măritam devreme, fi-rar măritișul să-mi fie.
Speriată ca moare tac-tu, tai vaca că era toamnă și oricum lapte n-ar fi dat în primăvară. Vând carnea în sat, multă lume s-a bucurat să cumpere și am strâns repede banii pe care i-am dat lui. Nici nu mi-a mulțumit, doar mi-a zis:
– Și acum ce o vrea Bunul Dumnezeu!
De parcă eu mă târguisem cu El, nu cu Doctorul. De parcă te poți târgui pentru viața unui om mai ales când este vorba de tatăl copiilor tăi. Ce fel de om să fii? Cât de tare să fii? Cine îi dă dreptul doctorului să cumpănească viața unui om?
În grajd tac-to vede pielea vacii întinsă la uscat și numai ce-l aud ieșind și strigând:
– Fă nebuno, ce ai avut cu vaca?
De doctor nu putem să-i spun cu inima ușoară, simțeam că intru în pământ așa că tac și tac.
– Fă nebuno, ce ai avut cu vaca, abia fătase și ea, acum ce facem?
Nu am mai putut răbda și i-am zis și eu:
– Dar cu un soț beteag ca tine, ce să fac? Și de sărăcia lucie în care trăim cum scăpăm? Nu ai vrut să rămâi la oraș să faci naveta la uzină, că deh, era greu lucrul la strung, acum poftim, te-ai îmbolnăvit și doctorul mi-a cerut bani. De unde să-i dau că la noi nu prea sunt cloști cu pui de aur?
Mi-a părut rău ce i-am zis, dar mă și săturasem să rabd zilnic de foame și de nevoi, într-un târziu în care liniștea se lăsase peste noi.
– Și apoi bărbate mulțumește-i lui D-zeu că trăiești, că de mureai la spital nici de pomeni nu aveam.
Tac-tu tace o clipă, ridică privirea spre cerul îngreunat de păcate și strigă să-l auză tot satul:
– ’tui mama lui de felcer că de știam ce faci preferam să mor decât să te mai văz.
Aici se oprește cu povestirea și privindu-mă aspru mă întreabă:
– Și tu acum spune de unde să-ți dau bani măi băiete, când în bătătura noastră doar sărăcia își face de cap.
Mama a așteptat răspunsul meu și mă privea cu blândețe.
Întreaga relatare mi-a fost ca un duș rece. Îmi cernuse credința.
Cerul mă strivea, îl vedeam cum se lasă greu pe umerii mei de parcă timpul se oprise în loc, iar pământul mă înghițea. Tăcerea sa grea era ca un tain plătit vieții în care dorești să dispară toți iar tu să nu mai fi. Încetasem de mult să cred în povești cu Feți-Frumoși și Ilene Cosânzene, într-o lume ideală. Începeam să trăiesc, iar picioarele mi se înfigeau adânc în pământ.
Într-un târziu seara s-a așezat din nou peste sat și începea să ningă ușor cu fluturi, ca o împăcare înțeleaptă în care toți iartă și-și văd de treabă, negrăbiți de veacul ce se termină.