Multe ne-a mai învățat Alexandru Ivanovici Bodnărenko, profesorul nostru de Limba rusă, (ruski iazâk): Despre vacile rusești din rasa Kostroma care dădeau fiecare, cam 50 de litri de lapte pe zi, despre savantul sovietic Miciurin, un bun prieten al lui Lenin, care a aclimatizat meri, peri și chiar cireși până dincolo de cercul polar, despre marea bunătate a lui Iosif Visarionovici Stalin care a ajutat pe o fetiță, pe nume Tamara, din îndepărtata Taiga. Nu știa biata de ea să citească, deși ar fi vrut, pentru că școala cea mai apropiată era la câteva sute de verste de acel canton, a reușit, totuși, să învețe, cu ajutorul mamei sale, a scrie toate literele. Bucuroasă, a întocmit o scrisoare către Marele Conducător. Printr-o întâmplare fericită, trenul a oprit într-o zi lângă cantonul în care locuia acea fetiță. Profitând, fetița a dat scrisoarea mecanicului de locomotivă, iar, peste vreo două săptămâni trenul de dimineață care mergea spre marele oraș oprea, lua fetița, iar cel de după masă, care venea din oraș, se oprea și el pentru a lăsa fetița, care venea de la școală. Și iată așa, gândeam mai târziu, s-a inventat naveta școlarilor, Cu multă simțire artistică ne citea din versurile lui Mihail Lermontov :
Белеет парус одинокий
В тумане моря голубом...
Что ищет он в стране далёкой?
Что кинул он в краю родном?

Citea frumos tavarisci profesor din manual, dar traducerea era foarte prozaică și parcă de neînțeles:
O pânză singuratică se albește
În ceața mării albastre...
Ce caută într-o țară îndepărtată?
Ce a lăsat în urmă în țara sa natală ?

De multe ori Ivan Ivanovici era bine dispus și încerca să ne bine dispună și pe noi. Hei, rebiata, ia auziți cum se lăuda Ion, mamă-sî, devenit Ivan, după ce făcuse armata într-o regiune îndepărtată unde ș-o-nțărcat dracu copchii.
- Mama, io de-amu știu patru, adică citiri, linghi.
- Care-s așelea dragu lui mămuca ?
- Păi șea rumânească, șea moldovinească, șea muscălească și de-amu și șea rusască.
- Brava, dragu lu mama. Știam eu că am un copchil isteț .
După mulți ani l-am reîntâlnit pe Alexandru Ivanovici. Ședea pe o bancă în parcul din Piața Mare. Acelei piețe, după ce i s-au scos dalele dreptunghiulare de granit, statuia lui Nepomuk și fântâna arteziană, i s-a adus pământ negru pe care s-au plantat trandafiri și fel și fel de alte flori.
- Dobrâi deni, tovarasci profesor.
- Să fii sănătos, Nikolai. Ce-ai rămas așa, cu gura căscată? Credeai că nu te mai cunosc?
- Ce mai faceți, domn profesor?
- Nu multe, că în curând m-oi duce!
- Unde domn profesor?
- Acolo unde toți s-or duce și de unde nu s-a mai întors nimeni !

Peste câteva zile mă aflam pe strada Avram Iancu căreia în vechime românii din cetate îi spuneau a Orezului iar sașii Spargasse. În fața unei porți țintuite cu motive florale din fier forjat, aștepta un dric cu cai mascați. N-a trebuit să aștept mult până ce pe poartă a ieșit un cosciug purtat de patru muncitori, probabil salariați ai cimitirului comunal.

Pe crucea de lemn purtată de al cincilea scria: Alexandru Bodnăraș 1895-1987