Bunicul și-a lăsat la cuier tristețea, ca pe o haină petecită.Din desagă încărcată se simțea aerul curat al fructelor. Eram sigur că și inima sa puternic oxigenată cu aer de munte era încăpătoare ca un cuptor pe care se pregătesc colacii de sărbători. Obrajii roșii, sănătoși erau asemenea merelor din desagă.A scos merele le-a pus pe masă într-o binecuvântare aleasă. Cu gesturi tandre m-a mângâiat.
-Iubirea, iertarea sunt pe raftul de sus al sufletului mi-a spus el.
Ca într-o joacă m-a pus să-i număr degetele mâinii drepte, mâna stângă a ascuns-o cu sfială,îi lipseau două degete rămase pe front.Mi-a luat apoi fruntea cu acea mână ciuntă și m-a frecat aspru pe creștet spunând:
-Așa ling urșii sarea!M-am retras brusc în timp ce el râdea. L-am privit cu încruntare fără însă să mă supăr bucuria lui simplă era curată.
Mi-a urmărit cuvintele în timp ce mă lăudam cu notele de la școală.
-Ești mare acum, s-a ferit să-mi spună că sunt copil eram doar ștrengarul lui iubit ! Acum știi cum linge ursul sarea! Si a zâmbit
-Care urși? am întrebat eu. Urșii au murit în visul meu astă noapte!
-Urșii mei de la munte nu au murit, mi-a spus el, îmi păzesc casă să nu o fure ielele.
-Ielele? Ce sunt ielele?
-Niște fătuci frumoase dar pe care dacă le vezi te bântuie.
-Tare frumoase trebuie să fie ielele astea, dar cum arată ca doamna învățătoare care îmi apare uneori în vise? sincer nu am aflat niciodată de ce ar fi trebuit să mă bântuie niște fătuțe, doar nu doream răul nimănui.
Bunicul, da bunicul, cel care îmi înțelegea mersul pe vârfuri să nu mă simtă părinții când întârziam de la școală și alergam peste garduri să strâng soarele în brațe, să-l iau prizonier în suflet ca să-mi crească aripi de înger a plecat de mult, au rămas amintirile și copacul de la munte din care culeg merele bunicului.