Atunci, demult, în secolul trecut, multe s-au mai întâmplat. Unele, cele mai multe, nici azi nu le-a uitat. Acolo, în gara marelui oraș, mulțime de oameni în fața a două vagoane de pe o linie moartă. Mame, bunici, iubite, soții își petrec fiii, nepoții, iubiții, soții.
- Gata, strigă unul dintre cei doi soldați, lăsați-i să urce. În afară de valize n-au voie să ia nici un alt bagaj. Nicio plasă, niciun pachet, nimic, nimic, doar valiza. Hai urcați, pe rând, în mod disciplinat. Nicio sticlă, nicio damigeană, doar valiza !
O locomotivă șuieră și se apropie de vagoane. O smucitură și apoi lin, lin, vagoanele se puseră în mișcare până dincolo de semnal, apoi trecând peste câteva ace se întoarseră ajungând în urma trenului personal, care le aștepta gata de plecare. Un fluierat scurt, și un semn cu fanionul, îl anunță pe mecanic că manevra de agățare a vagoanelor s-a terminat. După câteva momente ieși pe peron impiegatul care făcu cu paleta semn mecanicului că o poate lua din loc. În cele două vagoane începu vânzoleala: strigăte transformate în urlete, fluierături din degete, dar și sticle, apărute ca prin minune, date din mână în mână. Apoi, mai pe bâjbâite, se înfiripă un cântec ce se strecură, prin intensitatea lui, pe geamurile celor două vagoane. Oamenii, aflați întâmplător pe lângă terasament puteau auzii destul de clar
Foicică verde, verde, de stejar dragă-i viața când ești militar.
„Las că o să vedeți voi cât de frumoasă va fi” spuneau, parcă ochii celor doi soldați însoțitori.
- Încotro ne îndreptăm tovarășe soldat ? Se auzi vocea unuia care părea speriat.
Nu-i răspunse cel întrebat. Catadicsi, totuși să-i răspundă celălalt.
- Deocamdată la centru de regiune în Orașul Stalin. Mai departe nici eu nu știu.
Au aflat curând, dar nu în orașul centru de regiune, ci în Gara Basarabi. Aici s-au dat jos soldații cu peclițe negre și sau urcat alți doi cu peclițe verzi. Deci la grăniceri și-au zis cei cunoscători întru ale armatei. Bine, bine, la grăniceri, dar unde că frontiera-i mare. Numai de n-ar fi spre sud-vest că acolo-i periculos că-s titoiștii. Acolo-i stare de război. Unora le-a venit doar numele, ei fiind îngropați departe de casă. Până a-i plânge familiile și a le face parastasul erau strigați, un timp, la fiecare apel de seară. În locul lor răspundea câte un comandant: „căzut la datorie, ucis de titoiști”.
Nu, n-au luat-o spre granița de SV ci spre Dobrogea. Cei mai mulți nu au văzut soldatul cu carabina SKS prezentată pentru onor la trecerea trenului și nici n-au auzit sunetul roților ce treceau podul, n-au văzut de la înălțimea ce părea amețitoare ambarcațiunile de pe Dunăre. Nu, ei s-au trezit doar spre dimineață la strigătele repetate și tot mai apăsate: Deștepta-rea! Cu greu au ieșit din lumea viselor luptându-se cu o realitate ce nu părea din lumea lor. Deștepta-rea! Însoțită de scuturatul umerilor celor ce nu puteau sau nu voiau să se trezească. După câteva minute, cu chiu cu vai toți erau în picioare. Toți auzeau dar mulți nu pricepeau unde sunt și ce-i cu ei.
- Ascultați și băgați, la cap: cum se oprește trenul puneți mâna pe valize și ieșiți, unul după altul, pe ușa din spate, apoi aliniați valizele pe peron. Nimeni nu vorbește, nimeni nu întreabă. De-acum sunteți militari și va trebui doar să executați ce vi se spune. Nimeni nu face ce gândește ci ceea ce i se spune.
Cu chiu-cu vai, și mai împinși din spate, au reușit să facă ceea ce li se ceruse. Au coborât sub supravegherea soldaților, un șir de scări ajungând în încăpătoarea sală de așteptare, apoi în fața gării. Două camioane marca ZIS îi aștepta. Valizele au fost încărcate în camionul descoperit, în celălalt, cu prelată, au reușit să încapă toți unii pe băncile de lemn alții în picioare. Acolo, sub prelată, un întuneric de să-l tai cu cuțitul. Noroc că n-au stat mult. Au simțit cum s-a oprit camionul, probabil la poartă, apoi încă odată. O lumină puternică, aproape să-i orbească, a năvălit asupra lor când a fost înlăturată prelata.
- Debarcarea! Se auzi o comandă.
Tinerii recruți au început unul, după altul, să sară din camion. A mai durat un timp până și-au recuperat valizele. Cu ele în mână au trebuit să intre într-o încăpere lungă. Le-au deschis în fața unor soldați cu o tresă-două pe umăr. Orice aliment găsit a fost confiscat. Și erau multe: bucăți de pâine, de slănină, borcane cu untură și cârnați, cu magiun ori cu dulcețuri, biscuiți, prăjituri de casă. Toate au fost încărcate în coșuri mari și duse nu se știe unde.
- Or să se bucure porcii, găinile, poate și caii, glumeau soldații care le duceau.
- Mai curând voi, zicea doar în gând, câte unul.
În altă parte a sălii erau mai multe scaune. Aici se așezau pe rând, câte unul, iar soldați în halate, ce doar păreau a fi albe și curate, începeau să-i tundă, începând de jos în sus, pe toate zonele piloase ale corpului. Se auzea din când în când câte un „au” dovedind vechimea mașinilor de tuns ori mai degrabă nepriceperea celor ce le mânuiau. Strigăte se auzeau și în următoarea cameră, cea cu dușuri. Aici, fără veste, jetul cu apa călduță era brusc înlocuit de unul cu apă foarte rece. Și tot așa. De la duș se intra direct în magazia cu „efecte militare”. Un plutonier împărțea fără a ține seama de vreun criteriu uniforme: rubăști model sovietic ori vestoane, pantaloni, izmene, cămăși, curele pentru pantaloni. Mai greu era cu obielele. Aproape niciunul nu știa să și le pună. Așa se bagă în cizmă. Dacă nu puneți bine obielele pe picioare veți avea de suferit. Să nu ziceți că nu v-am spus!
S-au revăzut în curte tunși, îmbrăcați în kaki și mirosind a DTT. Se uitau cu mirare unul la altul. Cine o fi ăsta ?
Doar după voce au început să se recunoască.
Pe deoparte își plângeau de milă, pe de alta un râs, de nestăvilit, își făcea loc.