Cei doi soți nu-și vorbeau de ceva timp. Își împărțeau spațiul locativ într-o înțelegere tacită, ca într-o legiferare trecută prin obolul timpului. El, preocupat să scrie, imagina realitatea. Ea vedea faptele cu măsura realității, însă ambii urcaseră iubirea în pod.
În acea dimineață, după o sumară examinare a trupului său, ca și când universul s-ar fi învârtit doar în jurul său, soțul hotărî să bea o cafea matinală și neîndulcită. Din baie zgomotul provocat de curgerea apei în cadă, amintea de ultimele întâlniri amoroase, când cei doi se iubeau vârtos pe conducte înfierbântate. Numai că de atunci trecuse ceva timp, iar trupurile lor se ridaseră ca trandafirii ofiliți.
Orele treceau în șir necurmat, iar cei doi își vedeau de propriile existențe. Soția, după ce cada s-a umplut suficient, intră în apă. El, meticulos, a așteptat momentul să-și descarce stomacul în baie, dar nu înainte să-și spele din obișnuință soția, cu buretele frecând spatele acesteia.
Nu-l mai atrăgea nimic, totul era similar automatismului, ca și când i-ar fi fost introduși în craniu electrozi pentru flexibilizarea atenției și a concentrării. Trăia ca într-un vis, cu greu percepând realitatea. Nu era conștient de ce i se întâmpla. Pierduse emoția. Pentru el viața ajunsese un lanț de erori. Spălarea soției îi sugera un timp trecut.
Accidentul în urma căruia devenise amnezic, nu și-l amintea. Ziua aceea lipsea din gândurile sale, la fel ca și alte elemente de sprijin. Rememora întâmplări din tinerețe, fapte ale iubirii, care deveniseră pentru el crâmpeie imaginative.
Soția îl tolera. Îi venea greu să accepte situația, dar cândva se iubiseră. Cel mai mult îi lipsea tandrețea pe care el i-a acordat-o într-un alt timp.
Dintr-o vreme necenzurată cobora un păianjen în pânza sa. Lumina se așternea. În acea zi, după o lungă perioadă în care a zăcut la pat, soția se hotărî să meargă la piață, lucru care altădată cădea în grija bărbatului ei.
Rămas singur, soțul deschise ușile dulapului în care se ascundea copilăria sa. I se părea un fapt frivol, totuși. Era incredibil de afectat de singurătatea ce se ivise ca urmare a accidentului. Însă acum putea să reînnoade amintirea.
Ușile grele de lemn s-au deschis scârțâind. Printre obiectele ce zăceau în dulap se găseau caietele de școală, dar și fotografia mamei sale și câteva cartele telefonice. Parcă o rană adâncă se activă în mintea sa. Simți dintr-odată o durere cumplită de cap, care fu urmată de licăriri, ca și cum lumina izbucnea recompusă din lucrurile găsite în dulap.
Dădu chiar și peste vechea pușculiță de tablă, în care cândva strângea monede. Apoi cravata de pionier, asta nu-l bucură, dar își aduse aminte de anii de școală. Caietele, în schimb, erau ca o revelație. Într-unul din ele, în ultima oră de curs de la liceu, semnaseră toți colegii. Chiar Agripina, fata căreia îi fusese cea mai apropiată. Rememoră primul sărut pe care colega i-l dăduse. O studiase îndelung, se plimbaseră, iar acum o vedea aievea. Închise ochii și simți cum inima i se umple de o dulce senzație. Pulsul i se mări. Lumina din jurul său prindea contur. Corpul i se încărcă de febrilitate, ca și cum l-ar fi străbătut un curent electric blând.
Fotografiile tinereții aveau un farmec select, gata să-l impresioneze. Chipul mamei îi reaminti bucuriile adolescenței, dar și reproșurile primite pentru comportamentul său, ușor iresponsabil, din tinerețe. Sub aleea castanilor primise îmbrățișările unei iubiri.
Sub cupola imaterială a timpului, uși, pe care le credea închise, se deschideau. Era o atitudine de responsabilizare pentru faptele trecutului. Fețele unor personaje de care abia își mai aducea aminte, reveneau sub forma flash-urilor. Cuvintele rătăcite le auzea ca un ecou strident. Toate se adresau unui timp trecut, dar care reînvia.
Simți o durere cumplită de cap. Telefonul sună și, ca și cum ar fi auzit pentru prima dată sunetul său, se grăbi să răspundă. O vocea cunoscută i se adresă. Era vocea soției.
Avu o revelație. Tresări. I se cerea ajutorul lui? Nu-i venea să creadă. El putea să fie util? Sentimente amestecate îl încercau.
Se îmbrăcă în grabă și plecă spre oraș. Copacii, oamenii ce-i ieșeau în cale, îi păreau stranii. Totuși, o vibrație pe care o identifica ușor, ca fiind nouă, se cuibărea în sufletul său. Se va întâlni cu femeia pe care o reinventa emoțional. Oare îl va recunoaște?
Cu fiecare pas făcut, senzații intense reveneau. Culorile toamnei se revărsau în interiorul lui. Frunzele pe care călca, îi transmiteau un lucru inedit. Lumea nu-i mai era indiferentă. Ca și când ar fi reînvățat să fie, simți vântul și, odată cu el, teama. Apoi, sângele reveni în obrajii săi.
Ocoli o insectă ce nimerise pe traiectoria lui și cu grijă, se feri să atingă grupul de trecători ce-i tăiase cale. Privirea fetei din grup îi atrase atenția pentru scurt timp...
Dar își continuă drumul. Se grăbea să fie util. Înainta ca și cum chemarea îi nivela calea. În colțul străzii o zări pe ființa ce-l aștepta. Ea era, o ivire nouă și totuși bine cunoscută. Era ea. Pe moment se opri. Ezită. Dintr-odată își auzi numele strigat cu ardoare.
-Darius!
Se înflăcără. Emoțiile reveneau. Da, simțea din nou că iubește.