În odaie liniște. Liniște și-un miros! Pe polița din dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de cașcaval. Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până la cel mai îngust colțișor al casei. Și din gaura lui, din gaura de după sobă, șoricelul nu-și mai găsește locul. Parcă-l trage cineva de mustață afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să se astâmpere ușor de zis; dar cașcavalul? Vezi, asta-i asta: cașcavalul. Să-nchidă ochii. I-a închis. Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Și brânza-i proaspătă. Mai mâncase așa bunătate acum vreun an. Dar parcă nu-l momise într-atâta ca acesta de acum. Să încerce. Face câțiva pași, mărunți, până-n marginea ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde o fi? De unde-l vrăjește, din ce colț îl poftește cu atâta stăruință la dânsa? A! Uite-o colo pe farfurie. Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe lângă perete până la divan. Așa, bun! Pe urmă... Pe urmă pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilțul cela? Nici așa. Atunci? Păi, lucrul cel mai bun e să se suie de-a dreptul pe perdea și de acolo să treacă pe marginea lăvicerului din perete până la poliță. Și-odată la cașcaval, lasă, n-are el nevoie să-l învețe alții ce să facă cu dânsul... Dar motanul? E-hei! La dânsul nu se prea gândise. Și, doamne, mulți fiori i-a mai vârât în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie! Ha! Nu era? Orișicum, să mai aștepte puțin, să vază, nu se mișcă nimeni, nu-l pândește cineva?
Cum să nu-l pândească! Dar de când așteaptă motanul prilejul să puie laba pe bietul șoricuț. Dacă nu mâncase el cașcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise și lui mustăților, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta; să-l momească pe lacomul din gaură. Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni și lucioși ca sticla, cu mustățile întoarse, subțiri și ascuțite ca oasele de pește, stă neclintit, după perna de pe divan, și așteaptă. L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese oare? Da, da! Așa, încă un pas, înca unul, doi, așaa!
Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul șoricuț n-avusese vreme nici să treacă dincolo de sobă. Îl apasă puțin cu unghiile, apoi, repede, îl ia între labele dinainte, îl strănge, de drag ce-i, îl răsucește în aer și-l lasă amețit pe podele. Și-l privește gândind: “Cașcaval ți-a trebuit? Poftim cașcaval! Doamne! Ce bun o să-mi pară mie după ce te-oi crănțăni”. Dar mai întâi să se mai joace puțin cu dânsul.
Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-ncerce să fugă, și iar vrea să-l prindă în cleștele labelor. Dar ce se-aude? Un dupăit grăbit în sală. Vai, e Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două sărituri, motanul e în ocnița sobei, iar șoarecele, mirat că scapă, zăpăcit, cum poate, o șterge în gaura lui.
Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna; în mijlocul odăii se oprește, adulmecă lacom mirosul de cașcaval, apoi, zărind motanul, se repede și latră cu cu înverșunare. Ar sări în ocniță dar e prea sus. Se sprijină pe labele de dinainte, tremură, cască, de neliniștit ce-i, mârâie și latră. Apoi tace și cu ochii ațintiți la motan așteaptă să coboare. Numai uneori întoarce capul spre polița de unde brânza parcă-l ademenește. Și astfel, câteștrei dușmanii: șoarecele în gaură, motanul în ocniță și câinele în mijlocul odăii, se pândesc munciți de același gând.
Dar pași apăsați cutremură sala. Ce! Stăpânul! Repede atunci motanul se înghesuiește și mai în fund, iar câinele o șterge sub divan; numai șoarecele, mic cum era, rămâne la locul lui. Stăpânul intră, obosit de muncă, își aruncă pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame; se-ndreaptă spre poliță, ia felia de cașcaval, taie o bucată de pâine și mușcând, când dintr-una când dintr-alta, mănâncă din plin cu poftă.
Și din trei părți, trei perechi de ochi îl urmăresc cu pizmă.