Urechiușă

Cu căpșorul micuț, acoperit de țărâna zorilor, se plimba printre stele:
-Unde sunt? Dar nimeni nu-i răspundea. Printre norii pufoși, alerga bucuros spre raze de soare și de stele plin de scama de lumină care i se prindea în blănița castanie.
-Eu sunt începutul și sfârșitul! Îmi place cum sună… O să strig mai tare! Și își continua fericita plimbare pe o promenadă albă.
Norii îi dădeau bună-dimineața, iar Aurora cea frumoasă și strălucitoare, Zora Zorilor, îl acoperea de tandre sărutări. I se părea câteodată ireal. Nici nu știa ce să creadă! Are doua urechi sau patru, două nasuri sau unul? Și de ce se află printre pulberea de stele? De ce tocmai el să scormonească în nisipul cel aspru al cerului ca să găsească... Ce? Nu știa decât că trebuie să sape! Oare făcea bine? De ce trebuia să îngroape oase de țărână în albastra mare a eterului?
Poate pentru că nu știa nimic! Nu știa de unde vine, cine este, cum a ajuns aici sus și mai ales nu știa unde să se ducă. Dar îi plăcea enorm de mult să se ascundă în haina cea caldă a soarelui, să-și atârne la gât vântul și să măture praful care-l enerva. Îi plăcea mai ales să simtă o ploaie de stele pe trupu-i prăfuit de atâta osteneală. Făcea gropi și pe urmă le astupa, făcea năzbâtii și apoi se ascundea lângă Tata Soare care-l apăra. Și pe urmă mai era și Pământul, Unchiul Pământ care îl lăsa să se joace în atmosfera aceea de nori, să plutească și să viseze acolo sus, lângă el, mângâiat de Mama Lună, cu fața-i ciupită de vărsatul galactic.
Dar el? Cine era el? Știa doar că vede, simte și...ciudat...nu mănâncă nimic?! Cum nu mănâncă nimic? Toți cei din jur o fac. Tata Soare adoră hidrogenul, Unchiul Pământ oxigenul, până și Mama Lună mănâncă praful ăla scârbos de stele în bucătăria ei uriașă.
Dar el? De ce nu simte niciodată nevoia să mănânce ceva, așa, să simtă gustul? De ce nu i-a spus Marele Stejar, de ce nu vorbește cu el Porumbul Fermecat, și de ce fug tocmai de el, curățătorul Căii Lactee? Ce le-a făcut?
Și vede...ciudat...ciudat de tot! Câteodată i se pare că aude niște voci, așa, din lăbuțele lui, care îl dor în fiecare seară când se duce la culcare.
Și de câte ori n-a avut conflicte cu Moș Univers!!
Că "De ce mai uzi când poți doar să mături?", că "De ce mături? Ca să faci praf? După aia ai văzut ce-a ieșit; o pulbere de asteroizi sufocanți pe care cu greu îi stăpânește Tata Soare!"
Dar îi place, îi place aici așa cum e. Îi place să coasă, să se balanseze în aerul dulce al vreunei nebuloase, să călătorească de la o stea la alta...E grozaaav! Și-i vine să strige! Să urle de bucurie și de plăcere!
-Iuhuuu! Iuhuhuuu!
Câteodată simte că are aripi, că se înalță suuus, tot mai suus, dar se lovește de ochii scrutători ai lui Moș Univers care-l întreabă:
-Unde vrei să te duci, "uriașule"?
Ce nesuferit ee! Câteodată ar vrea să-l muște și să scape de el! Și o să i-o facă odată! Așaa, ca să se simtă și el "bine".


*

-Tată Soare, iar m-a certat Universul!
-Lasă-l în pace! E bătrân, Urechiușă!
Și iar pleacă la treaba lui cea de toate zilele.
Câteodată mai vede planete cu tarabe de vânturi și de gravitație, cu mărgele de sateliți și cu vederi de stele.
Dar cel mai mult îi place la o cioară! O cioară cosmică, bătrână și urâtă, dar care știe multe...I-a promis că o să-l învețe și pe el câte ceva înainte să moară.
La ea iubește la nebunie coarda de curcubeie!
-Iuhuuuu! Sare întruna și parcă nu vrea să se mai oprească. Până când aude iar glasul aspru al lui Moș Univers:
-Iar n-ai terminat de măturat cerul! O să-ți iau frunza de stejar, urâtule!
Dar el nu-l crede! Știe că sunt doar vorbe de ocară! Totuși când vrea, Moș Univers poate fi foarte aspru. Așa s-a întâmplat cu o frumoasă stea; era iubirea lui. I se părea cea mai luminoasă de pe tot cerul; și Moș Univers n-o să scape pentru ce i-a făcut. A lăsat-o mică, de nici nu se mai vede și plânge tot timpul într-o nebuloasă pe care-o alimentează cu lacrimile sale.
Înainte nu putea să stea o clipă locului, era o stea liberă, distinsă, și foarte, foarte albă! Acuma a statornicit-o moșul ăla nesuferit! O să i-o plătească! Îl miră cum de nu l-a pedepsit și pe el pân-acum! De câte ori l-a-nfruntaatt!...Mă rog! O să-l muște, da, o să-l muște de nas! Să râdă toți de el!...

*

Și l-a mușcat...A avut într-o zi curajul s-o facă! Acum se ascunde undeva departe, la Unchiul Pământ într-o ogradă frumoasă, cu mulți copaci și niște oameni care-l iubesc așa cum e! Chiar dacă mai mușcă...I-a rămas asta de-atunci, de muuult...de mult!...
Mai mănâncă din când în când câte-o caricatură din aia hidoasă, da, doar așaa...de formă!
Oricum, se bucură că este ca acum...un cățeluș cafeniu care visează cu ochii deschiși.
-Urechiușăă!...Pe unde umbli, neastâmpăratule?!