Forme de locuit




Foxterrierii aceia scorțoși sosiseră într-un Lincoln nou-nouț drept pentru care Măria Sa Oppenheimer îngăduise să mă perpelesc de dragul lui Missy cea frumoasă cam unsprezece minute: nu de alta dar, știți, semnalul video ne joacă feste pe toată durata Transmutației. Factorul Aha. Pe moment lucrurile stau după cum urmează. Eu, singur-cuc și neconsolat la pupitrul sintetizorului, iar ei, sărmanii foxterrieri, ca doi necunoscuți în pielea goală, dincolo de ecranul protector de cinșpe centimetri. Dânsa, o femeiușcă oacheșă, una dintre acele făpturi zălude, cu aer vag intelectual și ifose pe măsură, apoi dumnealui, bărbatul ciolănos de unu șapteștrei înălțime, roșcat ca un miez de pepene copt și ținându-și privirile în plasticul cușetei de parcă nu ar fi fost două amărâte de uitături feroce, ci niscaiva ancore babane. Probabil că se rușinau teribil de pozna cu care mama Natură îi blagoslovise. Blenoragie, o păcătoasă de blenoragie. Deh, Transmutația pricinuiește și gâlci, nu numai vrednicie! Dar să nu ne lungim cu prezentările.
Câteva minute, firești după atâta jenă pipărată, de conversație insipidă.
- Știți, soțul meu…, adăugă ea, scărpinându-se, în lipsă de altceva, în podul palmei drepte, din cauza poziției noastre sociale, înțelegeți…
- Doamnă consilier, este… normal, mă canonesc eu să-mi ascund rânjetul jubiliar de crocodil matur căzut pradă necruțătoarelor crampe de stomac. Vi s-au prescris tablete cu sulf?, mă interesez voios, in falsetto. Făcând pe imbecilul veritabil.
Ei roșesc împărătește. Pe Oppenheimer cel Neguros din epicentrul vreunei damblale zdravene îl va pescui Aghiuță când se va meni să sufle careva oarece vorbulițe privitoare la îndrăzneala mea. Cui nu are simțul dreptății, se înțelege.
Cât despre mine, nu mă potolesc cu una cu două. Acum că au înghițit gălușca.
- Este o boală de dulăi, chiar așa, ciripesc eu. Turnând gaz peste foc, cu găleata.
Ei tac. Amorțeală curioasă. Minutele trec, ca pornite din pușcă. Apoi.
- V-aș putea recomanda, să zicem… canguri, mă înduplec eu parșivește, pe ultima sută de metri. Dracul gol șutind piei de cloșcă fragedă dintr-un azil de bătrâni. Transmutația nu-i socoteală de cârpaci!
Ei se înviorează. Perdeluțe de recunoștință le fâlfâie grațioase în colțul ochilor. Patetism și exonerare. Plecăciuni involuntare. Emoții. Nerăbdare, deja. Ea, cum se obișnuiește. Către dumnealui, cu entuziasm.
- Ce spui, dragule, tânărul pare să aibă dreptate. Slavă Domnului că am urmat cura aceea, chicotește dânsa ușurată. Gândește-te numai cum i-ar ședea așa ceva bietului Bob de la ambasadă…
El încuviințează, bombându-și de pomană pieptul schilod. Urme fibroase de furuncule. Probabil că o țin numai în chiolhanuri de protocol, tâlharii ăștia!
Transmutația. Un bairam de miorlăituri electronice. Alte unsprezece minute.
- Missy, bolborosesc eu în interfon ca găinățat de tot păsăretul aducător de noroc de pe lumea asta, taman când cei doi, care voiajează tihnit în Lincoln-ul nou-nouț de-o jumate de milă, așteaptă intrarea pe autostrada fermecată ce duce încetișor către Washington. Șase sute de kilometri pe îndelete. În tot acest timp, undeva în măruntaiele reactorului care ține în viață Transmutația, două corpuri scofâlcite de foxterrieri se pregătesc de dezintegrare.
Eu? Cât se poate de îndrăgostit de picioarele scumpei mele Missy. Ei? Simțindu-se în pielea lor proaspătă de canguri ca-n niște smokinguri de tot fasonul.