Treceam în fiecare zi pe lângă el. Era întotdeauna acolo, la colț de stradă, de parcă ar fi făcut parte din peisaj.
Trecătorii îl porecliseră poetul-cerșetor, dar lui nu îi păsa deloc de asta. Avea lumea lui, numai de el știută, o lume prin care noi, oamenii, treceam
doar ca niște umbre.
Mi-l amintesc și azi cum stătea adus de spate, de parcă s-ar fi aplecat stingher peste toate mărunțișurile lumii. Puteai foarte ușor sa crezi că e o statuie…
Interesant! O statuie a unui poet-cerșetor…
Într-o bună zi însă, am trecut ca de obicei pe acolo, dar el nu mai era. Am rămas șocat. Fusesem atât de familiarizat cu prezența sa, încât faptul că acum lipsea, mă făcea să cred că ceva nu e în ordine cu strada aceea. Părea a nu mai fi o stradă întreagă, părea a fi o stradă amputată. Da, o stradă amputată, dintr-un oraș amputat.
-A murit, îmi spuse Bibi, un aurolac. L-au îngropat undeva la marginea orașului, în cimitirul săracilor. Dacă nu mă crezi, du-te să-l cauți!
-Parcă altă treabă nu aș avea! i-am răspuns eu cu un aer superior, fluturând din mânecile-mi largi, ca două aripi de înger căzut.
Și totuși, a doua zi dimineața am fost…ață la cimitirul săracilor. Un preot bătrân, pe trei sferturi orb, mi-a arătat unde îi era mormântul. Am rămas însă fulgerat: pe cruce era scris numele meu, iar mormântul era gol și răvășit de parcă cineva l-ar fi părăsit în cea mai mare grabă.
-Poate a plecat să cerșească în alt oraș, îmi spuse preotul cel cu ochii ficși, ridicând din umeri. Iar eu am plecat împleticindu-mă printre crucile albe și dese din lemn de mesteacăn.
De atunci, stau mereu la colț de stradă, cu privirile fixate în pământ, aidoma unei statui. Sunt sigur că undeva, în cimitirul săracilor, un mormânt gol mă așteaptă să vin…