AL DOILEA RÃSÃRIT
Arthur C. Clarke


― Uite-i, rosti Eris, ridicându-È™i membrele anterioare È™i întorcându-se pentru a privi în jos, spre valea cea lungă.
Pentru o clipă, uitase de durere È™i de amărăciune, astfel încât până È™i Jeryl, a cărei minte era mai acordată cu mintea lui decât cu a oricărei alte fiinÈ›e, de-abia ar fi putut să le detecteze. Exista chiar È™i o nuanță de blândeÈ›e, trăsătură ce reamintea teribil de mult de acel Eris pe care-l cunoscuse în zilele dinaintea Războiului ― vechiul Eris, care acum părea îndepărtat È™i pierdut, de parcă ar fi zăcut alături de toÈ›i ceilalÈ›i, pe câmpie.
Un talaz întunecat urca prin vale, descriind o mișcare ciudată, ezitantă, făcând pauze neregulate, urmate de zvâcniri bruște. Avea marginile tivite cu auriul paznicilor atheleni, atât de teribil de puțini în comparație cu masa neagră a prizonierilor. Erau însă suficienți pentru a îndeplini sarcina ce le revenea; trebuiau doar să îndrume fluviul orb pe făgașul său nesigur. Cu toate acestea, la vederea atâtor mii de dușmani, Jeryl se pomeni tremurând și, instinctiv, se apropie de tovarășul ei, blana argintie atingând-o pe cea de aur. Eris nu dădu nici un semn că ar fi înțeles sau măcar că ar fi observat gestul.
Spaima dispăru pe măsură ce Jeryl văzu cât de lent se deplasa valul întunecat. I se spusese la ce să se aștepte, totuși realitatea era mult mai teribilă decât tot ce-și imaginase. Odată cu apropierea captivilor, ura și amărăciunea i se șterseră din minte, fiind înlocuite de compasiune. Nimeni din rasa ei nu mai trebuia să se teamă de hoarda dezorientată și nătângă ce era călăuzită, prin strâmtoare, în valea pe care n-avea s-o mai părăsească nicicând.
Paznicii nu făceau altceva decât să-i mâne pe prizonieri prin strigăte de încurajare lipsite de noimă, semănând întrucâtva cu vorbele adresate de doici pruncilor prea fragezi pentru a le simți gândurile. Oricât s-ar fi străduit, Jeryl nu putea desluși nici urmă de rațiune în vreuna dintre miile de minți care treceau atât de aproape de ea.
Lucrul acesta îi reaminti, mult mai clar decât orice altceva, de măreția victoriei... dar și de cea a înfrângerii. Mintea ei era îndeajuns de sensibilă pentru a detecta primele gânduri temătoare ale copiilor, oscilând la marginea conștiinței. Dușmanii învinși nu mai erau nici măcar copii, ci prunci cu trupuri de adulți.
Acum, puhoiul trecea la doar câțiva metri. Pentru întâia oară, Jeryl își dădu seama cât de mari erau mithranenii în comparaÈ›ie cu neamul ei È™i cât de minunat sclipea lumina sorilor gemeni pe mătasea întunecată a corpurilor lor. La un moment dat, un specimen magnific, ridicându-se cu un cap deasupra lui Eris, se desprinse din rând È™i veni greoi către ei, oprindu-se la câțiva paÈ™i. Apoi se ghemui precum un copil pierdut È™i înspăimântat È™i începu să-È™i miÈ™te È™ovăielnic capul superb dintr-o parte în alta, căutând parcă ceva, fără să È™tie exact ce anume. Pentru o clipă, ochii mari È™i goi poposiră pe chipul lui Jeryl. Ea È™tia că pentru mithraneni era la fel de frumoasă ca È™i pentru propria-i rasă ― numai că trăsăturile inexpresive nu dezvăluiră nici un licăr de emoÈ›ie È™i nici capul nu-È™i încetă permanenta miÈ™care întrebătoare, lipsită de È›intă. ÃŽn scurt timp, apăru un paznic nervos, ce împinse prizonierul înapoi printre tovarășii lui.
― Hai să plecăm! se rugă Jeryl. Nu mai vreau să văd. De ce m-ai adus aici?
Ultimul gând fusese încărcat de reproș.
Eris porni să urce pantele ierboase în salturi uriașe, pe care ea nici măcar nu spera să le imite, dar în timp ce se mișca, mintea lui îi răspunse. Gândurile continuau să-i fie blânde, deși durerea dinapoia lor era prea intensă pentru a putea fi tăinuită.
― Vreau ca toÈ›i, chiar È™i tu, să vadă ce a trebuit să facem pentru a câștiga Războiul. Atunci poate că nu va mai exista aÈ™a ceva, cât timp vom trăi.
O aștepta pe coama dealului, netulburat de violența nebunească a ascensiunii sale. Valul de prizonieri se găsea acum mult prea jos ca să poată fi distinse amănuntele înaintării chinuitoare. Jeryl se opri alături de el și începu să pască vegetația firavă. Treptat, își revenea din șoc.
― Ce se va întâmpla cu ei? întrebă brusc, încă urmărită de amintirea superbului gigant lipsit de minte ce începea o captivitate pe care n-avea s-o înÈ›eleagă niciodată.
― Pot fi învățaÈ›i să se hrănească, spuse Eris. Hrana din vale le ajunge pentru o jumătate de an, după care îi vom mâna mai departe. O să fie împovărător pentru resursele noastre, dar avem o obligaÈ›ie morală, ce a fost consemnată drept clauză în tratatul de pace.
― Nu pot fi vindecaÈ›i niciodată?
― Nu. MinÈ›ile lor au fost complet distruse. AÈ™a vor rămâne până la moarte.
Urmă o tăcere prelungă. Jeryl își lăsă privirea să rătăcească peste colinele ce unduiau lin până la țărmul oceanului. Între ele rămâneau spații goale, prin care putea întrezări îndepărtata linie albastră ce marca oceanul, apa misterioasă și de netrecut. Azurul acesteia urma în curând să se întunece fiindcă soarele orbitor de alb apunea și în scurt timp avea să rămână doar discul roșu, de sute de ori mai mare, însă luminând mult mai puțin decât tovarășul său.
― Cred că n-am avut de ales, zise în cele din urmă Jeryl.
Vorbea mai degrabă pentru sine, totuși lăsă destule gânduri să-i scape pentru a fi auzite de Eris.
― I-ai văzut, replică el scurt. Erau mai mari È™i mai puternici decât noi. Chiar dacă-i depășeam ca număr, ne-am fi aflat în impas ― în cele din urmă, cred că ne-ar fi înfrânt. Procedând aÈ™a cum am făcut, am salvat câteva mii de la moarte... sau de mutilare.
Tonul amar îi revenise și Jeryl nu îndrăzni să-l privească. Își ecranase adâncurile minții, dar ea știa că gândurile lui se învârteau în jurul ciotului de fildeș de pe frunte. Cu excepția părții finale, în Război se întrebuințaseră doar două tipuri de arme: copitele tăioase ca lamele ale micuțelor și aproape inutilelor membre anterioare și coarnele de unicorni. Eris n-avea să mai poată lupta niciodată cu una dintre aceste arme, și din pierderea aceea izvora o mare parte a durității posace care, uneori, îl făcea să-i rănească chiar și pe cei ce-l iubeau.
Eris își fixase o întâlnire aici, deși Jeryl nu avea habar despre cine putea fi vorba. Știa prea bine că nu trebuia să-l tulbure când era mohorât, așa că rămase tăcută lângă el, umbrele lor contopindu-se și alungindu-se hăt departe, pe coama dealului.
Jeryl și Eris proveneau dintr-o rasă care, în cadrul loteriei Naturii, fusese mai norocoasă decât altele, fiind lipsită totuși de una dintre cele mai importante trăsături. Aveau corpuri și minți puternice și trăiau pe o planetă temperată și fertilă. Conform criteriilor umane, arătau ciudat, fără să fie respingători. Trupurile lor zvelte, acoperite cu blană, se îngustau spre partea posterioară, terminându-se cu un singur membru, uriaș, cu care se puteau deplasa prin salturi lungi de zece metri. Cele două membre anterioare erau mult mai mici, slujind doar pentru sprijin și echilibru. Se încheiau prin copite ascuțite ce puteau fi ucigașe în luptă, dar nu aveau altă utilitate.
Atât athelenii, cât È™i rudele lor, mithranenii, posedau puteri mintale ce le permiseseră să dezvolte o matematică È™i o filozofie extrem de avansate; cu toate acestea, nu aveau absolut nici un control asupra lumii fizice. LocuinÈ›ele, uneltele, îmbrăcămintea ― mai exact toate obiectele materiale ― le erau complet necunoscute. Pentru rasele care posedau mâini, tentacule sau alte mijloace de manipulare, cultura lor ar fi părut incredibil de limitată; graÈ›ie însă adaptabilității minÈ›ii È™i puterii banalităților, ei își dădeau seama rareori de acest handicap È™i nu-È™i puteau imagina alt mod de viață. Era firesc să rătăcească în turme mari pe câmpiile mănoase, oprindu-se în locurile cu hrană abundentă È™i să plece mai departe după ce nu mai rămânea nimic. Traiul nomad le oferise îndeajuns timp pentru filozofie È™i unele arte. Deocamdată, puterile telepatice nu ajunseseră să-i lipsească de exprimarea prin viu grai; totodată, ei dezvoltaseră o muzică vocală complexă È™i o coregrafie È™i mai rafinată. Mândria lor cea mai mare o constituia însă domeniul gândirii: vreme de mii de generaÈ›ii, își trimiseseră minÈ›ile să rătăcească prin infinitățile ceÈ›oase ale metafizicii. Despre fizică, sau despre alte È™tiinÈ›e materiale, ei nu È™tiau nimic... acestea nici măcar nu existau pentru ei.
― Vine cineva, zise brusc Jeryl. Cine-i?
Eris nu se sinchisi să se uite, dar în răspunsul lui se simți o undă de încordare:
― Aretenon. I-am acceptat invitaÈ›ia de a ne întâlni aici.
― Mă bucur. Cândva, aÈ›i fost prieteni foarte buni... cearta voastră m-a afectat.
Eris râcâi solul cu copita, așa cum făcea atunci când era stânjenit ori neliniștit.
― Mi-am pierdut cumpătul când m-a părăsit în timpul celei de-a cincea bătălii a Câmpiei. Desigur, pe atunci nu È™tiam de ce trebuia să plece.
Ochii lui Jeryl se dilatară brusc de uimire și înțelegere.
― Vrei să zici... că a avut o legătură cu Nebunia È™i cu felul cum s-a sfârÈ™it Războiul?
― Da. Foarte puÈ›ini cunoÈ™teau mai multe lucruri despre minte decât el. Nu È™tiu care i-a fost rolul, dar trebuie să fi fost unul important. Nu cred însă că ne va spune vreodată totul...
Aflat încă la o distanță considerabilă, Areteron urca dealul în zig-zag, prin salturi mari. ÃŽn scurt timp, ajunse lângă cei doi È™i, instinctiv, își plecă fruntea pentru a atinge cornul lui Eris, în gestul universal al salutului. Se opri apoi, teribil de stânjenit ― È™i urmă o pauză stingheritoare, până ce Jeryl îl salvă cu câteva remarci convenÈ›ionale.
Când Eris vorbi, Jeryl simți cu ușurare plăcerea evidentă pe care el o încerca la revederea prietenului său, prima de la despărțirea lor furtunoasă în toiul Războiului. Ultima ei întâlnire cu Aretenon se petrecuse și mai de mult, de aceea fu surprinsă să vadă cât de mult se schimbase. Era considerabil mai tânăr decât Eris... Însă nimeni n-ar fi ghicit-o acum. Pe alocuri, blana lui, cândva aurie, se întunecase odată cu vârsta și, într-o scânteiere a vechiului său umor, Eris observă că în curând nimeni n-avea să-l mai poată deosebi de un mithranean.
Aretenon surâse.
― AÈ™a ceva mi-ar fi fost de folos în ultimele săptămâni. Tocmai le-am străbătut È›ara, ajutând la strângerea Rătăcitorilor. Noi nu eram foarte populari, după cum poate vă închipuiÈ›i. Dacă ar fi È™tiut cine sunt, probabil că nu m-aÈ™ mai fi întors viu... ÃŽn ciuda armistiÈ›iului.
― Nu-i aÈ™a că n-ai fost tu principalul responsabil pentru Nebunie? întrebă Jeryl, incapabilă să-È™i înfrâneze curiozitatea.
Pentru o clipă, avu senzația că în jurul minții lui Aretenon se ridicară niște pâcle groase, protectoare, ascunzându-i toate gândurile de lumea exterioară. După aceea, răspunsul sosi, dar, fapt straniu, părând înăbușit, transmis de la o depărtare neobișnuită în contactul telepatic.
― Nu, n-am fost eu conducătorul. Dar între mine È™i... el n-au existat decât alÈ›ii doi.
― FireÈ™te, interveni Eris nerăbdător, eu sunt un simplu ostaÈ™ È™i nu înÈ›eleg toate lucrurile acestea. TotuÈ™i, mi-ar face plăcere să È™tiu cum anume aÈ›i făcut-o. Evident, nici Jeryl È™i nici eu n-am spune nimănui cele aflate.
Din nou, același văl se lăsă peste gândurile lui Aretenon, apoi se ridică extrem de puțin.
― Nu sunt prea multe lucrurile pe care am voie să vi le destăinui. După cum È™tii, Eris, am fost dintotdeauna interesat de minte È™i de felul cum lucrează ea. Mai È›ii minte jocurile noastre din copilărie, când încercam să-È›i descopăr gândurile, iar tu te străduiai să mă opreÈ™ti? Și cum, uneori, te făceam să acÈ›ionezi împotriva voinÈ›ei tale?
― Continui să cred, ripostă celălalt, că n-ai fi putut face asta unui străin È™i că, în realitate, eu cooperam în mod inconÈ™tient.
― Era adevărat atunci... dar situaÈ›ia s-a schimbat. Dovada se află acolo jos, în vale.
Arătă spre ultimii mithraneni mânați de paznici. Valul întunecat aproape trecuse și în curând intrarea văii urma să fie închisă.
― Pe măsură ce am crescut, continuă Aretenon, am petrecut tot mai mult timp examinând căile minÈ›ii È™i încercând să descopăr de ce unii dintre noi ne pot cunoaÈ™te atât de uÈ™or gândurile, în vreme ce alÈ›ii n-o pot face niciodată, fiind nevoiÈ›i să rămână de-a pururi izolaÈ›i È™i singuri, condamnaÈ›i la o comunicare prin sunete sau gesturi. Și m-au mai fascinat acele puÈ›ine minÈ›i care sunt în totalitate rătăcite, astfel încât posesorii lor par mai prejos decât niÈ™te copii.
Începerea Războiului m-a silit să-mi abandonez studiile. Apoi, după cum știi, am fost chemat pe neașteptate în timpul celei de-a cincea bătălii. Nici chiar acum nu știu cu certitudine cine a fost res¬ponsabil pentru asta. M-au dus într-un loc situat la mare depărtare de aici, unde am găsit un grup mic de gânditori, în majoritate cunoscuți mie.
Planul era simplu... și în același timp teribil. Încă de la începuturile rasei noastre, se știa că două sau trei minți legate laolaltă puteau fi folosite pentru a controla altă minte, dacă aceea era de acord, în felul în care eu obișnuiam să te manipulez odinioară. Din cele mai vechi timpuri, această putere s-a folosit în scopuri terapeutice. Acum am stabilit s-o utilizăm pentru a distruge...
Existau însă două dificultăți principale. Una era legată de acea ciudată limitare a puterilor noastre telepatice normale ― faptul că, exceptând cazuri izolate, putem contacta la distanță doar pe cineva cunoscut, comunicarea cu străinii având loc numai în prezenÈ›a lor.
A doua problemă, È™i cea mai dificilă, se referea la necesitatea comasării mai multor minÈ›i. Până atunci, niciodată nu putuseră fi cuplate mai mult de două sau trei. Modul în care am reuÈ™it constituie principalul nostru secret ― ca întotdeauna, după ce s-a realizat, pare un lucru extrem de uÈ™or; iar după ce am început, a fost mai simplu decât ne aÈ™teptaserăm. Două minÈ›i înseamnă mai mult decât dubla¬rea capacității uneia singure, iar trei întrec cu mult triplarea uneia.
Relația matematică exactă este interesantă... Știi cât de rapid crește numărul de posibilități în care poate fi aranjat un grup de obiecte odată cu creșterea mărimii grupului? Ei bine, în acest caz exista o relație similară.
Astfel, în cele din urmă, am obÈ›inut Mintea Compusă. La început, era instabilă È™i o puteam menÈ›ine doar câteva secunde. Ea necesita o încordare extraordinară a resurselor noastre mintale ― chiar È™i acum, o putem păstra numai timp de... ÃŽn tot cazul, suficient.
Desigur, toate experimentele s-au desfășurat în cel mai desăvârșit secret. Dacă noi puteam face asta, atunci și mithranenii erau capabili de așa ceva, fiindcă mințile lor sunt la fel de bune ca ale noastre. Capturaserăm o serie de prizonieri dintre ei și i-am utilizat în experiențe.
Pentru o clipă, vălul ce ascundea gândurile intime ale lui Aretenon păru să tremure și să se destrame, apoi acesta își recăpătă controlul de sine.
― Aceea a fost partea cea mai neplăcută. Era destul de rău să trimiÈ›i nebunia într-un tărâm îndepărtat, însă infinit mai teribil atunci când zăreai cu propriii ochi efectele faptelor tale.
După ce ne-am perfecÈ›ionat tehnica, am făcut primul test la mare depărtare. Victima noastră era cineva pe care unul dintre prizonieri ― a cărui minte o stăpâneam ― îl cunoÈ™tea atât de bine încât îl puteam identifica în mod complet, È™i astfel distanÈ›a nu mai reprezenta o problemă. Experimentul a fost încununat de succes È™i nimeni nu ne-a suspectat implicarea.
Nu l-am mai repetat până când n-am fost siguri că atacul nostru avea să fie atât de copleșitor încât urma să pună capăt Războiului. Utilizând mințile prizonierilor, am identificat cam douăzeci de mithraneni, prietenii și rudele acestora, mergând până la ultimul detaliu, astfel încât îi puteam distruge cu ușurință. Pe măsură ce mințile lor au căzut sub atacurile noastre, ele ne-au oferit amănunte despre altele, și astfel puterea ne-a sporit. Am fi putut realiza distrugeri mult mai mari, însă nu ne-am atins decât de masculi.
― Să fi fost acesta un lucru atât de milostiv? întrebă cu amărăciune Jeryl.
― Poate că nu, dar trebuie neapărat amintit în favoarea noastră. Ne-am oprit de îndată ce duÈ™manii au solicitat pace È™i, întrucât doar noi È™tiam ce se petrecuse, ne-am dus în È›ara lor pentru a limita, în măsura posibilităților, dezastrul produs. De altfel, acesta n-a fost prea mare...
Se lăsă o tăcere prelungă. Valea era pustie acum, iar soarele alb apusese. Un vânt rece sufla peste dealuri, trecând mai departe, fără a putea fi urmat de nimeni, peste oceanul inaccesibil.
Apoi Eris vorbi, gândurile sale aproape șoptind în mintea lui Aretenon:
― N-ai venit doar ca să-mi povesteÈ™ti toate astea, nu-i aÈ™a? Mai e È™i altceva.
Nu fusese o întrebare, ci o afirmație.
― Da, încuviință Aretenon, îți aduc un mesaj ― unul care te va surprinde destul de mult. Este din partea lui Therodimus.
― Therodimus! Crezusem...
― CrezuseÈ™i că e mort, sau È™i mai rău: trădător. Nu este nici una, nici alta, deÈ™i în ultimii douăzeci de ani a trăit în teritoriul duÈ™manilor. Mithranenii l-au tratat la fel ca noi È™i i-au oferit tot ceea ce avea nevoie. I-au recunoscut capacitățile minÈ›ii ― mai mult, chiar pe durata Războiului, nimeni nu s-a atins de el. Acum doreÈ™te să te revadă.
Indiferent ce ar fi simțit Eris la auzul veștilor despre vechiul său profesor, el nu-și trădă în nici un fel sentimentele. Poate că-și rea¬mintea de anii tinereții, când Therodimus jucase, în modelarea minții sale, un rol mai mare decât orice alt individ. Gândurile îi erau însă ferecate înaintea lui Aretenon, și chiar a lui Jeryl.
― Ce a făcut în tot acest timp? întrebă el în cele din urmă. Și de ce doreÈ™te să mă vadă acum?
― Este o poveste lungă È™i complicată, zise Aretenon. Trebuie să-È›i mărturisesc însă că Therodimus a făcut o descoperire aproape la fel de remarcabilă ca a noastră... ba chiar s-ar putea să aibă consecinÈ›e mai importante.
― Descoperire? Ce fel de descoperire?
Aretenon nu răspunse imediat, ci privi gânditor în lungul văii. Paznicii reveneau; numai câțiva aveau să rămână, ca să se ocupe de eventualii prizonieri rătăciți.
― Eris, începu el, tu cunoÈ™ti istoria noastră în aceeaÈ™i măsură ca mine. Considerăm că pentru a ajunge la actualul nivel de dezvolta¬re a fost necesar cam un milion de generaÈ›ii... iar asta-i o durată uriașă de timp! Aproape tot progresul pe care l-am înregistrat s-a datorat puterilor noastre telepatice. Fără ele, ne-am deosebi prea puÈ›in de celelalte animale, care au atâtea asemănări, de neînÈ›eles, cu noi. Suntem foarte mândri de filozofia È™i matematica pe care le-am inventat, de muzică È™i dans... Și totuÈ™i, te-ai gândit vreodată că s-ar putea să existe È™i alte direcÈ›ii de dezvoltare culturală la care nici măcar n-am visat? Că în univers s-ar putea să existe È™i alte forÈ›e decât cele mintale?
― Nu înÈ›eleg ce vrei să spui, replică Eris.
― Este greu de explicat È™i nici nu voi încerca s-o fac. Nu vreau decât să-È›i spun următoarele: îți poÈ›i da seama cât de jalnic este controlul pe care-l exercităm asupra lumii exterioare È™i cât de inutile sunt în realitate membrele noastre? Nu... nu poÈ›i, fiindcă n-ai văzut lucrurile văzute de mine. Poate însă asta te va face să pricepi.
Configurația gândurilor lui Aretenon se modulă brusc într-o cheie minoră.
― ÃŽmi amintesc cum, odată, am dat peste un mal acoperit de flori minunate dar ciudat alcătuite. Am dorit să văd cum erau în interior, aÈ™a că am căutat să desfac una, È›inând-o între copite È™i trăgând de ea cu dinÈ›ii. M-am străduit din nou È™i din nou... însă n-am izbutit. ÃŽn cele din urmă, pe jumătate înnebunit de furie, am călcat în picioare florile acelea, amestecându-le cu țărâna.
Jeryl putea simți nedumerirea din mintea lui Eris, dar își dădea seama că acesta era interesat și doritor să afle mai multe.
― Am încercat È™i eu asemenea sentimente, încuviință Eris. Dar ce putem face? Și, la urma urmelor, este cu adevărat important? ÃŽn acest univers există multe lucruri bune care nu sunt tocmai aÈ™a cum le-am dori noi.
Aretenon zâmbi.
― Adevărat. TotuÈ™i, Therodimus a găsit o cale de a modifica situaÈ›ia. Vrei să vii È™i să te întâlneÈ™ti cu el?
― Trebuie să fie o călătorie lungă...
― E cam douăzeci de zile distanță, È™i va fi nevoie să trecem un râu.
Jeryl îl simÈ›i pe Eris cutremurându-se. Athelenii detestau apa din simplul È™i decisivul motiv că aveau oasele prea grele pentru a înota ― de aceea, se înecau imediat.
― LocuieÈ™te în teritoriul duÈ™man... iar mithranenii nu vor fi încântaÈ›i de prezenÈ›a mea...
― Ba te respectă. Faptul de a te duce acolo poate fi chiar o idee foarte bună... un gest de prietenie.
― Dar e nevoie de mine aici!
― ÃŽÈ›i dau cuvântul meu că nici una dintre activitățile tale de aici nu-i atât de importantă ca mesajul pe care Therodimus îl are pentru tine... È™i pentru întreaga lume.
Eris își ascunse gândurile câteva clipe, apoi le descoperi scurt:
— O să meditez la propunerea ta.

***

În mod surprinzător, Aretenon vorbi foarte puțin în numeroasele zile ale călătoriei. La răstimpuri, Eris îi testa protecțiile mintale prin atacuri lansate pe jumătate în joacă, respinse întotdeauna cu o măiestrie lipsită de efort. Nu mai adăugase nimic despre arma ce decisese soarta Războiului, însă Eris știa că aceia care o inventa¬seră nu s-au împrăștiat, continuând să stea ascunși în locul lor secret. Refuzând să discute despre trecut, Aretenon pomenea adeseori despre viitor, cu precipitarea unuia care contribuise la modelarea lui și nu era sigur dacă procedase bine. Precum mulți alții din neamul său, era obsedat de ceea ce făcuse, iar uneori sentimentul de vinovăție îl copleșea. Uneori, spunea lucruri ce-l nedumereau pen¬tru moment pe Eris, dar pe care urma să și le amintească tot mai limpede în anii următori.
― Am ajuns la un punct de cotitură al istoriei, Eris. ÃŽn curând, puterile descoperite de noi vor fi la îndemâna mithranenilor, iar un alt război va însemna distrugerea ambelor popoare. Toată viaÈ›a am muncit pentru a ne spori cunoÈ™tinÈ›ele în privinÈ›a minÈ›ii, însă acum mă întreb dacă nu cumva am oferit lumii ceva prea puternic È™i periculos. Oricum, este prea târziu să dăm înapoi; mai devreme sau mai târziu, societatea noastră trebuia să ajungă în acest punct È™i să descopere ceea ce am aflat noi.
Dilema este teribilă... iar soluția unică. Nu putem da înapoi, iar dacă vom continua să mergem pe același drum, s-ar putea să ne aștepte dezastrul. Așadar, e necesar să schimbăm însăși natura civilizației noastre și s-o rupem complet cu tradiția milionului de generații anterioare. Nu-ți poți imagina cum se poate reuși asta -nici eu n-am putut, până nu l-am întâlnit pe Therodimus, care mi-a povestit visul lui.
Mintea este un lucru minunat, Eris, totuși, luată în sine, ea este neajutorată în cadrul universului material. Acum știm cum să ne multiplicăm puterea creierelor cu un factor enorm. Poate că vom izbuti să rezolvăm marile probleme ale matematicii, care ne dau bătăi de cap de atâta amar de vreme. Totuși, nici mințile noastre individuale și nici Mintea Compusă nu pot schimba câtuși de puțin o realitate care, de-a lungul istoriei, a generat conflictele dintre noi și mithraneni: resursele de hrană sunt limitate, în schimb numărul nostru sporește.
Jeryl îi asculta, însă participa prea puțin la dezbaterile lor. Majoritatea discuțiilor se desfășurau în timp ce pășteau, deoarece, ca toate rumegătoarele active, trebuiau să petreacă o parte considerabilă a fiecărei zile în căutarea hranei. Din fericire, ținutul prin care treceau era mănos; de altfel, fertilitatea sa constituise chiar una din¬tre cauzele Războiului. Jeryl se bucura să vadă că Eris își regăsea vechea stare de spirit. Sentimentul de amărăciune și frustrare ce-i stăpânise mintea vreme de atâtea luni nu se risipise, dar nu mai era omniprezent, ca înainte.
În cea de-a douăzeci și doua zi a călătoriei, părăsiseră șesurile deschise. Mult timp, merseseră prin teritoriul mithranean, însă puținii foști inamici pe care-i întâlniseră fuseseră mai degrabă curioși decât ostili. Acum se apropiau de sfârșitul ținuturilor acoperite de iarbă, înaintea lor întinzând-se pădurile bântuite de spaime străvechi.
― ÃŽn regiunea aceasta trăieÈ™te un singur animal carnivor, îi liniÈ™ti Aretenon, iar acesta nu va avea curajul să atace un grup ca al nostru. După o zi È™i o noapte, vom ieÈ™i dintre copaci.
― O noapte... ÃŽn codru! icni Jeryl, pe jumătate încremenită de groază.
În mod vădit, Aretenon era puțin stânjenit.
― N-am vrut să vă spun până acum, se scuză el, dar realmente nu-i nici o primejdie. Am parcurs de mai multe ori drumul acesta, singur. La urma urmelor, toÈ›i marii carnasieri ai trecutului au pierit... ÃŽn plus, nu va fi beznă absolută, nici chiar sub copaci. Soarele roÈ™u nu va apune.
Jeryl continua să tremure încetișor. Provenea dintr-o rasă care, vreme de mii de generații, trăise pe câmpiile deschise și pe dealurile înalte, bizuindu-se pe viteză atunci când se punea problema de a scăpa din fața pericolului. Gândul intrării în pădure, și încă pe dura¬ta slabei lumini crepusculare a astrului roșu, o copleșea de teamă. Pe lângă aceasta, dintre ei, numai Aretenon deținea un corn apt de luptă, deși nu era nici atât de lung, nici atât de ascuțit cât fusese cel al lui Eris.
Femela nu-și alungă neliniștea nici după ce ziua se scurse lipsită de incidente. Singurele animale pe care le zăriră erau creaturi micuțe, cu cozi lungi, ce goneau în sus și în jos pe trunchiurile arborilor cu o viteză uimitoare, bolborosind furioase la trecerea intrușilor. Era amuzant să le privești, dar Jeryl nu credea că pădurea urma să fie la fel de distractivă peste noapte.
Temerile ei nu fuseseră defel neîntemeiate. Când soarele alb și puternic coborî sub nivelul ramurilor, iar urmele stacojii ale uriașului soare roșu se întinseră pretutindeni, i se păru că peste lume pogorâse o schimbare. O liniște bruscă se lăsă deasupra pădurii... o liniște sfâșiată pe neașteptate de un tânguit îndepărtat, ce atrase instinctiv atenția călătorilor, mințile lor declanșând semnale ancestrale de alarmă.
― Ce-a fost asta? murmură Jeryl.
Aretenon răsufla mai repede, totuși răspunse păstrându-și calmul:
― Nu contează. Era departe. Nu È™tiu ce ar putea fi.
Jeryl își dădu seama că mințise.
Făcură de planton pe rând și noaptea cea lungă se scurse încetișor. Din timp în timp, Jeryl se trezea din visele ei agitate, dând ochii cu realitatea de coșmar a copacilor stranii, deformați, strânși amenințător în jur. Odată, în timpul schimbului ei, auzi zgomotul făcut de o fiară masivă mergând prin pădure, hăt departe, însă aceasta nu se apropie și ea nu-i trezi pe ceilalți. În cele din urmă, mult dorita sclipire a soarelui alb prinse să inunde cerul și ziua reapăru.
"Probabil că Aretenon era mai ușurat decât lasă să se vadă", gândi Jeryl. Se comporta aproape ca un băiețandru, zbenguindu-se în razele matinale ale soarelui și rupând ocazional câte un smoc de frunze de pe ramuri.
― De acum, mai avem doar o jumătate de zi de mers, anunță el voios. Până la amiază vom ieÈ™i din pădure.
În gândurile sale exista o tonalitate șireată, care o deruta pe Jeryl. Evident, Aretenon le mai ascundea ceva și Jeryl se întrebă ce alte obstacole urmau să mai depășească. Află adevărul la amiază, când drumul le fu barat de un râu mare, care curgea lent, ca și cum n-ar fi fost dornic să se ducă la întâlnirea cu oceanul.
Eris îl privi nemulțumit, examinându-l cu ochi de expert.
― E prea adânc pentru a-l traversa aici. Va fi nevoie să mergem mult în amonte până să găsim un vad.
― Dimpotrivă, surâse încântat Aretenon, vom merge în aval.
Tovarășii săi îl priviră surprinși.
― Ai înnebunit?! strigă Eris.
― VeÈ›i vedea în curând. Nu-i mult de mers... aÈ›i străbătut atâta cale încât aÈ›i putea avea încredere în mine pentru restul drumului.
Treptat, râul se lățea și se adâncea. Eris știa că, uneori, puteai avea norocul să descoperi un copac prăbușit peste o apă, astfel încât s-o traversezi pășind pe trunchiul respectiv... deși era destul de riscant. Însă râul acesta avea lățimea mai multor copaci puși cap la cap și nu lăsa impresia că urma să se îngusteze.
― Aproape că am ajuns, îi anunță Aretenon în cele din urmă. Recunosc locurile. Dintr-o clipă în alta, cineva trebuie să apară din pădurea aceea.
Arătă cu cornul spre copacii de pe malul opus, și chiar atunci se iviră trei siluete, îndreptându-se către apă: doi atheleni și un mithranean.
Atentă la străini și întrebându-se ce intenționau să facă, Jeryl nu băgă în seamă arborele uriaș de care se apropiaseră. De aceea, atunci când stupefacția lui Eris explodă aidoma unui tunet în adâncurile minții ei, pentru o clipă fu prea derutată ca să-i priceapă motivul. Apoi se răsuci către copac și observă ceea ce ar fi trebuit să vadă de la început.
Pentru unele minți și unele civilizații, puține lucruri ar fi fost mai firești sau mai banale decât o funie groasă legată în jurul unui copac și întinzându-se prin apa râului până la alt arbore de pe țărmul opus. Cu toate acestea, imaginea respectivă îi copleși pe Jeryl și Eris cu teroarea necunoscutului și, pentru un moment, femela crezu că un șarpe gigantic ieșea de sub unde. După aceea, își dădu seama că nu era viu, totuși spaima n-o părăsi. Până atunci nu mai văzuse un obiect nenatural.
― Nu-È›i face griji în legătură cu ce este, sau cum a ajuns aici, o sfătui Aretenon. Te va purta dincolo È™i deocamdată asta e tot ceea ce contează. Uite... vine cineva!
Una dintre siluetele de pe celălalt mal intrase în apă È™i înainta, deplasându-È™i membrele anterioare pe frânghie. Pe măsură ce se apropia ― era o femelă mithraneană ― reieÈ™ea clar faptul că purta înfășurată altă frânghie, mai subÈ›ire, în partea superioară a trupului.
Cu o dibăcie ce dovedea o practică îndelungată, necunoscuta străbătu râul ținându-se de funia plutitoare și ieși pe mal, cu apa șiroindu-i pe trup. Părea să-l cunoască pe Aretenon, însă Jeryl nu le putu intercepta gândurile.
― Eu pot trece dincolo fără nici un ajutor, spuse Aretenon, dar vă voi demonstra modul cel mai simplu de traversare.
Își petrecu a doua frânghie peste umeri și intră în râu, încrucișându-și membrele anterioare peste cablul fix. După o clipă, era tras cu viteză de cei doi atheleni de pe țărmul opus, iar după câteva minute de îngrijorare, Eris și Jeryl îl urmară.
Nu era tipul de punte la care te-ai fi așteptat din partea unor ființe ce ar fi putut rezolva cu ușurință calculele matematice implicate în construirea unui pod suspendat din beton armat, dacă posibilitatea unui astfel de obiect le-ar fi trecut vreodată prin minte. Își îndeplinea însă perfect rolul și, odată ce fusese construit, putea fi utilizat oricând.
Odată ce fusese construit. Dar... cine-l construise?
După ce ghidul lor, șiroind de apă, sosi din nou lângă ei, Arete¬non își avertiză prietenii:
― Mă tem că veÈ›i avea multe È™ocuri pe durata È™ederii aici. VeÈ›i vedea unele lucruri foarte ciudate, însă când le veÈ›i înÈ›elege, vor înceta să vă nedumerească. Ba chiar, în scurtă vreme, vi se vor părea absolut fireÈ™ti.
Unul dintre necunoscuți, ce nu permitea ca gândurile să-i fie in¬terceptate nici de Eris, nici de Jeryl, îi transmise un mesaj.
― Therodimus ne aÈ™teaptă, continuă Aretenon. Este nerăbdător să te vadă.
― Am încercat să-l contactez, se plânse Eris, dar n-am izbutit.
Aretenon păru ușor tulburat.
― Vei constata că s-a schimbat, zise el. La urma urmelor, nu v-aÈ›i văzut de mulÈ›i ani. Este posibil să nu reuÈ™iÈ›i de la început un contact complet.
Drumul pe care porniră È™erpuia prin pădure, iar la răstimpuri, poteci neaÈ™teptat de înguste se ramificau în diferite direcÈ›ii. Probabil că Therodimus se schimbase într-adevăr tare mult, gândi Eris, dacă alesese să trăiască printre copaci. Brusc, drumeagul se deschise într-o poiană largă, semicirculară, despărÈ›ită în două de o stâncă albă, nu prea înaltă. La baza stâncii existau câteva găuri întunecate de diferite mărimi ― în mod evident, grote.
Ar fi fost pentru prima dată când Eris È™i Jeryl ar fi intrat într-o grotă ― nici unul dintre ei nu era nerăbdător să încerce noua experiență. De aceea, se simÈ›iră uÈ™uraÈ›i când Aretenon le spuse să aÈ™tepte în faÈ›a unei deschizături, apoi avansă singur spre ciudata lumină gălbuie care sclipea în adânc. După câteva clipe, în mintea lui Eris porniră să pulseze amintiri neclare È™i el È™tiu că se apropia vechiul său dascăl, chiar dacă nu-i mai putea pătrunde gândurile.
Ceva se mișcă în penumbră, apoi Therodimus ieși sub razele sorilor. La vederea sa, Jeryl scoase un țipăt și-și îngropă capul în coama lui Eris, dar acesta rămase nemișcat, deși tremura așa cum nu i se întâmplase nici măcar înaintea unei bătălii. Therodimus ra¬dia o măreție pe care nimeni din rasa lor n-o cunoscuse niciodată, în jurul gâtului îi atârna un șirag de obiecte scânteietoare, reflectând în mii de culori lumina sorilor, iar trupul îi era acoperit cu un material gros și multicolor, care foșnea ușor atunci când pășea. Cornul său nu mai avea galbenul fildeșului: o magie necunoscută i-l schimbase în cel mai minunat purpuriu văzut vreodată de Jeryl.
Therodimus rămase nemișcat o clipă, savurând din plin uimirea celor doi. Apoi râsul său bogat le răsună în minți, și el se cabră pe membrul posterior. Veșmântul colorat îi căzu pe sol, iar la o smucire din cap, colanul scânteietor se proiectă într-un colț al peșterii, precum un curcubeu. Doar cornul purpuriu rămase neschimbat.
Lui Eris i se păru că stătea pe marginea unei prăpăstii uriașe, în vreme ce Therodimus îl chema de pe versantul opus. Gândurile lor se străduiau să formeze o punte, însă nu erau în stare să stabilească un contact. Între ei se întindea hăul unei jumătăți de viață și al multor bătălii, al nenumăratelor experiențe individuale neîmpărtășite: anii petrecuți de Therodimus în acest ținut straniu, împerecherea lui Eris cu Jeryl și amintirea copiilor pierduți. Deși stăteau față în față, la o depărtare de numai un metru, gândurile lor nu se mai puteau întâlni.
Apoi, Aretenon, folosind toată puterea și autoritatea inegalabilului său talent, acționă asupra minții lui Eris într-un fel pe care acesta nu reuși niciodată să și-l amintească. Știu doar că avusese impresia că anii se scurseseră îndărăt, că era din nou elevul nerăbdător și dornic de învățătură... și că putea vorbi iarăși cu Thero¬dimus.

***

Era ciudat să dormi sub pământ, totuși mai puțin neplăcut decât să-ți petreci noaptea printre grozăviile neștiute ale pădurii. Privind urmele purpurii ce se întunecau dincolo de intrarea peșterii, Jeryl încercă să-și adune gândurile împrăștiate. Înțelesese doar o mică parte a conversației dintre Eris și Therodimus, însă știa că se petrecea ceva incredibil. Dovezile oferite de propriii ei ochi erau suficiente pentru a demonstra asta: astăzi văzuse lucruri pentru care în graiul ei nu existau cuvinte.
De asemenea, auzise zgomote necunoscute. Trecând pe lângă intrarea unei grote, distinsese dinăuntru un "zumzet" ritmic, ce nu aducea cu nici unul din sunetele scoase de vreun animal cunoscut. Acesta continuase la același nivel, fără să se oprească, atât cât îl putuse auzi, și nici acum, ritmul lui lipsit de grabă nu-i părăsise min¬tea. Avea impresia că și Aretenon îl remarcase, deși fără surprindere; nu însă și Eris, care fusese prea absorbit de discuția cu Therodimus.
Bătrânul filozof le spusese foarte puține; după cum precizase chiar el, prefera să le prezinte domeniul său, după ce aveau să se odihnească peste noapte. Aproape în totalitate, conversația se referise la evenimentele din țara lor pe durata ultimilor ani, iar Jeryl se plictisise destul de repede. Un singur lucru o interesase, și aproape că nici nu băgase în seamă altceva: minunatul colier din cristale colorate pe care Therodimus îl purtase în jurul gâtului. Nu-și putea imagina ce anume era, ori cum fusese făurit, însă îl râvnea. Înainte de a adormi, se pomeni gândindu-se într-o doară, dar cu destulă seriozitate, la senzația pe care ar fi stârnit-o dacă ar fi revenit printre semenii ei cu o asemenea minunăție sclipindu-i pe blană. Ar fi arătat mult mai frumos pe ea decât pe bătrânul Therodimus.
Imediat după revărsatul zorilor, Aretenon și Therodimus apărură în fața peșterii. Filozoful își abandonase podoabele pe care, în mod evident, le purtase doar pentru a-și impresiona musafirii, iar cornul său revenise la normala nuanță gălbuie. Jeryl credea că putea găsi o explicație în privința aceasta, fiindcă întâlnise fructe a căror zeamă putea pricinui asemenea modificări ale culorii.
Therodimus luă loc la gura grotei. Începu să vorbească fără nici o introducere, și Eris bănui că era ceva ce spusese și altor oaspeți pe care-i avusese.
― Am ajuns aici, Eris, cam la cinci ani după ce am părăsit È›ara. După cum È™tii, dintotdeauna m-au interesat È›inuturile stranii, iar de la mithraneni auzisem unele zvonuri extrem de intrigante. Cum anu¬me am pornit pe urma lor È™i le-am descoperit sursa este o poveste lungă, lipsită de importanță. Am traversat râul în amonte, într-o vară când debitul scăzuse mult. Există un singur vad, ce poate fi folosit numai în anii cei mai secetoÈ™i. Mai sus, râul se pierde în munÈ›i È™i nu cred că cineva își poate croi drum pe acolo. Prin urmare, tărâmul de aici constituie practic o insulă, fiind aproape complet izolat de terito¬riul mithranean...
O insulă, dar nu una pustie. Locuitorii ei se numesc fileni È™i deÈ›in o cultură cu totul remarcabilă ― complet diferită de a noastră. AÈ›i văzut deja unele din produsele lor.
După cum știți, pe lumea noastră trăiesc multe rase diferite, o bună parte dintre ele deținând un oarecare grad de inteligență. Totuși, între noi și toate celeilalte creaturi se cască o prăpastie imensă. Din câte știm, noi suntem singurele ființe capabile de gândire abstractă și de procese logice complexe.
Filenii sunt o rasă mult mai tânără, care reprezintă un nivel intermediar între noi și animale. Ei trăiesc aici, pe această insulă destul de mare, de câteva mii de generații, totuși viteza lor de dezvoltare a întrecut-o pe a noastră de foarte, foarte multe ori. Ei nu posedă și nici nu înțeleg puterile noastre telepatice, dar dețin altceva, pentru care-i putem invidia: ceva care este responsabil pentru întreaga lor civilizație și progresul ei incredibil de rapid.
Therodimus tăcu, apoi se ridică încet în picioare.
― UrmaÈ›i-mă, zise el. Vă voi duce să-i vedeÈ›i.
Îi conduse înapoi la grotele în care poposiseră în seara trecută, oprindu-se în dreptul intrării unde Jeryl auzise zbârnâitul ritmic și ciudat. Acum, acesta răsuna puternic și mai limpede, și femela îl zări pe Eris tresărind, de parcă l-ar fi remarcat pentru întâia oară. După câteva clipe, Therodimus emise un fluierat ascuțit și imediat bâzâitul se reduse, coborând octavă după octavă, până ce dispăru complet. Peste încă o clipă, ceva se apropie de ei din penumbra peșterii.
Era o creatură micuță, atingând abia jumătate din înălțimea lor, și nu țopăia, ci umbla pe două membre articulate, extrem de subțiri și fragile. Capul mare și sferic era dominat de trei ochi imenși, depărtați și capabili de mișcări independente. Oricâtă bunăvoință ar fi avut, Jeryl n-o putea considera atrăgătoare.
Therodimus fluieră din nou și creatura își ridică membrele ante¬rioare spre ei.
― PriviÈ›i cu atenÈ›ie, zise cu blândeÈ›e filozoful, È™i veÈ›i descoperi răspunsul la multe din întrebările pe care vi le-aÈ›i pus.
Pentru prima dată, Jeryl observă că membrele anterioare ale fi¬lenului nu se terminau prin copite sau printr-un alt accesoriu existent la animalele cunoscute ei, ci se divizau în cel puțin o duzină de tentacule subțiri, flexibile, și două gheare încovoiate.
― Apropie-te, Jeryl, îi porunci Therodimus. Are ceva pentru tine.
Șovăind, Jeryl avansă. Văzu că trupul creaturii era brăzdat cu niște fâșii din material închis la culoare, de care erau atașate obiecte necunoscute. Filenul coborî un membru și deschise un capac, dezvelind o cavitate în care sclipea ceva. Apoi, micuțele tentacule apucară minunatul colier de cristal și, printr-o mișcare atât de rapidă și abilă încât femela de-abia o sesiză, ființa se întinse și i-l petrecu în jurul gâtului.
Therodimus acceptă cu indiferență zăpăceala și recunoștința lui Jeryl, dar mintea sa bătrână și vicleană era încântată. Acum, femela avea să-i fie aliată în orice ar fi plănuit. În schimb, sentimentele lui Eris nu puteau fi câștigate la fel de ușor, iar în această direcție simpla logică nu ajungea. Fostul său elev se schimbase atât de mult, fusese atât de afectat de trecut, încât Therodimus nu avea garanția succesului. Deținea totuși un plan ce ar fi putut transforma până și aceste dificultăți în avantaje.
Fluieră încă o dată și filenul făcu un gest curios din membre, fluturându-le, după care dispăru în grotă. Peste o clipă, zumzetul straniu întrerupse iarăși liniștea, dar Jeryl era prea încântată de cadoul căpătat pentru a mai fi curioasă.
― Vom străbate pădurea, spuse Therodimus, până la aÈ™ezarea cea mai apropiată ― nu-i departe de aici. Filenii nu trăiesc ca noi, sub cerul liber. De fapt, ei se deosebesc de noi din aproape toate punctele de vedere. Mă tem chiar, adăugă el mohorât, că sunt mult mai bine înzestraÈ›i È™i că, într-o bună zi, ne vor depăși ca inteligență. Dar mai întâi să vă spun ce am aflat despre ei, aÈ™a încât să puteÈ›i înÈ›elege ce intenÈ›ionez să fac.

***

EvoluÈ›ia mintală a oricărei rase este condiÈ›ionată, ba chiar dominată de factori fizici pe care rasa îi consideră, aproape invariabil, ca făcând parte din ordinea firească a lucrurilor. Sensibilitatea minunată a mâinilor filenilor le-a permis ca, prin încercări succesive, să descopere lucruri pentru care cealaltă specie inteligentă a planetei avusese nevoie de un timp de o mie de ori mai lung, ca să le afle prin pură deducÈ›ie. Chiar de la începutul istoriei lor, filenii inventaseră unelte simple. Cu ajutorul acestora, trecuseră la È›esut, olărit È™i la folosirea focului. Când îi întâlnise Therodimus, ei inventaseră deja strungul È™i roata olarului È™i se aflau pe punctul de a intra în prima lor Epocă a Metalelor ― cu toate implicaÈ›iile respective.
Pe plan pur intelectual, progresul lor fusese mai puțin rapid. Erau inteligenți și dibaci, însă nu aveau înclinații spre gândirea abstractă, iar matematica lor era de-a dreptul empirică. Știau de exemplu că un triunghi cu laturile în proporția trei-patru-cinci era dreptunghic, dar nu-și imaginaseră că acesta nu reprezenta decât cazul particu¬lar al unei legi mult mai generale. Cunoașterea lor era plină de asemenea hiatusuri pe care, în ciuda ajutorului oferit de Therodimus și de numeroșii săi discipoli, nu lăsau impresia că ar fi dornici să le elimine prea repede.
Pe Therodimus îl venerau ca pe un zeu. Timp de două generaÈ›ii ― rasa lor având o viață destul de scurtă ― îl ascultaseră întrutotul, oferindu-i orice produse pe care È™i le dorea È™i executând, la sugestiile lui, noi unelte È™i dispozitive. Parteneriatul se dovedise incredibil de fertil, de parcă ambele civilizaÈ›ii ar fi fost eliberate dintr-o încătuÈ™are. Deosebita abilitate manuală È™i uriaÈ™ele puteri intelectuale fuzionaseră într-o combinaÈ›ie roditoare, unică probabil în univers, iar progrese care în mod normal s-ar fi înregistrat într-o mie de ani fuseseră obÈ›inute în mai puÈ›in de un deceniu.
Așa cum îi avertizase Aretenon, deși Eris și Jeryl văzură multe minuni, toate puteau fi înțelese odată ce-i urmăreau la lucru pe micuții meșteșugari și asistau la miracolul prin care mâinile lor modelau materiile prime în forme plăcute sau utile. Până și orășelele filene și fermele primitive își pierdură în curând aerul de miracol, încadrându-se în ordinea acceptată a lucrurilor.
Therodimus îi lăsă să circule pretutindeni È™i să privească toate aspectele acelei sofisticate societăți a epocii de piatră. Fiindcă nu mai cunoscuseră ceva similar, nu li se părea deloc absurdă imaginea unui olar filen ― care abia dacă putea număra până la zece -plăsmuind o serie de suprafeÈ›e algebrice complexe, sub îndrumarea unui tânăr matematician mithranean. Precum întreaga sa rasă, Eris deÈ›inea puteri extraordinare de vizualizare mintală, dar abia acum pricepu cât de simplă ar fi devenit geometria dacă ar fi putut cu adevărat vedea formele respective. De aici (deÈ™i el nu putea să prevadă acest lucru) avea să se dezvolte într-o bună zi ideea unui limbaj scris.
Jeryl era de-a dreptul fascinată de spectacolul micuțelor filene țesând pe războaiele lor primitive. Putea sta ore întregi să urmărească suveicile care parcă zburau prin aer, dorindu-și din tot sufletul să le poată utiliza și ea. Odată ce vedeai cum se procedează, părea atât de simplu și de clar... și totuși imposibil de realizat pentru membre¬le stângace, inutile, ale celor din neamul ei.
Ajunseseră să-i îndrăgească pe fileni, care păreau doritori să le facă plăcere È™i dovedeau o mândrie patetică față de talentele lor manuale. ÃŽn acest decor nou È™i neaÈ™teptat, întâlnind zilnic alte minunății, se părea că unele dintre cicatricile lăsate de Război în mintea lui Eris se È™tergeau treptat. Jeryl È™tia totuÈ™i că rămăseseră multe ce trebuiau vindecate. Uneori, înainte ca acesta să le poată ascunde, femela îi descoperea răni sângerânde în adâncurile minÈ›ii È™i se temea că multe din ele ― precum ciotul rupt al cornului ― n-aveau să se închidă niciodată. Eris urâse Războiul, iar felul în care acesta se încheiase continua să-l apese. ÃŽn plus, È™i Jeryl o È™tia, trăia per¬manent cu teama reizbucnirii conflictului.
Ea discută problemele acestea cu Therodimus, la care acum ținea foarte mult. Tot nu pricepea pe de-a întregul de ce anume îi adusese aici, sau ce intenționau filozoful și discipolii săi să facă. Therodi¬mus nu se grăbea să-și explice acțiunile, întrucât dorea ca Eris și Jeryl să ajungă la propriile concluzii cât mai târziu posibil. La cinci zile după sosirea lor, îi chemă în grota în care locuia.
― AÈ›i văzut deja, începu el, majoritatea lucrurilor pe care am dorit să vi le arătăm. ȘtiÈ›i ce pot face filenii È™i poate că v-aÈ›i gândit la faptul că traiul nostru va avea foarte mult de câștigat atunci când vom putea utiliza produsele fabricate de ei. Acesta a fost primul meu gând când am sosit aici...
A fost o idee clară și destul de naivă, însă ea a dus la o alta, măreață. Pe măsură ce am ajuns să-i cunosc pe fileni și am aflat cât de rapid au progresat mințile lor într-un interval atât de scurt, mi-am dat seama de handicapul teribil și permanent cu care s-a născut și s-a dezvoltat propria noastră rasă. Am început să mă întreb cât de departe ne-am fi găsit noi, dacă am fi deținut controlul pe care-l au filenii asupra lumii fizice. Nu este o întrebare pur speculativă, și nici nu mă refer numai la talentul de a produce lucruri minunate, așa cum e colierul tău, Jeryl, ci este vorba de ceva mult mai profund. Ceva care reprezintă diferența dintre ignoranță și cunoaștere, dintre slăbiciune și putere.
Noi ne-am dezvoltat mințile, atâta doar, atingând un punct dincolo de care nu mai putem progresa. După cum v-a spus Aretenon, acum ne confruntăm cu un pericol ce amenință întreaga noastră rasă. Ne găsim în umbra armei împotriva căreia nu există apărare.
SoluÈ›ia se află, literal vorbind, în mâinile filenilor. Trebuie să utilizăm talentele lor pentru a ne remodela lumea, înlăturând astfel motivele tuturor conflictelor. Trebuie să ne întoarcem la începuturi È™i să reaÈ™ezăm bazele culturii noastre. Nu va fi însă doar a noastră, fiindcă o vom împărÈ›i cu filenii. Ei vor reprezenta mâinile, iar noi ― creierele. Am mers până acolo încât mi-am imaginat lumea ce va fi peste epoci, când până È™i minunățiile pe care le vedeÈ›i în jur vor fi considerate simple jucării pentru copii! TotuÈ™i, filozofii sunt puÈ›ini, iar eu am nevoie de argumente mai substanÈ›iale decât visele. Cred că s-ar putea să fi găsit argumentul final, deÈ™i deocamdată nu pot fi sigur.
Þi-am cerut să vii aici, Eris, pe de o parte fiindcă doream să reîn¬noiesc vechea noastră prietenie, și pe de alta, pentru că acum cu¬vântul tău va avea o influență mult mai mare decât al meu. Ești un erou al poporului, iar mithranenii te vor asculta și ei. Vreau să te întorci acasă, luând cu tine câțiva fileni și produsele lor. Arată-le celor de-o seamă cu tine și cere-le să-i trimită pe tineri aici, pentru a ne ajuta prin munca lor.
Urmă o pauză în care Jeryl nu putu detecta nimic din gândurile lui Eris, apoi acesta răspunse șovăitor:
― Tot nu pricep... Obiectele produse de fileni sunt foarte fru¬moase, iar unele ne pot fi chiar de folos. Cum crezi însă că ne-ar putea transforma atât de profund, aÈ™a cum îți imaginezi tu?
Therodimus oftă. Eris nu putea privi dincolo de prezent, în viitorul încă nedefinit. Tânărul nu întrezărise, aidoma filozofului, perspectivele ce stăteau pitite în spatele mâinilor iscusite și ale uneltelor filenilor: primele contururi vagi ale Mașinii. Poate că n-avea să înțeleagă niciodată. Totuși, existau șanse de a fi convins.
Fără să-și dezvăluie aceste gânduri, Therodimus vorbi din nou:
― DeÈ™i unele obiecte nu sunt decât jucărioare, ele pot fi mult mai puternice decât bănuieÈ™ti. Știu că Jeryl n-ar fi dispusă să se despartă de ale ei... dar poate că voi reuÈ™i să găsesc unul care să te convingă.
Eris părea în continuare sceptic și femela își dădu seama că se găsea într-una din stările sale negativiste.
― Mă îndoiesc foarte mult, replică acesta.
― Măcar pot încerca.
Therodimus fluieră și un filen apăru în fugă. Urmă o conversație scurtă.
― Vrei să mă urmezi, Eris? O să dureze puÈ›in...
La solicitarea sa, ceilalți rămaseră pe loc. Filozoful și fostul lui elev părăsiră peștera cea mare și se îndreptară către șirul de grote mici, folosite de fileni pentru diversele lor îndeletniciri.
Zbârnâitul răsuna puternic în urechile lui Eris, dar pentru mo¬ment el nu văzu ce anume îl producea, lumina primitivelor opaițe cu seu fiind prea slabă pentru ochii săi. Apoi distinse un filen aplecat deasupra unei mese din lemn pe care ceva se rotea rapid, acționat de o curea mișcată prin intermediul unei pedale, de altă creatură micuță. Eris îi văzuse pe olari întrebuințând un dispozitiv similar, dar acesta era diferit. Modela lemnul, nu lutul, iar degetele olarului fuseseră înlocuite de o lamă metalică ascuțită de sub care se desprindeau fâșii lungi și subțiri, curbându-se în spirale fasci¬nante. Cu ochii lor uriași, filenii, care detestau lumina puternică a sorilor, vedeau perfect în semiîntuneric, dar Eris avu nevoie de mai multe clipe pentru a-și da seama ce anume se petrecea. Apoi, brusc, pricepu.

***

― Aretenon, vorbi Jeryl după plecarea celor doi, de ce fac filenii toate obiectele astea pentru noi? N-ar putea să se ocupe doar de ceea ce le place lor?
Întrebarea, se gândi Aretenon, era tipică pentru Jeryl, dar n-ar fi fost niciodată pusă de Eris.
― Ei vor face orice le va cere Therodimus, îi răspunse, dar chiar È™i lăsând deoparte treaba asta, noi le putem oferi foarte multe lucruri. Când ne concentram minÈ›ile asupra problemelor lor, vedeam cum pot fi rezolvate în moduri la care ei nu s-ar fi gândit niciodată. Sunt foarte doritori să înveÈ›e, È™i probabil că am contribuit deja la avansarea culturii lor cu sute de generaÈ›ii. ÃŽn plus, ei sunt foarte fragili din punct de vedere fizic. DeÈ™i nu posedăm dexteritatea lor, puterea noastră face posibilă îndeplinirea unor sarcini pe care ei nu le-ar fi reuÈ™it nicicând.
Hoinărind, cei doi ajunseră la marginea râului și rămaseră locului o vreme, privind apele leneșe ce se îndreptau către ocean. Apoi, Jeryl dădu să pornească spre amonte, dar Aretenon o opri.
― Therodimus nu vrea să mergem într-acolo, cel puÈ›in deocam¬dată, explică el. Este alt secret al lui. Nu-i place să-È™i dezvăluie planurile decât după ce le-a finalizat.
Ușor jignită în amorul propriu, dar extrem de curioasă, Jeryl se întoarse din drum, ascultătoare. Mai târziu, însă, de îndată ce avea să se asigure că nu era nimeni prin preajmă, intenționa să se ducă acolo.
Era foarte tihnit aici, sub razele calde ale sorilor, printre copacii care rețineau căldura în jurul lor. Jeryl aproape că-și învinsese tea¬ma de păduri, deși știa că n-avea să fie niciodată cu adevărat ferici¬tă în astfel de locuri.
Aretenon părea cufundat în sine și Jeryl înțelese că dorea să-i spună ceva și își sistematiza ideile. Brusc, el porni să vorbească, cu acea libertate posibilă doar între două ființe care se plac reciproc, dar nu sunt atașate prin legături emoționale.
― Este foarte greu, începu el, să întorci spatele muncii tale de o viață. Cândva, nutrisem speranÈ›a că noile forÈ›e măreÈ›e pe care le descoperisem puteau fi utilizate în deplină siguranță, însă acum È™tiu că aÈ™a ceva este imposibil, cel puÈ›in pentru mult timp de acum încolo. Therodimus are dreptate: nu mai putem progresa bizuindu-ne doar pe puterea minÈ›ii. Cultura noastră a fost, din nefericire, unilaterală, deÈ™i vina nu ne aparÈ›ine. Nu putem soluÈ›iona problema funda¬mentală a păcii È™i războiului fără a stăpâni lumea materială aÈ™a cum o fac filenii... È™i tocmai acest lucru sperăm să împrumutăm de la ei.
Poate că mințile noastre vor cunoaște și alte aventuri mărețe, care să ne facă să uităm ceea ce va trebui să abandonăm. În sfârșit, vom putea să învățăm ceva de la Natură. Care este diferența dintre foc și apă, dintre lemn și piatră? Ce sunt sorii și ce reprezintă milioa¬nele de luminițe slabe pe care le vedem pe cer atunci când au apus ambii sori? Poate că răspunsurile la toate aceste întrebări se găsesc la capătul noului drum pe care trebuie să pornim.
Făcu o pauză, apoi continuă:
― Noi cunoÈ™tinÈ›e... ÃŽn domenii la care nici n-am visat până acum... Ar fi posibil ca ele să ne îndepărteze de primejdiile pe care le-am întâlnit; în mod sigur, nimic din ceea ce putem învăța de la Natură nu va reprezenta o ameninÈ›are la fel de mare ca pericolul pe care l-am descoperit în propriile noastre minÈ›i.
Debitul gândurilor lui Aretenon se întrerupse pe neașteptate. După o clipă, el adăugă:
― Cred că Eris doreÈ™te să te vadă.
Jeryl se întrebă de ce Eris nu o contactase direct; se întrebă, de asemenea, care putea fi explicaÈ›ia nuanÈ›ei de amuzament ― sau fusese altceva? ― din mintea lui Aretenon.
Se apropiară de peșteri, fără să zărească nici urmă de Eris. Totuși el îi aștepta și apăru țopăind, înainte ca ei să fi ajuns lângă intrare. Imediat, însă, Jeryl scoase un țipăt fără să vrea, și se retrase un pas sau doi.
Eris redevenise întreg. Ciotul neregulat dispăruse de pe fruntea lui, fiind înlocuit de un corn nou, strălucitor, cu nimic mai prejos decât cel pe care-l pierduse.
Într-un salut întârziat, Eris își atinse cornul de cel al lui Aretenon. După aceea, dispăru în pădure, efectuând salturi uriașe de fericire, dar nu înainte ca mintea lui s-o fi întâlnit pe cea a lui Jeryl așa cum rareori o mai făcuse după Război.
― Lasă-l să se ducă, vorbi încetiÈ™or Therodimus. Cred că preferă să fie singur. Când se va întoarce, este posibil să-l găseÈ™ti... schimbat. Filenii sunt pricepuÈ›i, nu-i aÈ™a? Acum poate că Eris le va aprecia mai mult "jucărioarele".

***

― Știu că sunt nerăbdător, încuviință Therodimus, dar am îmbătrânit È™i doresc să văd transformările începând în decursul vieÈ›ii mele. Am pornit în atâtea direcÈ›ii întrucât nutresc speranÈ›a că măcar unele planuri vor izbândi. Acesta, însă, este cel în care cred cu cea mai mare tărie.
Pentru o clipă, bătrânul rămase pierdut în propriile-i gânduri. Nici măcar unul dintr-o sută de membri ai rasei sale nu-i putea împărtăși visul pe de-a întregul. Până È™i Eris, deÈ™i credea acum în el, o făcea cu inima, iar nu cu mintea. Poate doar Aretenon ― sclipitorul È™i subtilul Aretenon, cel ce dorea cu atâta disperare să neutralizeze puterile pe care le eliberase în lume ― ar fi putut să întrevadă realitatea. Mintea lui era însă cea mai impenetrabilă dintre toate, cu excepÈ›ia cazurilor când dorea contrariul.
― Știi la fel de bine ca È™i mine, continuă Therodimus, în vreme ce mergeau în susul râului, că războaiele noastre au o singură cauză: hrana. Noi È™i mithranenii suntem prinÈ™i în capcana acestui conti¬nent, cu resursele lui limitate, pe care nu le putem spori sub nici o formă. ÃŽn permanență, viitorul nostru e umbrit de spectrul foametei È™i, în ciuda inteligenÈ›ei cu care ne fălim, n-am putut găsi nici o soluÈ›ie. Ah, da, am râcâit cu copitele niÈ™te È™anÈ›uri de irigaÈ›ii, dar cât de neîn¬semnat a fost rezultatul strădaniilor noastre!
Filenii au descoperit cum să cultive recolte care sporesc de multe ori fertilitatea solului. Cred că și noi putem face acest lucru -după ce le vom adopta uneltele pentru propria noastră folosință. Aceasta este prima și cea mai importantă dintre sarcinile care ne așteaptă, totuși nu cea asupra căreia m-am oprit eu. Soluția finală a problemei noastre, Eris, trebuie să fie descoperirea unor ținuturi noi, virgine, unde să putem migra.
Surâse, observând uluirea întipărită pe chipul fostului său elev.
― Nu, te rog să nu crezi că am înnebunit! Sunt absolut sigur că astfel de È›inuturi există. Odată, am stat pe țărmul oceanului È™i am privit un stol uriaÈ™ de păsări apropiindu-se de peste ape. De asemenea, le-am văzut zburând È™i în direcÈ›ia opusă, cu atâta siguranță încât m-au convins că se îndreptau spre altă È›ară. Și le-am urmat cu gândurile mele.
― Chiar dacă ipoteza ar fi corectă, aÈ™a după cum pare, comentă Eris, la ce ne poate folosi? ― Și tânărul gesticulă spre râul care curgea în apropiere. ― Ne înecăm în apă È™i nu poÈ›i construi o frânghie care să ne susÈ›ină...
Gândurile i se pierdură brusc într-un haos de idei amestecate.
Filozoful zâmbi.
― AÈ™adar, ai ghicit ce vreau să fac. Ei bine, acum poÈ›i vedea dacă ai dreptate.
Ajunseseră pe o porțiune netedă a malului, unde un grup de fileni trebăluiau de zor, sub conducerea câtorva asistenți ai lui Therodimus. Lângă marginea apei, zăcea un obiect ciudat, făcut din mai multe trunchiuri de copaci legate laolaltă prin frânghii.
Priviră fascinați cum agitația lucrătorilor atinse un punct culmi¬nant. După o serie de opinteli pentru tras și împins, pluta coborî greoi în apă, cu o plescăitură puternică. De-abia se oprise jerba de picături, că un tânăr mithranean sări pe plută și porni să danseze bucuros pe buștenii care acum încordau parâmele, arzând parcă de nerăbdare să se desprindă de mal și să urmeze cursul râului până la ocean. După o clipă, veniră și alții alături de tânăr, veselindu-se pentru că stăpâneau un nou element. Neputând sări atât de departe, micuții fileni rămaseră pe mal, privind răbdători sărbătorirea.
Extazul general nu putea trece neobservat, deși probabil că puțini dintre cei prezenți își dădeau seama că se aflau într-un punct de cotitură al istoriei. Numai Therodimus păstra o mică distanță față de ceilalți, pierdut în gândurile sale. Știa că pluta aceea primitivă nu constituia decât un început. Trebuia testată pe râu, apoi pe lângă țărmurile oceanului. Munca urma să dureze ani buni și, mai mult ca sigur, el nu avea să-i vadă niciodată pe primii exploratori revenind de pe acele tărâmuri fabuloase, a căror existență nu reprezenta deocamdată decât o simplă bănuială. Alții însă aveau să termine ceea ce fusese început.
Mult deasupra lor, un stol de păsări trecea peste pădure. Thero¬dimus le privi îndepărtându-se, invidiindu-le pentru libertatea de a se deplasa, după dorință, peste uscat și peste ocean. El începuse cucerirea apei pentru neamul său, dar posibilitatea ca și cerul să le aparțină într-o bună zi depășea până și neobosita-i imaginație.

***

Când Eris își luă rămas-bun de la Therodimus, Aretenon, Jeryl și restul expediției traversaseră deja râul. De data aceasta, o făcuseră fără ca o singură picătură de apă să le atingă trupurile, deoarece pluta coborâse în aval și îndeplinea rolul de bac. Se începuse deja construcția unui model nou și mult îmbunătățit, fiind dureros de evident faptul că prototipul nu era capabil să înfrunte oceanul. Aceste dificultăți inițiale urmau să fie rezolvate fără greutate de proiectanți, care, deși siliți să lucreze cu unelte din epoca de piatră, puteau efectua cu ușurință calculele matematice ale metacentrelor, flotabilității și hidrodinamicii avansate.
― Misiunea ta nu va fi una uÈ™oară, deoarece nu vei putea arăta tot ceea ce ai văzut aici, spuse Therodimus. Pentru început, trebuie să te mulÈ›umeÈ™ti cu plantarea seminÈ›ei, cu trezirea interesului È™i a curiozității, mai cu seamă în rândul celor tineri, care vor veni aici ca să înveÈ›e mai multe. Poate că vei avea de înfruntat rezistenÈ›a semenilor noÈ™tri, eu mă aÈ™tept la aÈ™a ceva... Dar de fiecare dată când vei reveni aici, îți vom putea arăta lucruri noi, care să-È›i întărească argumentele.
ÃŽÈ™i atinseră coarnele, apoi Eris plecă, ducând cu el È™tiinÈ›a ce avea să transforme lumea ― la început lent, după care tot mai repede. Odată cu dispariÈ›ia barierelor, după ce mithranenii È™i athelenii aveau să capete unelte simple pe care le puteau prinde cu membrele superioare, utilizându-le ei înÈ™iÈ™i, progresul urma să fie rapid. Deo¬camdată, însă, trebuiau să se bizuie pe fileni în toate privinÈ›ele, iar aceÈ™tia erau foarte puÈ›ini.
Therodimus era mulțumit. Un singur lucru îl dezamăgea: spera¬se că Eris, dintotdeauna favoritul lui, avea să-i fie succesor. Eris, care revenea acum în sânul poporului său, nu mai era obsedat de propria-i persoană, și nici mohorât, fiindcă avea o misiune și o speranță de viitor. Îi lipsea însă viziunea pătrunzătoare pe termen lung, necesară aici; în schimb, Aretenon trebuia să continue ceea ce începuse filozoful. Era inevitabil, cu toate că deocamdată nu avea rost să se gândească la asemenea probleme. Therodimus era foar¬te bătrân, totuși știa că urma să se mai întâlnească de multe ori cu Eris aici, lângă râul ce-i delimita tărâmul.

***

Bacul dispăruse acum, dar, cu toate că È™tia la ce să se aÈ™tepte, Eris se opri uluit înaintea uriaÈ™ului pod ce se legăna uÈ™or în vânt. ExecuÈ›ia nu respecta întocmai proiectul ― construcÈ›ia suspendată implicase o mulÈ›ime de calcule matematice ― totuÈ™i constituia prima operă inginerească importantă din istorie. Construit exclusiv din lemn È™i frânghii, acest pod prefigura forma giganÈ›ilor metalici care aveau să urmeze.
Eris se opri la mijlocul lui. Zărea fumul înălțându-se dinspre șantierele navale de pe țărmul oceanului și i se părea că poate distinge și catargele unora dintre ambarcațiunile noi, destinate comerțului de coastă. Era greu de crezut că pentru a traversa întâia oară râul fusese tras peste o funie ce se legăna.
Aretenon îi aștepta pe celălalt mal. Se mișca destul de încet acum, însă ochii continuau să-i sclipească de inteligență alertă. Îl întâmpină călduros pe Eris.
― Mă bucur că ai putut veni. Ai făcut-o la timp.
Eris știa că asta putea însemna un singur lucru.
― S-au întors navele?
― Aproape ― acum o oră au fost reperate la orizont. Trebuie să ajungă dintr-o clipă în alta È™i atunci vom afla în sfârÈ™it adevărul, după atâția ani. Păcat că...
Gândurile i se destrămară, însă Eris le putea continua. Ajunseseră lângă marea piramidă de pietre sub care zăcea Therodimus.
Therodimus, a cărui minte se afla înapoia tuturor lucrurilor pe care le zăreau în jur, dar care nu mai trăise pentru a ști dacă visul lui cel mai drag fusese adevărat ori nu.
Dinspre ocean se apropia furtuna și ei se grăbiră pe drumul cel nou, care urma albia râului. Bărci micuțe, având un model pe care Eris nu-l mai văzuse până atunci, treceau la răstimpuri pe lângă ei, încărcate cu atheleni sau mithraneni și manevrate cu ajutorul unor lopeți din lemn legate de membrele anterioare. Întotdeauna, Eris se bucura să vadă asemenea noi izbânzi, asemenea noi eliberări ale poporului său de lanțurile străvechi. Pe de altă parte, toți aceștia îi aminteau de niște copii, lăsați liberi pe neașteptate într-o minunată lume nouă, plină de lucruri excitante și interesante ce trebuiau făcute, indiferent dacă ar fi putut sau nu să fie utile. Orice lucru care promitea să transforme rasa lui în marinari mai buni era mai mult decât util. În ultimul deceniu, Eris descoperise că uneori pura inteligență nu era îndeajuns; existau aptitudini ce nu puteau fi dobân¬dite, indiferent de eforturile mintale depuse. Deși poporul său își învinsese în principiu teama de apă, continua să rămână destul de incompetent pe ocean, și de aceea filenii deveniseră primii navigatori ai planetei.
Jeryl privi nervoasă în jur când primele tunete se rostogoliră din¬spre ocean. Purta È™i acum colierul dăruit de Therodimus cu atâta timp în urmă ― nu mai era însă singura ei podoabă.
― Sper că navele nu vor păți nimic, spuse ea alarmată.
― Vântul nu este foarte puternic, iar ele au înfruntat È™i furtuni mai cumplite, o liniÈ™ti Aretenon, după care îi pofti în grota lui. Eris È™i Jeryl priviră în jur cu interes vădit, dornici să admire noile minunății realizate de fileni pe durata absenÈ›ei lor; dacă însă acestea existau, fuseseră ascunse, ca de obicei, până ce Aretenon avea să fie pregătit să le arate. ÃŽncerca o satisfacÈ›ie de-a dreptul copilărească atunci când se ivea ocazia să facă asemenea mici surprize.
Întâlnirea lor degaja un aer de indiferență, care ar fi nedumerit un observator din exterior. Pe când Eris vorbea despre toate schimbările petrecute în restul continentului, despre succesul noilor așezări filene și despre răspândirea treptată a agriculturii în rândurile conaționalilor săi, Aretenon îl asculta doar pe jumătate atent. Gândurile lui și gândurile prietenilor săi erau îndreptate spre ocean, întâmpinând corăbiile ce puteau aduce veștile cele mai importante primite vreodată de rasa lor.
După ce Eris își încheie raportul, Aretenon se ridică și porni să se deplaseze agitat prin încăpere.
― Te-ai descurcat mai bine decât am fi îndrăznit să sperăm la început. Cel puÈ›in de o generaÈ›ie n-a mai existat nici un război, iar pentru prima dată în istorie, rezervele noastre de hrană depășesc necesarul de consum, graÈ›ie noilor tehnici agricole.
Aretenon privi mobilierul odăii, reamintindu-și cu un efort faptul că, în tinerețea lui, aproape tot ceea ce vedea acum i-ar fi părut imposibil sau chiar lipsit de sens. Pe atunci, nu existau nici cele mai simple unelte, cel puțin în cadrul noțiunilor vehiculate de rasa lor. Acum aveau corăbii, poduri și case... iar acestea nu reprezentau decât începutul.
― Sunt foarte mulÈ›umit, reluă el. AÈ™a cum am plănuit, am deviat întregul curs al istoriei noastre, îndepărtându-l de primejdiile care ne aÈ™teptau. ÃŽn curând, puterile care au făcut posibilă Nebunia vor fi uitate ― doar câțiva dintre noi le mai cunosc existenÈ›a. Le vom duce secretul în mormânt. Poate atunci când urmaÈ™ii noÈ™tri le vor redescoperi, ei vor fi îndeajuns de înÈ›elepÈ›i pentru a le folosi corespunzător. Noi, însă, am găsit atâtea minunății necunoscute încât s-ar putea să treacă o mie de generaÈ›ii până ce ne vom concentra din nou atenÈ›ia asupra profunzimilor minÈ›ii, pentru a jongla cu forÈ›ele încătuÈ™ate acolo.
Gura peșterii fu luminată de licărirea bruscă a unui fulger. Furtuna se apropia, deși se găsea deocamdată la câțiva kilometri depărtare. Ploaia pornise să cadă în picături mari, furioase, din cerul plumburiu.
― Cât aÈ™teptăm corăbiile, vorbi din nou Aretenon, luându-i prin surprindere, haideÈ›i să mergem în următoarea peÈ™teră ca să vedeÈ›i câteva din noutățile realizate de la ultima voastră vizită.
Era o colecție bizară. Una lângă alta, pe același banc de lucru, se aflau unelte și invenții care, în alte societăți, aparținuseră unor milenii diferite. Epoca Pietrei fusese depășită; apăruseră bronzul și fierul, iar primele instrumente științifice rudimentare fuseseră deja construite, pentru experimente care lărgeau frontierele cunoașterii. O retortă primitivă vorbea despre începuturile chimiei, iar lângă ea stăteau primele lentile văzute pe această planetă, așteptând să dezvăluie nebănuitele universuri ale micro- și macroinfinitului.
Furtuna se abătu asupra lor în vreme ce Aretenon se apropia de sfârșitul explicațiilor sale referitoare la noile minunății. La răstimpuri, privea nervos către gura peșterii, parcă așteptând un mesager din port, însă nu-i tulbură nimeni, cu excepția ocazionalelor salve de tunete.
― V-am arătat ceea ce era important, încheie el, È™i totuÈ™i mai există ceva care s-ar putea să vă atragă atenÈ›ia, cât mai aÈ™teptăm. După cum v-am spus, am trimis expediÈ›ii peste tot, pentru a colecta È™i clasifica un număr cât mai mare de roci, în speranÈ›a găsirii unor minerale utile. Una din expediÈ›ii s-a întors cu asta...
Stinse luminile și grota se cufundă în beznă absolută.
― Ochii voÈ™tri vor avea nevoie de un răstimp pentru acomodare, îi preveni Aretenon. UitaÈ›i-vă acolo, în colÈ›ul acela...
Eris miji ochii în întuneric. La început, nu putu distinge nimic; apoi, treptat, deveni vizibilă o lumină albăstruie, pâlpâitoare. Era atât de slabă și difuză încât nu-și putea focaliza privirea asupra ei și, instinctiv, păși înainte.
― Nu m-aÈ™ apropia prea mult, îl sfătui Aretenon. Pare un mineral absolut obiÈ™nuit, dar filenii care l-au găsit È™i l-au adus aici au căpătat niÈ™te arsuri foarte ciudate după ce l-au manevrat. Cu toate acestea, este rece la pipăit. ÃŽntr-o bună zi, îi vom afla secretul, deÈ™i nu cred că-i ceva prea important.
O uriașă perdea de fulgere despică bolta și pentru o clipă, strălu¬cirea lor reflectată ilumină peștera, proiectând umbre stranii pe pereți. În același moment, un filen apăru clătinându-se în prag și strigă ceva cu glasul său subțire, pițigăiat. Aretenon scoase un răcnet asurzitor de triumf, așa cum ar fi procedat unul dintre strămoșii săi, pe un străvechi câmp de luptă, apoi gândurile sale năvăliră în mintea lui Eris.
― Pământ! Au descoperit pământ! Un întreg continent ne aÈ™teaptă!
Eris simți sentimentul victoriei urcând prin el aidoma apei ce țâș¬nește dintr-un izvor. Înaintea lor, în viitor, se distingea limpede dru¬mul nou și glorios pe care aveau să pășească copiii lor, stăpânind întreaga lume, cu toate secretele ei. Viziunea lui Therodimus deveni în sfârșit clară și scânteietoare în fața ochilor săi.
Căută mintea lui Jeryl, pentru ca și ea să-i poată împărtăși bucuria... și descoperi că-i era închisă. Aplecându-se către ea prin întuneric, își dădu seama că femeia rămăsese privind în adâncurile grotei, de parcă n-ar fi auzit vestea cea minunată, și nu și-ar fi putut desprinde ochii de la luminița enigmatică.
Din noapte, se auzi mugetul tunetului întârziat, gonind peste cer. Eris o simți pe Jeryl tremurând și-i trimise gânduri de alinare.
― Nu lăsa ca tunetul să te înspăimânte. De ce te mai temi acum?
― Nu È™tiu. Mi-e frică... dar nu de tunet. Ah, Eris, am reuÈ™it ceva minunat È™i-mi pare rău că Therodimus nu este È™i el aici, să vadă. TotuÈ™i, unde ne va duce în cele din urmă... acest nou drum al nostru?
Cuvintele rostite cândva de Aretenon se desprinseseră din negurile trecutului, obsedând-o. ÃŽÈ™i aminti plimbarea lor de pe malul râului, demult, când el îi vorbise despre speranÈ›ele sale È™i spusese: "ÃŽn mod sigur, nimic din cele ce putem învăța de la Natură nu va reprezenta o ameninÈ›are la fel de mare ca pericolul pe care l-am descoperit în propriile noastre minÈ›i". Acum, vorbele acelea păreau că râd batjocoritor, aruncând o umbră peste viitorul de aur ― dar pentru care motiv, ea nu putea spune.
Singur, poate, dintre toate rasele universului, neamul ei ajunsese la o a doua răspântie... fără să fi trecut vreodată de prima. Acum, trebuiau să meargă pe drumul pe care-l ocoliseră și să înfrunte pro¬vocarea ce-i aștepta la capăt, provocare de care, de data aceasta, nu mai puteau scăpa.
În beznă, lucirea slabă a atomilor muribunzi ardea neabătută, în piatră. Aceasta urma să ardă în același loc, aproape cu aceeași putere, și când Jeryl și Eris aveau să fie colb vechi de secole. Iar licărul său urma să pălească doar cu puțin, până sosea ziua în care civilizația construită de ei avea să-i descifreze tainele.
----------------------