Acei băieți minunați

Odinioară, când transportul în comun se făcea în autobuze, microbuze, tramvaie și metrou, nu ca acuma prin levitație magnetică, trăiau în orașul Ferentari, în bună înțelegere, toate națiile de pe pământ. Pe vremea aceea casele nu erau inteligente, nu exista dispeceratul european de energie și nici buletinul cu cipuri. În zi de sărbătoare oamenii ieșeau la iarbă verde, jucau table în fața blocului sau se plimbau pe bulevard în sus și în jos fără niciun rost.
Romică, unul din zecile de mii de locuitori ai orașului, nu era în apele sale. Chiar în acea dimineață patronul îl anunțase că își va restrânge activitatea și peste câteva zile nu va mai avea nevoie de serviciile sale. Nu voia să spună alor săi pentru a nu le strica bucuria sărbătorilor. Era însă tot mai îngândurat ... Cum se apropia Crăciunul și vremea părea o toamnă prelungită, fiul, elev în ultimul an de liceu, se rugă.
-Tată, mamă, azi a fost o zi atât de frumoasă, hai să ieșim pe bulevard, vedem globulețele aprinse, v-o prezint pe Lolita prietena mea.
-Nu îmi arde de plimbare, a răspuns ursuz tatăl, apoi, la insistențele soției a fost de acord.
Era o seară de sfârșit de decembrie. Mergeam agale toți trei și admirau pomii împodobiți cu beteală, globurile de tot felul. Respirau a sărbătoare, deși până la Crăciun mai erau câteva zile. Deodată, telefonul mobil al băiatului începu să fluiere. Sunase prietena să-l anunțe că va întârzia câteva minute. Tocmai se pregătea să bage aparatul în buzunar, când, doi tineri gepizi s-au apropiat în fugă, unul l-a pocnit în figură pe tânăr și i-a luat mobilul, celălalt i-a pus piedică lui Romică, i-a dat un brânci și duși au fost ! De spaimă soția n-a putut nici să țipe.
Când și-a mai revenit din uluială, Romică a întrebat, mă, erau colegii tăi ?
-Nu tată !
-Þi-am spus că nu e ora potrivită pentru umblat pe străzi și n-ai ascultat ! Hai la poliție, poate îi prinde !
-Sper, a răspuns băiatul ștergând-și sângele de la nas.
Romică a scris o plângere pe două pagini povestind cu lux de amănunte întâmplarea și a depus-o în aceiași seară la circa de poliție 177. S-a întors acasă și nu mai avea chef de nimic. Trecuse doar o oră, când, polițistul din cartier le-a făcut o vizită.
-Domnule Romică, a zis el prevenitor, am venit să te rog să schimbi ceva în sesizare, n-ai voie să-i numești gepizi pe...ăia care ți-au luat aparatul, spune-le cum vrei, borfași, infractori, hoți de drumul mare, dar nu-i numi, se interpretează și sunt nevoit să te amendez pe dumneata ...
-Bravo dom’le, ce să-ți spun! Fiu-meu a fost lovit, furat, mie mi-a pus piedică de mi-am julit genunchiul, uite, vezi și tot pe mine mă amendezi ?!
-Dacă așa scrie la lege ! De unde știi dumneata că erau gepizi ?!!
-Cum de unde dom’le, erau blonzi, nespălați de o sută de zile, vorbeau limba gepidă și își dăduseră cu negreală pe față pentru a se masca. De-acolo știu !
-Treaba dumitale, faci cum vrei, eu te-am pus în problemă.
-Bine, se îmbună în cele din urmă Romică, fac plângerea cum spui dumneata.Luă un pix și începu să scrie. După un timp se opri și întrebă polițaiul.
- Dacă le zic nemți mă mai amendezi ?
- Nuuu!
- Și-i găsești pe borfași?
- Încercăm domnu Romică, încercăm, dar... ! Mai bine iartă-i, fă și dumneata o faptă bună în preajma Crăciunului, gândește pozitiv !
-Tu-le muma în...de privighetori, înjură omul pritre dinți, apoi cu voce tare, am să mă rog pentru acei băieți minunați și patronul meu.


Nicolae Aurelian Diaconescu