Strălucirea orbitoare a acoperişurilor îi aducea în minte, cu aceeaşi apăsare, zgomotul oraşului. Cu toate că nu părea decât o adunătura de oglinzi, uriaşa aşezare a Braşovului nu îşi vădea marginile decât spre orizont. Cu cât privea mai aproape, spre prăpastia din fata lui, imaginea ierbii care se zbătea uneori sub scurte rafale de vânt se amesteca, se confunda cu cea a caselor de jos, de la poalele muntelui, la sute de metri sub aceste fire de deasupra orizontului, "Toată alergătura asta, toată nebunia asta...". "Ei ,depinde cum pui problema", îi sunară dintr-odată cuvintele informaticianului, care-şi potrivea ochelarii, "Sigur, şi crezi tu că eu atunci aş fi anormal?” Dar vocea nu-i raspunse; nu şi-o putea imagina. Ştia că doar el avea cum să se gândească la asta. Se vedea singur,la kilometri de casă, şi nu mai simţea c-ar înţelege lucrurile. Cu toate că nu era calea cea bună, cu mult mai mult îl atrăgeau emoţiile lui, acea teorie a lui Einstein. „Da, măi Ovidiu ii zise Adriana, dar ce-mi pasă mie de rotaţia asta?”. „Înţeleg, dar este o problemă importantă, care se poate pune oricând. Şi grasul, fruntaşul clasei-„Hai, mă, zău! Tu numai la d-astea te gândeşti?....”Dădu din cap în semn de lehamite. „Şi care să fie vina mea?". Îşi luă privirea de la munţii albaştri de dincolo de Braşov, acoperiţi de un abur ciudat, sau poate doar un efect al luminii puternice, şi se simţi dintr-odată orbit. Doar soarele îi răspundea.
Îl bucura o asemenea privelişte, dar cu cine o putea comenta? "Uite, de exemplu-izbucni un alt gând-dacă lumea e într-adevăr o reprezentare? Nu cred, sigur, însă dacă e tot o iluzie?..."."Măi Ovidiu,... nu pot să mă gândesc la asta, îi răspunse aceeaşi fată.” Da' eu nu aş vrea?! Nu pot să nu mă gândesc; nu pot să scap de asta! Parcă e un blestem..."Se opri din gesticulat. Tot cerul parcă îşi aruncase singurătatea asupra lui."Ştiu că nu sunt nebun. „Îşi aminti de muştele din jur, din iarbă, prea insistente în a-i ţine companie. „Şi la Roma sunt, chiar mai multe, fiindcă e cald". Şi simpaticul doctor în geografie la fel iubea Roma. „Pănă la urmă ce vedeţi la ea?". "Ei, băiete, multe ascunde Roma asta. Imaginează-ţi toate monumentele, la fiecare pas. Aceleaşi pietre pe pe care-au călcat romanii stau acuma şi privesc cum se ridică în faţă lor otelul şi sticla. Cum să nu vezi "Cetatea eternă?". Îl aprobă din cap; vântul îi răspunse şuierând prelung. Se făcuse nu doar mai frig, ci şi întuneric. Grămezi de nori vineţi, apăsători, se roteau printre fascicule solare chiar deasupra Braşovului.
Cu aceeaşi durere cu care revenea mereu în oraş, se ridică. Vântul îi îngreuna mult coborârea. Se târa mai mult, căci firele de iarbă se rupeau prea uşor pentru a-i fi de vreun folos. În tot efortul asta, nu putu să nu remarce limpezimea şi strălucirea cerului de dincolo de marginile oraşului. Parcă ploaia nu era interesată să-l ude decât pe el. Când izbucni, cu câteva bubuituri înfundate, avu satisfacţia că-şi putea spală mâinile, manjite de pământ. Ajunse pe o mică terasă şi chiar în clipa când se pregătea s-o părăsească o dâră albă, explozivă, îi trecu peste creştet şi smulse asurzitor ceva din acoperişul unei biserici de jos, tocmai din centru. Turnul acela înalt probabil nu avea paratrăznet. Urechile îi ţiuiau.
Vântul îşi sporise intensitatea, sau impresia asta i-o dădeau ramurile brazilor la care ajunse, scuturaţi violent de frigurile umede ale furtunii. Şi începeau pârâiturile, parcă deasupra lui; nu lumina tăznetelor îl înspăimânta, ci zgomotul care îi încălzea apa pe piele. Ştia că prin jurul lui, undeva, se prăbuşeau brazi. De zgomotul lor se sperie în curând şi ploaia.
Putea vedea acum, de pe aleea pietruită unde ajunsese, locul de unde-şi contemplase visurile nebune şi singure. Ajunse la scările de obicei pline de oameni, acum doar de bălţi, şi remarcă, foarte surprins, starea jalnică în care i se aflau pantalonii-de culoarea noroiului. Se gândi că ar trebui să arate ca un om, măcar aici în oraş; tarabele începeau să-şi facă apariţia.
„Măcar bani să am", îşi zise îndepărtându-se de comerciant, cu vechea pereche în plasă. O data cu lumina, se arătau şi trecători. Îl descoperi surprins pe profesor, pe bătrânul geograf. Cocoşat, slab, cu mersul legănat, dar atât de cult, omul îi zâmbi de la distanţă, estompând toată această înfăţişare. Păru să-şi dea seama de emoţia băiatului, şi chiar să se mire de ea:
- Salut, tinere! Îi răspunse şi se opri stingherit. Te plimbi, nu?
- Da... Din păcate nu o să mă plimb decât pe aici, toată vara. Dumneavoastră sunteţi încă hotărât să mergeţi la Roma?
- Desigur! şi profesorul înclină capul cu o mare expresivitate, pregătindu-se parcă să ţină un discurs.
- Da' pâna la urmă ce vedeţi la ea, îndrăzni Ovidiu să întrebe, nu fără emoţie, spre a-şi lamuri propria admiraţie, atât de adâncă.
- Ei, băiete , râse profesorul, multe ascunde oraşul ăsta. Gandeşte-te la câte monumente sunt, peste tot. Lângă aceleaşi pietre pe care au călcat soldaţii români acum două mii de ani se construiesc acuma „zgarie-nori” din oţel şi sticlă. Cum poate cineva să nu vadă "Cetatea eternă"?
O bucurie adâncă, tulbure, care-i spulbera toate gândurile şi orice tristete îl făcu să tremure. O fericire pe care o crezuse egală cu nebunia îl invada acum. "Nu sunt singur! Pot vorbi cu toţi, oricând. Ei sunt cu mine. Am atâţia cu mine! Oricând, mai mult decât oricine!".
- Aşa este, şi începu să-l aprobe din cap, fără să se mai poată opri. Profesorul îl privi puţin surprins
- Da; la revedere, toate bune! Cel puţin dacă nu te plimbi prin străinătate, te mai distrezi pe-aici, cu unul, cu altul...
Băiatul continua să dea din cap, aprobându-l. O privire stranie a unei cucoane îi făcu să realizeze că profesorul plecase de mult. Însă îi plecase doar înfăţişarea. Oricând ar putea discuta cu aceşti oameni; şi gesturi care i-ar fi readus în minte un convenţionalism plin de minciuni, de laşitate, îi erau acum invizibile. „Şi eu mă credeam atât de izolat... "Coborî scările tot mai repede, deşi spre casă nu-l atrăgea nimic, şi parcul care se deschidea privirii cu poteci şi scări largi, întretăiate printre brazi foarte înalţi începea să-i apară pustiu; toţi erau lipsiţi de viata, de expresie.
Larma de la periferie îi rupse toate gândurile - cele mai preţioase lucruri ale sale. Concentrarea de pe munte i se răsfrângea acum în cap mai zgomotos decât toate sirenele. Simţea că nu e o nevroză obisnuită. Părea un preţ al bucuriei pe care o-ncerca. Oamenii din jur îi aminteau că teama de a fi izolat printre ei dispăruse; voia cu adevărat să simtă asta - şi se trezi într-un bar. Lumina foarte slabă îl făcu să se împiedice de un scaun. Cel deranjat îl privi o clipă cu dispreţ, apoi se răsti:
- Măi mocofanule, ia ai grija pǎ unde-ţi pui picioarele!
Apoi se întoarse către ceilalţi:
Toţi tâmpiţii vin p-aici...
„Imbecil" zise Ovidiu şi trecu mai departe.
Ce mă? A zis ceva, mă?
La masă respectivului mustăcios se bea cu poftă şi ceilalţi trei nu păreau să dea prea mare atenţie accidentului. Se aşeză mai departe. „Mocofan, auzi...”. "Lasă-l şi tu, măi Ovidiu", îi zise ochelaristul. "Dar nu pot!". I se opri respiraţia, căci nu ştia pentru ce starea asta dureroasă, de oboseală, îl lăsa fără nici un control. Izbise masa puternic cu braţul drept, şi toţi cei din jur îl urmăreau, cu zâmbete şi alte schimonoseli. Berea îi ascuţea durerea, şi presiunea din tâmple îi bloca orice început de idee; îl lăsa singur. "Ei, eşti singur..." îl auzi pe acelaşi coleg. "Sper să nu fiu". Se pomenea şoptind, şi ochii bulbucaţi ai unora îi accelerau fărâme de gânduri, care se pierdeau printr-un bâzâit scăzut - discutiile oamenilor. Lasă cutia şi se sculă ameţit.
Lumina roşiatică de pe clădiri îl calmă. Vechile gânduri ale neputinţei de a avea un chip apropiat reveneau, vagi, cu zvâcniri ale tâmplelor; le provoca parcă armonia aceasta a amurgului. Zăpada de pe piscuri, cu multiple reflexii albe şi roşii, nu îl mai lǎsa să-şi întoarcă privirea spre oraş. Telescaunele nu mai circulau. Era vremea să se îndrepte spre casă, mai întâi cu gândul.
"Asta în loc de îmbrăţişări!...", izbucni Ovidiu când văzu biletul de la scumpa sa mamă. Îl luă de pe masă şi trase draperia. Lumina dimineţii îi învălui vederea şi câteva momente nu mai văzu nimic; îi răsunau amestecate zgomotele de-afară - cu aceeaşi frenezie ar fi vrut să le uite. "Cine mai are o mamă ca mine?! Mereu bilete, mereu la spital... O interesează cu mult mai mult bolnavii!". „E uşor de zis” ii şopti Camelia. "Dar e greu să trăieşti aşa zi după zi” se gândi. "Acelaşi lucru mereu... mă îmbrăţisează cu drag... La ce bun vila asta? Ce-mi foloseşte mie priveliştea asta?" zise cât putu de tare şi sorbi din cafea. "Vrei să-ţi răspundă munţii? "îl întrebă ironic grăsanul." Uşor mai e să dai cu pietre", îi răspunse. "Dar fiecare zi e un chin pentru mine. Şi nu m-am gândit la moarte, dacă asta ai sugera". "O să plec în parc", îşi spuse după câteva clipe.
"Foarte multă lume pentru o dimineaţă". Forfoteau pe alei în special bătrâni, privind copiii care se grăbeau spre leagăne. "Răcoare e... aş putea să mă bucur". "Aşa e, e foarte frumos" o auzi pe Andreea. Îşi amintea de primele momente clare din viata lui, de ani îndepărtaţi, şi nu găsea vreo diferenţă fată de prezent; nu fusese niciodată altfel; doar că acum îi este mai greu. „Şi de ce trebuie să fie astfel?" îşi zise chinuit de durere. Liniştea cu care natura îi întâmpina meditaţia îl întrista şi mai mult. Foşnetul foarte slab al arborilor i se păru ca o tânguire. "Aş putea să mă-ntreb ce pierd, însă...". Privirile trecătorilor începeau să-l irite. „Parcă tu nu te uiţi la cei din jur..." auzi mustrarea Cameliei. "Da, dar vezi, trebuie să-mi revars şi eu necazul." Ştia că îcerca să şi-i imagineze caraghioşi. Dar dacă numai el putea să poarte asemenea discuţii, atunci ceilalţi erau într-o stare mai de plâns. "N-aş putea să mă port atât de superficial; să fie totul doar de suprafată" se gândi văzând cum toţi cei care treceau afişau gesturi solemne, însă cu un aer fals. "Poate e doar închipuirea ta” îi şopti iarăşi fata. "Se poate" îşi zise vrând s-o aprobe. Îi auzi pe toţi râzând uitându-se la un puşti care îmbrăţişase asfaltul cu bicicleta după ce se împleticise în lanţ. O linişte atât de mare în cuvinte n-o putea găsi la toate aceste umbre care se plimbau. Îşi regăsise încrederea. Soarele se regăsise şi el căci acum încingea bine totul. Ȋncă mai auzea râsetele şi glumele din aceste conştiinţe care erau cu el.
Nu era deocamdată nici amiaza. Se ridicǎ cu gândul de a colinda oraşul, sau de a citi, căci asta îi mai rămăsese. Se putea desluşi deja zgomotul oraşului, la ieşirea din parc. Un abur slab părea să iasă din pădurea albastră care se zărea dincolo de blocuri. Din liniştea asta îl smulseră lătrăturile unui Boxer care venea în goană tȃrându-şi lesa, cu toate strigătele stăpânei. Viteza animalului şi nu altceva îl făcu să alerge împiedicându-se aproape în propriile-i picioare. Nu avu timp să vadă fețele celor care se-ntorceau spre el. Doar mârâitul câinelui pe care-l simţea în spatele lui gata să-l apuce de picioare se amesteca sacadat cu strigăte şi ecouri de chitară. Îşi auzi dintr-o datǎ respiraţia şi suflul ei se prelungi într-un scrâşnet de frâne; zgomotele se sparseră cu o lovitură ţiuitoare în urechea dreaptă, urmată de ecoul unui pocnet care îi presa întregul craniu, apăsându-i ochii orbiţi de lumină. Îşi simţea spatele răsucit dureros şi fiecare mişcare a pleoapelor îl înţepa în tâmple, înşirându-i pe dinainte umbre galbene. Mişcarea asta îl sperie şi avu senzaţia că nu poate ţine ochii deschişi, căci îl dureau în lumină. Simţi ceva pe frunte şi-şi văzu genele tremurând, deşirând toate umbrele sub un filament galben care-i izbi vederea. Zări prin razele puternice tavanul albicios pe care se proiectaseră umbrele perdelelor luminate de-afară, slab, căci cu un efort putu să vadă că ferestrele zugrăveau un albastru pal, al înserării. Realiză că e într-un salon de spital; în toate paturile se aflau bolnavi. Îşi duse mâna la frunte şi simţi că apăsarea compresei îl ameţeşte. "De ce nu-mi pot mişca piciorul?" se gândi. "De ce şi asta?... Nu era de ajuns, Doamne?!". "Da' nu e nici o tragedie" auzi vorbele informaticianului. „Măi Ovidiu, nu eşti singur” îi şopti Adriana. "Ba sunt!". Se miră de propria voce răguşită. "Atunci de ce nu e de-ajuns? De ce mă simt ca îainte?". ''Stai liniştit!..." o auzi din nou. Doar glasul ăsta melodios îi rămase, fiindcă restul se pierdea printre şoapte. Se auzea gemând, şi propria lipsă de control îl 'înspăimânta. Ştia în ce mod va fi privit şi aici. Putea vedea câţiva bolnavi rezemaţi în cot, privindu-l buimăciţi.
După minute de ameţeală şi greaţă simţi cum cineva îi ia compresa, topind apoi toate umbrele.
Se trezi zgâlţâit şi rămase uimit. Nu putea crede că uitase de ea.
- Mamă!...
- Bună, iubitule! Cum ai reuşit să fii lovit de maşină?! îl întrebă cu un aer sever luându-i pulsul.
M-a alergat un câine.
Îl privi o clipă mirată
- Am auzit că delirai...
- Am avut febră? întrebă cu teamă după o pauză.
- Nu.
- Dar aveam o compresă, zise grăbit.
- Da, pentru că te-ai lovit zdravăn la cap; ai fruntea vânǎtǎ. Dar nu e grav, să fii liniştit; piciorul stâng îl ai rupt, în rest... contuziile de la cap sunt destul de uşoare...n-ai traumatism, asta mai lipsea... îşi luă privirea de la ceas şi şi-o mută spre ochii lui.
- Ia spune-mi, de ce vorbeai singur? Toţi de-aici mi-au spus.
Blândeţea, atât de rară în glasul ei, îl îndurera. Dar nu avea cum să-i spună; nu l-ar fi înteles nici alţii.
- Nu-mi amintesc, îngăimǎ cu greu. Probabil c-am visat.
- Cu ochii deschişi?! Doamne, cum te-i fi lovit la cap?...
- Dar n-am nimic!
- Bine, vedem; stai liniştit, dormi.
Se întreba, urmărind-o cum se îndepărtează, de ce n-au schimbat-o toate astea. În lumina încăperii auzea glasurile celorlalţi. Unii păreau să n-aiba stare. "E copilul ei, da... săracu’.."desluşi clar şi i se făcu silă. "Săraci sunteţi voi. Dar mai bine că sunt aşa...", „Da, mă, lasă-i!" îl auzi pe gras. "îi las, da' să-şi vadă de treburile lor!”. Din nou neliniştea asta sufocantă îl făcuse să se piardă. Îl auziseră cu toţii. "Ia nu-ţi mai face griji! "ii spuse Camelia în felul ei autoritar. "Da, bine-ar fi să nu-mi fac" încercǎ s-o calmeze.
Glasurile muriseră într-o apatie obositoare când apăru iarăşi mamă-sa. Se apropie cu grijă spre a vedea dacă nu adormise.
- Rezultatul tomografiei e foarte bun; m-am speriat degeaba.
- Deci am creierul întreg, nu? zise încercând să zâmbească.
- Acum ai chef de glumă, nu-i aşa?
Apropierea aceasta vagă nu reuşi decât să-i smulgă un oftat. Erau prea rare asemenea momente pentru a simţi altceva.
Ziua următoare îi releva un supliciu pe care nu îndrăznise să-l bănuiască. Îşi privea mama şi nu putea crede ce o auzea spunând; îl încerca în zadar pâna şi ideea că ea ar avea argumente, pentru că insistenţele lui erau inutile.
- Dar, dragul meu, ceva se întâmplǎ cu tine!
- Nu poţi înţelege că sunt doar izolat aici? N-am nimic; mă distram doar aşa... şi continuă stângaci printr-un gest larg.
- Să ştii că nu sunt încă ramolită.
- Dar de ce nu poţi să mă-nţelegi?!
- Dragă, eu sunt chirurg, nu sunt psihiatru; nu pot să-mi dau seama ce se petrece în mintea ta. Tocmai de-aia vei vorbi cu specialistul ăsta.
E şef de secţie. Ţi-am spus că ne cunoaştem...
Se opri câteva clipe şi-l privi cu durere.
Trebuie să recunoşti că ai probleme. Şi când mă gândesc că toţi oamenii ăştia or să spună că am copilul nebun...
- Ia lasă-i... Nu pot să-şi ţină gura?! izbucni iritat.
- Nu reuşesc să te-nţeleg, într-adevăr...
- Am văzut.
- Noroc că te-am scos din salon, că văd că ai nişte ieşiri...Tu unul nu vezi?
O privi o clipă cu un aer de vinovăţie
- M-a supărat doar ideea asta; pentru că n-am nevoie de psihiatru. Rămase pe gânduri privindu-i mâinile încrucişate peste genunchi, şi lumina puternică din încăpere i se părea stranie, mult prea fierbinte.
Psihiatrul era un bărbat în plină încărunţire, cu o voce răguşită, şi părea că vrea să-l păcălească folosindu-se de ochii săi timizi. Se aşeză cu greu, din cauza ghipsului, în timp ce doctorul îl privea nemişcat, vizibil încordat însă.
- Tinere, începu el, numele meu îl ştii; oricum nu contează.
Se opri ca să-şi aprindă o ţigară
- Te supără fumul?
- Nu, îi răspunse plictisit.
- Am înţeles că te simţi izolat...
- Mai mult sau mai puţin.
- Până-ntr-acolo încât să vorbeşti cu umbrele?! şi-l privi cu subînţeles.
- Poate că-mi imaginez că vorbesc cu cineva!
- Şi poţi să-ţi şi imaginezi că te cerţi?
Tăcu, dar simţea că din discuţia asta nu va ieşi nimic.
Izolarea asta, conţinută doctorul, nu e bună deloc. Tatăl tău unde lucrează?
- Ştiţi foarte bine unde lucrează! Vreţi să sugeraţi că nu-mi mai cunosc nici rudele?
- Şi nu poţi să-mi spui?
- La Ambasadă! zise cât putu de tare.
- Şi ce face acolo?
- E subsecretar, nu ştiu...
- Ei uite, vezi? se ambală dintr-odată medicul, de-asta te-am întrebat.
Felul în care mi-ai răspuns arată că te supără asta, te supără că e departe de tine.
- Poate că mă supără...
Aerul uşor de impertinenţă putea să fie catalogat cu totul altfel, dar simţea că e mai bine să-şi ia rezerve. Omul îl privi cu multă seninătate, şi-i spuse cu tonul cel mai blajin:
- Dacă vrei să te-ajut, trebuie să fii deschis. Spune-mi tot ce-ţi trece prin minte.
- Da' n-am nevoie de ajutor! Nu sunt izolat! Pot discuta cu mulţi. Poate că şi alţii pot. De fapt e normal.
- Ce e normal? oftă doctorul.
- E normal ca pentru un om care nu e retardat, aparenţele să n-aibă nici o importanţă. Poţi vorbi cu un om şi dacă nu-l priveşti.
- Dar el e acolo, îl întrerupse tot mai îngândurat psihiatrul.
- Şi de ce trebuie să fie acolo? Putem să apreciem cam ce va răspunde la o anumită întrebare o persoană pe care o cunoaştem relativ bine. Poţi să ştii ce atitudine va avea. Şi o parte din conştiinţa acestor oameni nu se integrează în conştiinţa proprie, şi prin intermediul conştiinţei noastre putem comunica cu ea, cu persoanele respective?
Îl privi pe băiat greu surprins, şi porni răguşit, cu o oarecare teamǎ:
- Dar ceea ce auzi tu e propria imaginaţie. Tu lucrezi cu amintiri...
- Pe viitor, replică Ovidiu, neliniştit, voi şti ce-aţi răspunde în legătură cu această comunicare prin propria conştiinţă.
- Şi ce-ai mai şti?... îl mustră cu o ridicare din umeri.
Se întreba acum de ce nu e de acord, cum de nu înţelege nici el. Sau poate se prefac toţi că nu-l înţeleg. De ce vor să-i ia şi mintea? Poate că-n superficialitatea asta a tuturor stă şi incapacitatea de a-şi da seama de propria posibilitate de comunicare , sau de a lui. "Nu te mai omori atâta cu toţi!" îl auzi pe ochelarist. Desluşi brusc zgomotul obositor al pendulei şi nu mai avu puterea să-l aprobe. Doctorul îl privea cu ochi tot mai bulbucaţi, care nu mai aveau nimic timid în ei, şi pricepu, înfierbântat, că s-a schimbat la faţă.
- Eu, începu încet, văd lumea prin mintea mea. Oricine pricepe ce poate să priceapă. Unui nebun poţi să-i spui un lucru şi el să-nteleagă cu totul altceva; dar pentru el ai zis ceea ce-a auzit; şi nu numai un nebun ...
- Cred că la tine problema e cam serioasă... zise celălalt cu un ton suspect de liniştit, vrând parcă să-l încerce.
- Dar mintea noastră ne dictează cum să vedem lumea, izbucni Ovidiu, şi ce să înţelegem! Auzi, cum vor să mă scoată! se adresă Cameliei deznădăjduit.
Doctorul îngălbeni. Se gândea la femeia aceea deosebită care trebuia să afle o nenorocire.
Zilele în care pȃnă şi ultima rudă se ascunsese de el nu i se mai păreau nimic deosebit. Oricum nu-i fusese niciodată cu adevărat aproapiată. Mişcarea fâneţelor, a frunzişului verde şi strălucitor din jur, prin care se propaga discul solar, îi amintea de o pace interioară naturală, pe care n-o mai regăsise în nici o imagine. Fâşii de şosea inundate în lumină dispăreau sub botul autoturismului, şi zgomotul lin al motorului părea să îngâne aceasta armonie a sfârşitului de zi. Toate treceau pe lângă el - nu doar această strălucire, ci şi dorinţa de a mai vorbi cu cineva; răzbătea doar o oboseală - a unei lungi şi ciudate călătorii. Umbrele şi luminile intermitente care-i izbeau ochii sub mişcarea fulgerătoare a soarelui şi ramurilor amestecau secvenţe din trecut, în care nu părea să fie el. Zări un gard deşirându-se printre pomi şi-i apăru în faţă, la o cotitură, clădirea sanatoriului, imaculat de albă. Când cobori din automobil îi apăru în faţă o terasă largă, pustie; aleea care ducea la ea se bifurca spre o gradină de trandafiri roşii, de curând udaţi, care luau ochii dinspre zidurile de marmură - o iluzie optică doar, acompaniată de foşnetul calm ce ţâşnea prin liniştea de mormânt. Soarele se pierduse în spatele unor coroane mari de stejar; şi nimic nu părea să se fi mişcat vreodată aici, în locul ăsta alcătuit din meditaţie. Mişcarea umbrelor, pe care-o percepea încă, îi amestecase toate ideile; şi recunoştea acum glasurile - auzea printre ele parcǎ plȃnsul cuiva pentru o viațǎ irositǎ.


iulie 1999