In vis am evadat din cotidianul banal si incolor.Camera imensa su pereti albi,infini9ti ma inspaimanta.Ma simt privita de toata lumea si totusi nu vad pe nimeni...vreau sa ating ceva,sa ma conving ca nu visez,ca nu e doar o iluzie.Acum,simt ca se misca totul in jurul meu si imi pierd echilibrul.Plangand ma intreb ce se intampla cu mine.Nu inteleg nimic din jurul meu.
Intr-ul colt zaresc un chip drag mie,ma intreb: Ce cauta el aici? A venit dupa mine? Incet,incet totul se transforma si ma uit in jurul meu.Peretii albi,infiniti sunt acum un camp de flori cu un miros imbatator iar acel chip drag mie este chiar "Domnul meu" care ma priveste cu drag,imi atinge parul si imi sterge lacrima din ochi.E un vis frumos si placut iar adierea vantului aduce cu sine mirosul imbatator al florilor.Vreau sa iau o floare si sa ii simt mirosul indeaproape.Dar...cand o ating,se transforma intr-un trandafir cu spini uriasi si ucigatori iar din mana mea curge sange abundent.Incep din nou sa plang.Ma uit in jur...acel camp cu flori frumoase s-a transformat intr-un camp de trandafiri mai mari decat copacii si sunt rai.Ma urmaresc,ma ranesc.Il caut pe "Domnul meu" cu privirea.Il gasesc.Aleg spre el chiar daca spinii imi sfasie trupul...dar timpul si spatiul imi indeparteaza protectorul.Totul e un haos.Nici macar nu pot invoca putera zeilor ca sa ma ajute ei.Caut o scapare,o iesire.O caut singura si o gasesc.Patrund intr-o alta dimensiune.Imi spun in gand: "Sper sa imi fie mai bine aici".Zaresc un castel impunator in departare.Totul e inghetat pana si padurea prin care trebuie sa trec este formata din copaci si frunze imense si inghetate.Pasesc desculta in taramul inghetat iar din rani imi mai curge sange.Imi doresc sa pot ajunge la castel si sa gasesc acolo pe cineva care sa ma ajute si sa imi ingrijeasca trupul si sufletull sfasiat,acum cand am atata nevoie...
Drumul mi se pare nesfarsit.Cu pasi mici,merg ani in sir,secole de-a randul.Cred ca voi muri inainte sa ajung unde imi doresc.In sfarsit,trupul nu imi mai rezista si ma prabusesc la pamant fara suflare.Zac acolo in zapada zie intregi.Vantul imi suiera puternic la urechi.Parca ar fi ca voce care imi spune sa ma ridic si sa nu ma dau batuta.Nu mai simt nimic,nu mai gandesc,nu mai exist.Vocea nu imi da pace, imi rasuna in im minte.E vocea care ma trezeste si din morti.Incet,incet simt ca mi se dezamortesc ochii putin.Ii deschid cu greu,genele imi sunt ca de cristal.Primul lucru care il vad in fata ochilor este chipul drag din mintea si inima mea.S-a intors ca sa ma ajute,asa cum o face mereu.
Dar de data aceasta e diferit.Incerc sa inteleg ce se intamplase.El ma ia de mana si simt ca plutesc.Dar nu e din cauza iubirii lui.Privesc in jos.Ma indepartez de pamant.Il privesc in ochi si il intreb ce s-a intamplat
- Esti Zeita de cristal.te duc acasa,la castel...