Liniște... Prietenia e ca un ciob de sticlă, cel mai neuniform dintre toate. Cădere, risipire, nepăsare, uitare. Îl bate soarele, îl udă ploaia și îl suflă vântul, dar nu vrea sau nu poate să plece mai departe. Stagnează. Așteaptă. Undeva, într-un cotlon ignorat al memoriei s-a rătăcit un fragment de speranță. Doar în memorie. Așteaptă și el, ca oricare. Poate că așteaptă uitarea sau poate înnoirea prin simțuri. Ciobul de sticlă nu poate simți nimic, nu vede, nu aude, nu vorbește. Te lasă să treci pe lângă el fără să-ți facă semn. E discret, are tact. Dar uneori se întâmplă să treacă cineva care să vrea să-l ridice, sau care să nu aibă altceva mai bun de făcut decât să se uite la el. Și să se mire, oglindindu-se în suprafața sa tulbure și neuniformă. Dacă se va recunoaște în el, îl va duce cu sine, dacă nu, îl va arunca mai departe, într-un loc cât mai ascuns, astfel încât să nu-i mai iasă niciodată în cale.
- Istrati trebuie să fi murit deja…E-adevărat, mâna lui se mai mișcă în mâna mea, dar poate că e de vină sângele meu, tremurul ăsta îmi aparține. Era și cazul să moară, ce să mai aștepte… Doar îi promisese Linei că o va căuta în moarte în curând, n-ar lăsa-o el singură, doar a iubit-o!
- De unde știi tu că a iubit-o? Crezi că iubirea e ceva simplu, așa, pentru toți aiuriții? Istrati era mort demult, un mort cu ochii deschiși, care mai strecura niște vorbe scremute printre dinți, ca un țârâit.
- Da’de unde mort, mă? Tu vezi peste tot numai morți. Eu, Voronca, dacă sunt bețiv și bătrân îți pare poate că și eu sunt mort, deși mă mișc bine încă…Crezi tu că l-ai cunoscut pe Istrati? Singurul care l-a cunoscut am fost eu. Îmi amintesc acum tot. Traversarea pădurii ca să mâncăm struguri din grădina lui Văcaru, de parcă ai noștri de-acasă nu erau buni…trifoiul furat cu Istrati când am fost prinși de paznicul Mitu, bătaia încasată atunci…Si când a murit mă-sa, jale mare. A dormit Istrati trei nopti la cimitir. Dac-o fi dormit, cine știe? Eu nu trec nici seara pe lângă cimitir, să nu mă vadă vreun strigoi și să sară la mine. Mai ales acum, că am și slăbit…
- Te-ai țicnit, Voronca?
- Ãsta e țicnit de când îl știu, nu degeaba a fost prieten cu Istrati. Îi ține lumânarea la mort și vorbește despre strigoi…
- Strigoiul ăla pe care l-a văzut Alexe în noaptea de Sânziene cică era urât ca toți dracii, scuipa-l-ar popa. De fapt cred că ăla era tata-l dracilor, tartoru’ăl bătrân…
- Taci, mă! Sau zi mai bine o rugăciune, ceva, că ăsta parcă mai mișcă. N-o fi nebun să-nvie după atâtea zile de zăcut. I-am mai cumpărat și tron…
- Auzi, mă, Voronca, ia zi niște bancuri…Da’ fără strigoi.
- Tatăl lui Istrati avea un banc pe care-l spunea de câte ori mă duceam pe la el. Cică un vânător pus pe șotii se întâlnise în pădure cu un cetățean și-i spusese, amenințându-l cu arma din dotare: "Bă, cacă-te că te-mpușc!" Și ăla s-a căcat de frică. Vânătorul râdea apoi ca prostu' și cetățeanul a făcut cumva și i-a luat arma din dotare și i-a zis: "Bă, mâncă-l că te-mpușc!" Ha, ha, ha…
- Ha, ha, ha…
- P-ăsta mi l-a spus și mie nea Onel de câteva ori. E bun.
- Sande, ia vezi, mă, mai e ceva rachiu în sticla aia, că am niște bășici pe beregată și mă ustură…
- Și dacă bei rachiu îți vor trece?
- Nu, dar nu vor mai durea.
- De unde știi?
- Din experiență. Mai e rachiu?
- Ceva-ceva tot mai e. Bine că s-a gândit Istrati să facă aprovizionarea la timp, de parcă știa că venim noi să-i ținem lumânarea… Ia, și dă-mi și mie…
Paul apucă sticla cu mâna stângă și o duse la gură, dar Sandu nu-l lăsă să bea.
- Nu bea, mă, cu stânga, că poate nu e bine! Bea cu dreapta…
- Păi nu pot, că mă strânge Istrati.
- Las'că-ți torn eu pe gât, dă mecla mai încoa.
Liniște... Mortul și Paul se țineau de mână. Contactul cu trupul nemișcat îl făcea să se simtă în același timp în aceeași încăpere cu ceilalți și în altă parte, unde vocile lor nu aveau cum să pătrundă. Un loc în care se găsea și Istrati și pe care acesta nu mai avea cum să îl părăsească. Își dorea și el, Paul, locul acela. Își dădu capul pe spate și primi rachiul ca pe o ofrandă. Apoi bău Sandu și-i trecu sticla lui Voronca.
- Auzi, mă, Voronca, tu ai făcut pe tine de frică vreodată?
- Încă nu, dar dacă m-apucă acuma nu ies afară…
- Ia uite la el, javra dracului .Te-apuci să-ți faci nevoile lângă mort, mă, atâta respect ai tu pentru prietenul Istrati?
- Mă, ăsta nu mai moare. Cred c-a rămas cumva blocat. E un fel de comă. Am auzit că se mai întâmplă…
- Ș-atunci ce facem? Stăm aici până crăpăm? Se termină rachiul și nu se mai desprimăvărează, crezi că am chef să stau lângă ăsta toată iarna?
- Eu zic să-l îngropăm mâine. E ca și mort. Nimeni n-o să știe nimic. Dup-aia
venim aici și mai bem un rachiu, să-i facem și lui pomană, săracul…
- Sande, tu nu ești chiar prost, mă, ție îți mai funcționează tărâța. Lumea oricum știe că trage să moară de câteva zile. Îl punem în tron și-l ducem la biserică.
- Și dacă zice popa să desfacem tronul, să-l vadă și el?
- Îi dăm un rachiu și uită. Băutura asta are multe calități, le cunoaște și popa foarte bine.
- De, are experiență părintele!
- Are.
- Mă, Voronca, vezi să-l jelești tu, că io sunt cam răgușit și Sandu nu știe. Să nu spună careva că n-a avut prieteni, ce mama mă-sii!…N-am furat noi toți vinul lui Tănăsescu acum cinci-șase ani?…N-am alergat toți cu gurile căscate după răposata Lina?
- Taci, mă, că te-aude mortul și te blesteamă. Doar a fost nevastă-sa.
- Nevastă-sa, așa e, că doar n-o luam eu, că era zurlie…
- Semăna cu Lina aia din tinerețea lui, mă Paule, aia după care a oftat el atâția ani.
- Nu semăna, mă, Voronca, numai că o chema la fel.
- Păi ce contează că nu semăna! Noaptea toată vaca-i neagră. Important era s-o cheme Lina. Asta era chestia esențială…
- Chestie esențială pe mă-sa, ce, voi credeți că Istrati era așa de prost să-l intereseze cum le cheamă pe femei?
Râsete bruște se sparseră de pereții camerei. Voronca apucă din nou sticla și bău. Apoi o-ntinse spre Paul.
- Cu Lina eu n-am vrut chiar de la-nceput să…dar dacă a vrut ea cu tot dinadinsul! M-am urcat cu ea în fânar și-am întins-o lângă un cuib pe care clocea o găină…
Paul râse scurt.
- Cred că ai ceva gărgăuni, mă, Voronca! Păi nici tu, nici Istrati n-aveați fânar. Și găini nici atât. Numai ălea pe care le furam de prin vecini… Mergeam la coteț, întindeam mâna și le strângeam de gât. Dar nu-mi amintesc să fi pus vreuna la clocit…
Liniște. Pe deasupra camerei se auzi o mișcare lentă, ca de aripi. Toți o auziră, dar nici unul nu vru să ridice privirea, de parcă n-ar fi crezut în ea. Patul scârțâi scurt, dar nici el nu le stârni interesul. Prietenii priveau mereu numai ce se nimerea să se afle în fața ochilor, nu căutau ceva anume. Nici între ei nu țineau cu dinadinsul să se privească, simpla senzație a prezenței celorlalți le era suficientă. Era cald, o căldură bizară și instabilă peste care se abăteau uneori răcori inexplicabile. Sandu deschise tăcut ușa și ieși. Paul râse din nou.
- Voronca, ieși, mă, și tu, poate ai vreo nevoie. Hai, că te apără Sandu de strigoi, că e-n putere.
- Nu ies, mi-e frig.
- Dacă mai aveam ceva lemne făceam focul, poate frigeam și-o găină…
- Voronca, urcă-te în fânar la Ilie, poate clocește vreo găină, zise Sandu intrând. Dac-o aduci, îți lăsăm ție toți puii, te prinzi?
- Ce, sunt prost să umblu cu puii după mine la ora asta? Și n-au cântat cocoșii de miezul nopții, încă n-au fugit strigoii.
- Unde să fugă, mă, nătărăule? Ar fugi de tine când ți-ar vedea barba și părul ciufulit! Parc-ai fi trăit în pădure, nu într-un sat civilizat, ca oamenii…
- Dacă îl îngropăm mâine pe Istrati, te-aranjez eu, sări Paul. Gratis!
- Taci, mă, nu vorbi cu păcat, îl sancționă creștinește Voronca. Nu trebuie să-i ținem doliu mortului? Măcar câteva săptămâni. De ce să mă aranjez, că doar nu mă-nsor!
- Mă, prost ești, tu n-ai auzit de noile mode, nu se mai poartă părul zburlit.
- Eu cred că are și ceva păduchi, zise Sandu. Ãsta se spală numai vara, la râu.
- De, mă, dacă am fi într-o comună ceva mai urbană, poate ne-ar băga statul apă caldă pe conductă. Dar așa…Abia anul trecut a ajuns curentul pe la noi și și-a luat lumea televizoare. Mai asculți niște știri, mai vezi niște treburi…
- Schimbă sticla, Voronca, și taci, că te-aude mortul și cheamă strigoii.
- Ei, Istrati, Istrati, dacă ai mai fi zdravăn ce-am face noi…
- Ce-ați face, mă?
- Păi… am mai bea un pahar, am mai fura niște găini…
- Dac-ar mai fi Istrati zdravăn i-am lăsa-o pe Lina numai lui. Ne-am găsi noi altele.
- Ce-ai, mă, ai uitat că Lina e moartă? Ia nu mai bea!
- Greșești când spui că Lina e moartă, i se adresă Paul. Orice femeie era Lina pentru Istrati. O lua, îi făcea felul și o lăsa. Le chema Lina pe toate, ce mai la deal, la vale. Dă sticla încoace!
Paul bău cu stânga, apoi îi trecu sticla lui Voronca. Acesta bău cu dreapta și i-o dădu lui Sandu, care bău tot cu dreapta și i-o dădu lui Paul, care bău cu stânga…După vreo jumătate de oră Paul lăsă capul pe pieptul mortului și adormi. Apoi Sandu se întinse pe dușumea și începu să zacă. Voronca, după ce se ușură pe prag de frica strigoilor, mai luă o sticlă. Bău, apoi o întinse deasupra mortului și-i turnă câteva picături pe gură:
- Noroc , Istrati! Să știi că n-am uitat c-am fost prieteni!