Întunericul dinaintea dimineții mă apasă ca-ntotdeauna, nimic deosebit, de fiecare dată aștept ceva nou, neprevăzut, nedefinit, o surpriză bună sau rea. Și uite cum ies din oraș, aceeași aglomerație pe șoseaua stropită de ploaia scurtă de vară, mirosul de praf umed și de copaci înfrunziți, de iarbă cosită și tei scuturați prematur. Apoi altă aglomerație, de gară uscată ori aerogară..., nici nu contează! Singurele lucruri importante sunt doar fețele obosite și somnoroase ale viitorilor călători, fiecare cu reacția lui la trezirea brutală și a grabei ce-o urmează întotdeauna, a locului spre care se îndreaptă, pustiul despărțirii sau împlinirea revederii. Ori o simplă recunoaștere a trezirii către veșnicie, dar asta se întâmplă rar, mult mai rar...

Bagaje, vorbe multe, prea multă gălăgie pentru ziua care nu a venit încă, toate limbile pământului strânse într-un singur loc păzit și străin, motoare de avioane la sol solicitate la maxim, nerăbdarea plecării iminente.

Și uite cum undeva, la una din cozile lungi și pastelate, o fată blondă cu fața trasă de-o oboseală ireversibilă și colțurile gurii căzute într-o nepăsare acceptată, cu blugii călcați și adidașii albi, cu pardesiu gri și lung, bluză roșie, mulată pe talie, o geantă albastră de umăr, din aceea mică și pătrățoasă, geantă de medic.

Privește în față către alți călători, prin ei, deasupra lor, stilul femeii care știe exact ce urmează, nu aprobă surprizele și nu are nici urmă de fericire ori de tristețe în suflet, doar acceptare și atât. Oboseala dimineții întunecate îi marchează ridurile profund, în câțiva ani ele vor brăzda adânc fruntea, obrajii, tâmplele ei.

Se deosebește de ceilalți, e stilată și indiferentă, obișnuită poate cu acest dute-vino zburător, cu întâlniri și despărțiri repetate, cu siguranță le-a pierdut șirul... Eșarfa tot roșie, îi atârnă modern la gât, un fel de tăietură adâncă și rea, ochii îi sunt goi și uscați, colțurile buzelor se lasă și mai mult, tristețea ei deplină se împletește ireversibil cu indiferența într-o simbioză ciudată, un fel de “așa a fost să se fie!“

’’Uite o femeie care poate veni de oriunde și poate merge oriunde…, și oricând’’, gândesc murmurând slab și chiar așa este, pentru că fața ei, ochii ei, nu dezvăluie nicio închipuire personală. Poate a fost părăsită sau poate l-a părăsit, poate a fost înșelată ori poate l-a înșelat..., ce mai contează?! Îmi vine s-o trag de mâneca pardesiului gri, să-i spun că nu-i așa, că trebuie să spere într-o schimbare de ultim moment…, nu fac nimic din toate astea. Cu siguranță cunoaște stilul ăsta de încurajări și apoi cum ar fi să îi vorbesc așa, tam-nesam, unei necunoscute.

Oamenii se pun în mișcare, acum e rândul ei să se oprească la demarcația galbenă dinaintea pământului nimănui sau a zonei libere, cum se mai numește acest loc. Îmi vine să calc și eu acolo, să mă simt ușor la fel cum sunt cei care deja au ajuns…, plutire sublimă de înger.

Blonda își mută geanta albastră de pe un umăr pe celălalt, pardesiul se desface descoperind o siluetă bine sculptată, se poate numi că este o femeie frumoasă. Degetele mâinii stângi se adună pe cordonul pardesiului o secundă, doar o secundă, atât e nevoie să observ lucirea de aur a verighetei și nici simbolul ăsta nu aduce nimănui vreo bucurie pe chip.

Vedenia blondă pășește acum peste linia galbenă, merge în zona nimănui cu aceeași indiferență platonică, dispare în ceața verde a ploii de dincolo, motoarele se aud iarăși, o umbra neagră trece pe deasupra și gata!

Acum nu mai am nimic de făcut. Stau încă un minut, așteptare fără motiv, mă întorc pe călcâie, piruetă stângace, și dispar într-o altfel de umbră, la fel de neagră, în aceeași dimineață înstelată ce nu va atinge niciodată cu strălucirea ei pământul nimănui din spatele demarcației galbene…