O trăire sau o idee, până la urmă chiar și timpul, necesită o perioadă de formare. Fiecare clipă poate fi detașare și iubire sau deziluzie și așteptare. Un întreg Univers de realități pe care dacă știi să-l apreciezi sau dacă ai puterea să realizezi că un pas este întotdeauna un cuvânt, o emoție, o pură trăire vei putea înțelege că nimic nu este perfect, cu atât mai puțin noi: oamenii.
Sunt singur și trist. Nostalgiile mă cuprind minut după minut, clipă după clipă. Mi-e dor de ea, în tot ceea ce fac o văd, o simt. Pentru că întotdeauna va exista o mare iubire, lipsită de orice prejudecăți, prea plină parcă de greșeli, deseori nesigură, palpitantă, captivantă, acaparatoare.
Încercam să înțeleg anumite consecințe, să simt ce putea simții și ea, să anticipez orice mișcare, orice gest, orice suflare. Jucam parcă o piesă de teatru cunoscută de toți. Improvizam și eu, și ea. Da! Ãsta e cuvântul: improvizație.
Îl căutam de mult, dar nu știam cum îl pot exprima cât mai bine ca să fie apropiat realității.

*****
Îmi începusem călătoria ca să pot uita cât mai repede. Cu toate acestea, pașii îmi erau nesiguri, alergau fără să-mi dau seama, dansau și modelau nisipul fin și pietrele încinse de arșița portocalie a soarelui. Nori lungi, întunecoși în lumina zilei, se întindeau ca adevărate tentacule peste tot, sugrumând feroce, brusc, fără cale de întoarcere, aerul îmbâcsit, tot mai greu de respirat. Saboții nu mi se mai distingeau de nisipul încins.
Ne oprim pentru câteva minute. Parcă a trecut o veșnicie. Parcă am fi băut apă ani în șir. Minutele se scurgeau altfel în pustie, timpul capătă alte forme, noi dimensiuni se deschid, realitățile încep să devină lucruri tota mia puțin palpabile.
Iată cam așa arată începutul celei mai noi proze pe care o lucrez în momentul de față. Un început liniștit față de ceea ce vreau să descriu, față de ceea ce vreau să se întâmple în necunoscutele viitoare multe pagini.