agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-08-12 | [This text should be read in romana] | Libertatea mea înconjurată I “Drasfițe!” “Drasfițe, tavarișci ucitelnița!”, am răspuns toți în cor, chiar și ăia mai proști tot o învățaseră. Atât știam din limba rusă, deși o învățam de câțiva ani. La fiecare început de ore cântam imnul de stat cu fața spre tabloul tovarăsului. Trei culori cunosc pe nume (sau pe lume) Amintind d'un brav popor Ce-i viteaz cu'n vechi renume În luptă triumfător. Îl cântam întotdeuna cât puteam de lent, ca să treacă din oră cât mai mult, să scăpăm de ascultat. Era undeva pe peretele din dreapta un panou cu versurile imnului de stat. Nu cântam decât prima strofă, deși de multe ori încercam să părem pătrunși și să începem și strofa a doua. Eu cântam întotdeauna “Trei culori cunosc pe nume”, pentru că mi se părea mai logic, dacă vorbeam de tricolor, să știu trei culori pe nume. Nu vedeam sensul pentru “cunosc pe lume”. Nu avea sens pentru mine, atunci. “Tovarășul director a dat ordin ca astăzi să facem adunare de pionieri.” Știam, că de-aia veniserăm toți cu cravatele la școală și până și Mâța își pusese cordeluța. Asta nu îl împiedicase pe colegul meu de bancă să o tragă de țâțe în timp ce cântam imnul. Se întorsese la el cu o figură supărată, da' știam toți că îi place, tocmai de-aia o și trăgeam când cântam imnul, și îi strecurase printre dinți “ te spun lu' toarșa”. Știam că va fi adunare de pionieri, deoarece comandanții își puseseră șnururile care îi deosebeau: roșu, comandanții de grupă și galben, comandantul de detașament. Mie îmi plăcea, era frumos și festiv când veneam toți îmbrăcați în pionier. Eram toți luminoși și frumoși. Și parcă mai cuminți. “Așezați-vă pe grupe.” Mai știam care în ce grupă eram? Eu, unul, habar nu mai aveam, însă profitarăm bine de moment pentru a ne înghesui care încotro, pentru a ne certa între noi (doar așa, ca să treacă ora). Până la urmă nu făcurăm decât să ieșim la intervalele dintre bănci, deși ăia de pe rândul de la perete veniseră să se uite pe geam. “Pleacă, bă, la tine la perete, nu stai tu în locul meu”. Cum eu stăteam la geam, îmi plăcea să stau în picioare, pentru că mă puteam uita pe geam. La ora asta nu era multă lume pe stradă, erau la muncă, lucrau părinții noștri. Vedeam blocul lui Apostolache. Și mă gândeam câte miuțe trăsesem în fața blocului lui. În dimineața asta ne bătuseră rău de tot, trebuia să ne luăm revanșa, clar. După ore. Eram patru: eu cu colegul meu de bancă, și el cu colegul lui de bancă. Ei stăteau în spatele nostru. “Scarlaci, du-te după steaguri!” “Da' io sunt stegar”, m-am trezit vorbind. Nu îmi mai aduceam aminte bine dacă eu sau altul eram stegari, și cum nimeni nu își mai aducea aminte, înseamnă că eu eram stegar. Eu și cu Apostolache. Așa că am zbughit-o pe ușa clasei, să aducem steagurile. Am ieșit pe hol. Liniște pe coridor, nici un elev, nici un profesor, semiîntuneric, două neoane nu mergeau de mult, le luaserăm noi ca să le înlocuim pe cele care nu mergeau în clasă. Ce mai distracție; și căzuse și în ora de mate. Am început să ne împingem. Întâi el pe mine. Ne împingeam de bucurie că, pentru câteva momente, eram liberi. Și știam să prelungim aceste momente. Am trecut pe lângă cancelarie, de fapt cancelaria era chiar lângă clasa noastră, am trecut împingându-ne spre ușa cancelariei. “Da' de unde să luăm steagurile?” De bucurie că ieșim din clasă uitaserăm să întrebăm de unde luăm steagurile, așa că ne-am întors în clasă ca să întrebăm. “De la parter, de la director, de lângă cabinetul tovarășului director”, a spus tovarășa. “De lângă Burduhos”, se auzi o voce în clasă. Toți chicotiră. Știam toți cine e Burduhosu. Asta era porecla directorului. Tovarășa nu spuse nimic. Se făcu că nu aude. A!!! Păi dacă e să mergem lângă Burduhos, păi atunci ieșim puțin în curte, să vedem care are educație fizică. Și prinsărăm bine, că avea “E”-ul, vecinii noștri, așa că trăsărăm și noi cu piciorul de două ori în minge. Intrarăm în viteză pe lângă elevul de serviciu, nu fără însă a-i arunca două vorbe. Aveam curaj, că erau ăia de-a șaptea, și Apostolache îi bătea și pe unii de-a opta. Apoi intrarăm încet, timizi, în cabinetul secretarei, și îi zisărăm că avem adunare pionierească și că tovarășa dirigintă ne trimisese să luăm steagurile. Fără să se sinchisească prea mult, ne zise să le luăm p'ălea de pe hol. OOO!!! păi acum bătaie mare. Că io vreau steagul roșu cu secera și ciocanul, că io vreau să țin steagul tricolor, că e mai important, că ăla roșu e doar așa, dar că steagul României e cel cu tricolorul și stema în mijloc. Adevărul e că nu pricepeam de ce sunt două steaguri. Nu ne hotărârăm care cum, dar cum steagurile aveau bețe, începurăm să ne duelăm cu ele pe coridor. Când intrarăm în clasă, transpirați, și cu fețele vesele, pline de voie bună, avusărăm parte de o primire ostilă din partea colegilor. “Unde ați fost până acum? Pe voi vă așteptam să începem.” AAA!!! acum înțelegeam de ce ne priveau răutăcios colegii: stătuseră în picioare tot timpul, gata de începerea acțiunii, numai că nu puteau începe fără steaguri, adică fără noi! “În formație!” Comandantul de detașament în fața clasei, cu fața spre clasă, comandanții de grupă (trei grupe) în fruntea grupelor lor (de fapt nici nu era nevoie să vină prea în față, deoarece comandanții de grupă fiind numai fetele tocilare, ele oricum stăteau în prima bancă, nu ca mine și prietenii mei, în penultima bancă, respectiv în ultima). Noi, cei doi stegari, cu steagul la pieptul nostru, stăteam într-un colț, în fața clasei, tot cu fața spre clasă, așa că îi vedeam pe toți. Deasupra noastră trona un tablou cu portretul tovarășului Nicolae Ceaușescu, în dreapta era un tablou cu steagul roșu, iar în stânga un altul cu stema țării. Comandantul grupei întâi face câțiva pași mici în față (nici nu putea face prea mulți, pentru că ar fi ieșit din clasă) și spune: “Tovarășe comandant de detașament, permiteți-mi să raportez: dintr-un efectiv de 15 elevi, prezenți 14, absent 1, grupa întâi este gata pentru începerea activităților. Raportează comandanta de grupă Busuioc Rodica.” “Tovarășe comandant de detașament, permiteți-mi să raportez: dintr-un efectiv de 15 elevi, prezenți 15, nici un absent, grupa a doua este gata pentru începerea activităților”. Raportează comandanta de grupă Ciubota Maria.” “Tovarășe comandant de detașament, permiteți-mi să raportez: dintr-un efectiv de 11 elevi, prezenți 9, absenți 2, grupa a treia este gata pentru începerea activităților. Raportează comandanta de grupă Fira Angelica.” Apoi comandantul de detașament se îndreaptă spre tovarășa dirigintă și spune: “Tovarășa dirigintă, detașamentul clasei a șasea F, format dintr-un efectiv de... dintr-un efectiv de...” “De 40 de elevi”, se aude o voce. “... dintr-un efectiv de 40 de elevi, prezenți... ” Gata, aici se rupea întotdeauna, nu mai știam câți prezenți, câți absenți... Luarăm o pauză și făcurăm calculul. “Tu câți ai lipsă?” “1, tovarășa.” “Și tu?” “Eu nu am nici unul, Angelica are 2.” “Deci patruzeci minus trei înseamnă treizeci și șapte.” “Dintr-un efectiv de 40 de elevi, prezenți 37, absenți 3, raportăm că suntem gata pentru începerea activităților. Raportează comandanta de detașament Busuc Magda.” Între timp, noi, stegarii, lăsaserăm steagurile jos, nu le mai țineam în aer, la piept, așa ca ostașii. Apostolache îi arăta pumnu’ lu’ Trașchie. “Îți arăt eu ție în pauză!” Apoi se întâmplă ceva. Se deschise brusc ușa și unu’ de la a șasea, băgă capul pe ușă și spuse “Aveți să ne dați și nouă niște cretă, că ne-a trimis tovarășu’... ” Dar nu mai apucă să termine, că Apostolache, care era mai lângă ușă, îi și dădu... cu steagu’ în cap, că ieși ăla imediat, răcnind pe coridor. Toată clasa izbucni în râs. Mută, tovarășa nu avu nici o reacție în primul moment. “Apostolache, nu mai ești stegar! Treci la locul tău și să vii mâine cu mama ta la școală!” “Da’ ce am făcut, tovarășa, de ce ne deranjează de la activitățile pionierești?” “Șerbănescu, te fac stegar. Lui Apostolache îi luăm și cravata de pionier!” Nu îl durea pe el prea tare de stegar sau de cravata de pionier, da’ că trebuia mâine să vină maică-sa la școală, asta da problemă, că la notele pe care le avea, nu îl aranja prea bine să vină maică-sa. To'arșa începu apoi să ne spună că a fost ședință în cancelarie și că trebuie să facem planul de acțiuni pionierești pe anul acesta. Ce vrem să facem. Vom face o vizită la Combinatul de prelucrare a lemnului, vom face o vizită la Muzeul țăranului, trebuie să realizăm planul la colectarea maculaturii, trebuie să aducem la școală câte trei sticle de juma, și niște borcane, că ăia de la a nuș' câta strânseseră nuș' câte kile de castane și că tre’ să strângem și noi. Comandantul de detașament să facă planul de acțiuni pionierești pe care să îl afișeze pe perete, iar comandanții de grupă să prezinte comandantului de detașament planul de acțiuni pionierești pentru fiecare grupă în parte. O să îl deseneze talăl lui Vasilescu, care e arhitect. Să fie frumos, dar nu cu atâtea poze ca anul trecut, că am mai crescut. Și cam atât. Apoi începurăm ora de rusă. Am dus steagurile. Încet, nu aveam nici o grabă. Așteptam pauza, nu o găsisem pe toarșa secretară să îi predăm steagurile, avuseserăm grijă să nu o găsim prea repede. Am salutat-o pe toarșa dirigintă și am ieșit în pauză. Apostolache nu mai avea nici un chef să i-o tragă lu' Trașchie, da' ăsta veni să îl consoleze, că să nu îi zică maică-sii, că toarșa e cam bătrână și cam uitucă, așa că să nu își facă nici o grijă. Apostolache, contrar regulilor băieților, nu ieși în pauză, stătu cu colegul lui în bancă, cuminte. Io ieșii, mai ales că eram și elev de serviciu și trebuia să șterg tabla. La veceu nu curgea apă, ca de obicei, de altfel, iar buretele era uscat, așa că trebuia udat. Intrai cu el în veceu și acolo îmi veni ideea: fac pipi pe burete și i-l dau Mâței să șteargă tabla cu el. Dacă știam doar eu, nu mai era așa haios, așa că îl pusei și pe Ghiță să nimerească și el buretele, pe care eu îl țineam de un colț, să nu mă ud. O găsii pe Mâța în fața clasei, pe piedestal, ca de obicei, țipând cât o țineau plămânii, și avea plămâni cât toată clasa. “Mă ajuți și pe mine să șterg tabla? Hai, te rog frumos!”. Nu se lăsă rugată de două ori, știa că îi arăt întotdeauna la teză și la lucrări la mate. Așa că luă voinicește buretele în mână, îl stoarse, avea prea multă “apă” în el, și șterse tabla. Eu și Ghiță ieșirăm afară, pe de o parte râzând, pe de altă parte mie mi se făcuse frică. Dacă o să se întâmple ceva? Și se întâmplă. Nu știu cum se făcu, deși de frică nu spusesem nici măcar prietenilor mei, că toarșa dirigintă află într-o zi și îmi scrise în carnetul de elev, la sfârșit, “Vă invit de urgență la școală, pentru a discuta despre o faptă a fiului dumneavoastră, despre care nu se poate vorbi în carnet”. De frică, am pus-o pe sora mea să semneze în locul mamei. Numai că a venit ședința cu părinții, iar de față cu toți părinții (nu veniseră chiar toți), toarșa dirigintă a spus direct: Știți, doamnă, copilul dvs. a făcut pipi pe burete și i l-a dat unei colege să șteargă tabla”. Trădătorul, trădătorul, Ghiță mă trădase. Mama ca mama, dar toți părinții de față au sărit pe dirigintă, să spună care e fata, nu cumva e fata lor, să mă exmatriculeze, scăderea notei la purtare este o sancțiune prea blândă pentru o așa faptă. La sfârșitul fiecărei ore ne ridicam în picioare și cântam: "E scris pe tricolor unire pe roșu steag liberator Prin lupte sub a lor umbrire spre comunism urcăm în zbor Acel ce-n luptă grea se teme nu stă între învingători Dar noi uniți în orice vreme am fost vom fi biruitori, bla bla bla" Ritmul era sacadat, iar noi, băieții din spate, iuțeam mereu ritmul, nu aveam timp de pierdut. Trebuia să ieșim primii din clasă, să prindem loc în curtea școlii, pentru o miuță mică. La ieșire dădeam buluc peste profesori, peste colege, năvăleam pur și simplu afară din clasă. Ne prindeam în ușă buluc. Iarna era întuneric afară. Învățam în trei schimburi. Eu eram aproape întotdeauna în schimbul trei, adică de la ora trei după-amiaza. Asta îmi plăcea teribil, că nu mă întâlneam cu părinții decât seara puțin, așa că nu prea aveam multe tangențe cu ei. Iar vara ajungeam mereu pe la 22:30 acasă. Dimineața eram în curtea școlii sau în parcare la Apostolache, dacă nu găseam teren. Era frumos atunci, nu aveam probleme, aveam minge și ăsta era cel mai important lucru. Iarna mai rămâneam și în clasă. Fiind elevi de serviciu, câte o săptămână, trebuia să dăm cu mătura în clasă. Și ce mai dădeam cu mătura... Făceam rost de cretă, multă cretă, și ne împărțeam în două tabere, doi și doi. Întotdeauna erau doi elevi de serviciu, se făcea pe bănci, dar rămâneam când erau prietenii noștri; nu se putea să îi lăsăm la greu. Împingeam băncile în față. Și începea războiul, alergătura. Doi în față, doi în spate. Ideea era să îl ochim pe celălalt cu cretă. Și se vedea cine e “rănit”, pentru că toți purtam haine bleumarin de pionieri, așa că semnul lăsat de cretă pe haină era clar vizibil. OOO!!! dar ce discuții apăreau, că e semnul vechi, că uite, nu m-ai ochit, că asta a fost 5-2 pentru noi. “Bine, mă, hai să jucăm!” “Stai să ajung în spatele clasei, să începem!”. Trebuia să te ferești și te fereai pe sub bănci. De aici i se și trăsese unui coleg porecla de “șobolan”, mai pe scurt “șobo”, pentru că el stătea mai mult pe sub bănci, îi era frică să scoată capul afară, și echipei adverse nu îi convenea, pentru că era greu de ochit. În toiul luptei venea câteodată femeia de serviciu, nu ne sinchiseam noi prea mult de ea, dar mai venea câte un profesor. Noi cu fețele roșii, cu cămășile scoase din pantaloni, cu părul răvășit, murdari de cretă pe haine, de praf pe pantaloni, cu mâinile pline de praful de cretă, găsindu-ne fie pe sub bănci, fie în momentul aruncării. “Ce faceți, mă, aici? Ce e nebunia asta? Ce e praful ăsta?”. Cei din față trebuia să aibă prezență de spirit să raspundă prompt: ”Suntem de serviciu, facem curat”. Dacă cei din spate găseau repede măturile, atunci ne salvau pe toți, dacă nu, trebuia să dăm explicații în plus... că facem curat în clasa... Într-o zi, toarșa dirigintă, neagră de supărare: “Cine a fost de serviciu săptămâna trecută?”. “Băieții.” Dar ce se întâmplase? Apoi am văzut ce se întâmplase. Tabloul tovarășului Nicolae Ceaușescu era plin de cretă, dar asta nu era tot, asta văzusem și noi, și tocmai de aceea și încercaserăm să ștergem punctele pe care micile proiectile de cretă le lăsaseră pe fața tovarășului. Dar le șterseserăm. Cu buretele. Însă buretele era plin de praf de cretă, așa că lăsaserăm dungi albe pe chipul tovarășului, iar tovarășa învățătoare, care învăța de dimineață cu ăia mici, văzuse asta și ștersese ea tabloul cu o cârpă curată. Și o atenționase pe toarșa noastră, așa, tovărășește, că ăia mari nu îl respectă pe toarșu și că nu a spus în cancelarie, pentru că acolo sunt și tovarăși de la securitate, care ar putea raporta, sunt și tovarăși din organele de bază ale partidului, care ar putea lua măsuri drastice împotriva ei. Dar noi știam toți că barba-so e mare și tare la partid, că cine pleca așa de des la Moscova ca tovarășul... , soțul toarșei, și că și ea pleca des la Moscova, că era profesoară de rusă. Nu ne-a făcut nimic; doar ne-a scăzut nota la purtare. ă |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy