agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2007-08-30 | [This text should be read in romana] |
În jur numai întuneric și din când în când se auzea un lătrat și apoi mai multe, un muget de vacă... În rest era liniște, căci noaptea rar treceau oameni pe acolo….și trenurile erau destul de puține. Un ochi chior de neon cerceta împrejurimile stației…iar împrejurimile erau goale…
Se mai auzea în fundal sunetul curentului electric trecând prin fire. Stâlpii, tremurând parcă de frig, zbârnâiau torturați de o putere așa de mare. Toate acestea erau la fel în fiecare noapte, aproape constant…și îți era frică lângă ele. Printre zecile de vagoane un om gras trăia experiența unei asemenea nopți. Îl îndruma o lumină slabă de lanternă ale cărei baterii erau probabil pe ducă. Era îndoit de spate, însa nu în fața ci într-o parte, căci căra pe un umăr o geantă cu stația radio, prea veche, prea grea pentru un suferind. În plus era și supraponderal…nu accepta noțiunea de gras, căci nu se simțea deloc gras; era doar… în forma, cum spunea el. Pășind greu printre traverse și pe pietrele ușor umede se îndrepta spre trenul nou sosit. Un tren vechi, cu vagoane maro închis pline cu marfă, mâzgâlite mai peste tot cu grafitti - unele chiar reușite - sau cu cretă de catre cei care le țineau evidența. Asta trebuia să facă și omul gras, să transmită unele cifre de la vagon spre bază și invers, date deloc importante pentru că niciodată nu reflectau adevărul. Niciodată greutatea specificată pe vagon nu era cea reală. Erau mulți hoți de-a lungul drumului trenului. Nu numai țigani cum s-ar aștepta cei mai mulți, ci si oamenii “nomali” stăpâniți de dorința de a se îmbogăți peste noapte din resturi, gunoaie, așa zisul “fier vechi”, noul aur. Þiganii sunt mult mai blânzi în comparație cu ei, asa se zicea. Ei furau ca să trăiască, pe când ceilalți furau ca să traiască mai bine, lucru ce îi face indiferenți față de binele sau răul altora și, astfel, periculoși. În bezna dintre vagoane îi era cel mai mult frică. Știa că țiganii nu atacă noaptea, însa ceilalți da. Parcă vedea puștile îndreptate spre el…ținute de mâini sigure care întodeauna ating ținta. Părea ferm in mersul lui, mergea hotarât tot înainte legănându-se ușor din cauza greutătii și răsuflând greu, aproape sufocat. Lumina albăstruie a lanternei se plimba printre roțile vagoanelor, printre traverse, slăbind din ce în ce mai mult. Puținii copaci din jur, salciile care au crescut langă bălți nu se miscau, stăteau drepte așteptând să vadă ce se întamplă. Era doar 12. Mai era timp totusi… Tremurând din încheietura mâinii drepte își scoate creta din buzunar și începe să noteze pe vagon… După un moment lanterna lumina plombele…erau intact. Se bucura. Nici un proces verbal însemna liniște… liniște… Lanterna se stinse. Două bufnituri puternice la zece metri depărtare sparseră liniștea. Și apoi pași, mulți pași, sau pasi grăbiți, se îndreptau spre bază. Încerca să alerge să vadă cine era, dar din cauza greutății și poate și a fricii nu putea să urmarească zgomotele. Frigul disparuse. Făcuse loc unei călduri mai accentuate în umărul stâng.. Se oprise gâfâind. Voia să transmită prin stație ce auzise, dar nu avea semnal. Mâinile se sprijineau obosite de genunchi. Începuse să bată un vănt subțire, răcoros. Sălciile își desenau planurile de viitor în apă, fiecare zicând că al ei e mai frumos…pentru că e mai norocoasă. Însă totul se petrecea în liniște și în întuneric. Frica de ceea ce se ascundea după vagoane îl rodea. Vagoanele vechi pe care le urâse încă de la început le ura și acum. Le erau complice, erau înțeleșe cu hoții, cu toate că ele însele erau victime…naive, se gândea. Ridicănd cu greu pe umărul sănătos geanta de piele cu inscripția CFR, se porni ușor spre urma de lumină de la capătul liniilor, lunecând la aproape fiecare pas- Pășea din când în când peste gunoaie, pietre mai mari pe care abia le vedea în ultimul moment. Ghetele roase de vreme și de drumuri își subțiaseră tălpile și simțea fiecare denivelare. Iarăși frig…iarasi liniste… Îi era frică de moarte. Întotdeauna i-a fost. Îi era frică să nu moară ca un câine, să nu moară degeaba, fără un scop. Se vedea la optzeci de ani împlinit, înconjurat de nepoți la o casă micuță de țară, plină de viață. Se trezi râzând singur. Era liniște afară, bezna în cap și frig în inimă. Un foșnet în spate și o căldură in ceafă. Mușcă usor o travesă…și se prelinse peste o șină părăsită… Un fir subțire de sănge se prelingea dintr-o gură care încă păstra zâmbetul plin de speranță al unui naiv. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy